What do you think?
Rate this book
Ophanim
„Mi-am dat seama, în timp ce scriam cartea asta, că ea s-a născut dintr-o uimire și dintr-o inadaptare. Stau, ca un copil crescut de lupi, găsit din întîmplare și adus în jungla societății, și mă uit cum atît de mulți oameni aleargă fără zăbavă după excepțional, după extraordinar. După altfel. Și-n goana asta, se-ndepărtează din ce în ce mai tare unii de ceilalți, pentru că fiecare vede-n felul lui altfelul. E greu de tradus în bătăile de inimă ale aproapelui. Dar cu cît omul aleargă mai tare spre excepțional, cu atît bucuria se-ascunde de la fața lui. Apoi, orice mică reușită a devenit super sau genială. Poate pentru că omul are nevoie, în fuga lui cea mare, să-și presare drumul cu stele. Nu din alea obișnuite, că-s greu de cules. De fapt, imposibil. Unele mici, din chirpici. Ce lume mare! Numai bună să fie iubitoare. Dar ca să fie, are de (re)găsit tandrețea." Ana Barton
„Ophanim nu e tocmai cel mai prietenos nume din lume. Rezonanțele biblice și ecourile de început și temelie de lume nu-s chiar o mîngîiere, de multe ori, iar personajul care dă numele romanului Anei Barton nu constituie o excepție. Un super-erou altfel, malgré soi, cu o super-putere specială, e un personaj botezat sub numele unui dar și hărăzit zodiei altuia, neinvocat, neghicit. Dar nu mai puțin greu de dus. Ophanim e timp conjugat în poveste, o intersecție a vocilor în care se revarsă și se caută mai multe generații, e simțul hiperdezvoltat care le cuprinde, le trăiește și, mai ales, le numește pe toate. O ureche supradimensionată și o voce-oglindă, Ophanim își povestește propriul drum, drum al unui destin aflat sub semnul excepționalului și totuși nu mai puțin uman, ca orice merge spre întregire, ca orice ființă care-și caută sensul. O scriitură originală, ce simte carnea cuvintelor și viața din spatele lor, puternic ancorată în realitatea zilelor noastre, la care se uită printr-un filtru magic, acoperind și descoperind deopotrivă, jonglînd cu textul în mai multe registre, pe măsură ce-și desfășoară ițele. Ophanim nu este doar romanul unui personaj atipic, ci și al revrăjirii lumii în care trăim și căreia îi aparținem." Nora Pavel
„Ophanim nu e tocmai cel mai prietenos nume din lume. Rezonanțele biblice și ecourile de început și temelie de lume nu-s chiar o mîngîiere, de multe ori, iar personajul care dă numele romanului Anei Barton nu constituie o excepție. Un super-erou altfel, malgré soi, cu o super-putere specială, e un personaj botezat sub numele unui dar și hărăzit zodiei altuia, neinvocat, neghicit. Dar nu mai puțin greu de dus. Ophanim e timp conjugat în poveste, o intersecție a vocilor în care se revarsă și se caută mai multe generații, e simțul hiperdezvoltat care le cuprinde, le trăiește și, mai ales, le numește pe toate. O ureche supradimensionată și o voce-oglindă, Ophanim își povestește propriul drum, drum al unui destin aflat sub semnul excepționalului și totuși nu mai puțin uman, ca orice merge spre întregire, ca orice ființă care-și caută sensul. O scriitură originală, ce simte carnea cuvintelor și viața din spatele lor, puternic ancorată în realitatea zilelor noastre, la care se uită printr-un filtru magic, acoperind și descoperind deopotrivă, jonglînd cu textul în mai multe registre, pe măsură ce-și desfășoară ițele. Ophanim nu este doar romanul unui personaj atipic, ci și al revrăjirii lumii în care trăim și căreia îi aparținem." Nora Pavel
336 pages, Paperback
First published January 1, 2022
About the author
Ana Barton
12 books72 followersFiindcă am fost gimnastă până mi-au calculat vârsta osoasă şi-au stabilit că despre performanţă n-o să poată fi vorba din motive de lungime excesivă, aş putea spune că am o mobilitate impresionantă. Am 40 de ani. Sunt însă atât de imatură încât aproape că mi-e ruşine să-i declar. De arătat, da, îi arăt pe toţi, deşi, uneori, parcă mai văd şi zecimale pe-acolo. De şcoală ce să zic? Am o educaţie eclectică, model toptan: Teologie, Litere, Cultură şi Civilizaţie Ebraică, Psiholingvistică. Babel ori foame. Sigur, arareori mă înţeleg pe mine şi cu mine, dar m-am lăsat şi de dramatizări. Cine sunt? Mama unei copile de 12 ani şi jumătate pe care o cheamă Rada. Cum sunt? Vie, deocamdată. Binecuvântată stare. Ce fac? Am trei caiete, unul acasă, unul la birou şi unu-n geantă, pe care le scot câteodată aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fără excepţie, câte o trecere de glonţ neîncărnat prin cap. Apoi, mă enervez crunt, încercând să descifrez ce naiba a scris din voia-i invariabil şi mioritic-implacabil năstruşnică stiloul ăla galben cu oranj, că dau numai peste lecţiuni incerte. Scriu de douăzeci de ani, (ex)trăgându-mă sârguincios din publicistică precum darwiniştii din maimuţă.
Sursă text: http://www.hergbenet.ro/autor/ana-barton
Sursă text: http://www.hergbenet.ro/autor/ana-barton
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 46 reviews
January 26, 2025
Mai mult despre trairi si ganduri, decat despre intamplari si fapte, a fost o poveste ce tare mult mi-a placut si mi-a adus multa bucurie, dar si o stare de melancolie. 😊
Cred ca este un roman ce trebuie descoperit la momentul potrivit, pentru ca necesita atentie si tihna, poate chiar si o anume stare emotionala.
Cred ca este un roman ce trebuie descoperit la momentul potrivit, pentru ca necesita atentie si tihna, poate chiar si o anume stare emotionala.
July 26, 2025
"Ophanim" nu este doar o carte, este un sărut ușor pe fruntea unui suflet obosit. E vocea pe care nu știai că o ai înăuntru, dar pe care o recunoști imediat, ca pe o mamă sau o bunică în vis. Mi-a fost dor de o astfel de scriitură, tandră, arzătoare, umană. Și nici măcar nu știam cât de dor...
Ana Barton scrie cu inimă. Nu cu pixul, nu cu tastatura. Cu inimă. Vie, sângerândă, plină de întrebări și de dor. În "Ophanim", m-am regăsit frântă și întreagă, în același timp. E o carte care nu cere să fie înțeleasă cu mintea, ci cu tot ce e viu în tine. Cu durerile ascunse, cu rănile în cicatrizare, cu dorurile nemărturisite.
E o poveste care nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum. Nu pentru că e stranie, ci pentru că e curajoasă. Pentru că îndrăznește să spună adevărul inimii, acela că lumea doare, dar și că în fiecare om pâlpâie o lumină neadormită. Că suntem, în același timp, căzuți și cerești. Fiare și îngeri. Pierduți și regăsiți. Ana Barton nu ne dă un personaj, ci o oglindă. Ophanim e o voce colectivă și unică în același timp, o voce a rătăcirii, a vulnerabilității, dar mai ales a blândeții.
"Ophanim" este, poate, cartea de care nici nu știam câtă nevoie am. S-a simțit ca o bătaie de inimă, ca un suspin, ca o îmbrățișare. Și încă îmi mai tresaltă în piept.
Ana Barton scrie cu inimă. Nu cu pixul, nu cu tastatura. Cu inimă. Vie, sângerândă, plină de întrebări și de dor. În "Ophanim", m-am regăsit frântă și întreagă, în același timp. E o carte care nu cere să fie înțeleasă cu mintea, ci cu tot ce e viu în tine. Cu durerile ascunse, cu rănile în cicatrizare, cu dorurile nemărturisite.
E o poveste care nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum. Nu pentru că e stranie, ci pentru că e curajoasă. Pentru că îndrăznește să spună adevărul inimii, acela că lumea doare, dar și că în fiecare om pâlpâie o lumină neadormită. Că suntem, în același timp, căzuți și cerești. Fiare și îngeri. Pierduți și regăsiți. Ana Barton nu ne dă un personaj, ci o oglindă. Ophanim e o voce colectivă și unică în același timp, o voce a rătăcirii, a vulnerabilității, dar mai ales a blândeții.
"Ophanim" este, poate, cartea de care nici nu știam câtă nevoie am. S-a simțit ca o bătaie de inimă, ca un suspin, ca o îmbrățișare. Și încă îmi mai tresaltă în piept.
April 8, 2024
Nu știu să explic cartea aceasta. E doar trăire și senzații. Mult de tot mi-a plăcut. Cartea mea e plina de adnotări. Poate doar finalul nu a fost ce am așteptat să fie, dar la așa construcție de carte, nu poate să fie un final ,,normal". Ana Barton, chapeau bas!
September 24, 2022
Ana Barton ne dă ochii unui vovnic, perspectiva unui inadaptat, atunci când așa-zisa inadaptare te face anahoret nu în înalt de munte, ci în miez de oameni.
Cred că Ophanim este mugur de Tron și își merită numele; luminat prin binele pe care îl vede, luminos prin binele pe care îl răspândește ca într-un rotund de perechi de ochi.
Cât de dor mi-a fost de Ana! Cât de frumoasă întâlnirea prin această carte!
—-
Dă-ți peste gândul că oamenii nu merită ce le-ai dăruit, e ca și cum îți iei darul înapoi. Știu că gândul ăsta vine la noi toți, nu-i nimic, tu doar nu-i da drumul în casă. Cum ar fi dacă Dumnezeu, de câte ori nu merităm noi și-l dezamăgim, de parcă n-am face noi asta tot timpul?, și-ar lua-napoi darurile cu care ne-a-nzestrat sau pe cele pe care ni le-a adăugat de-a lungul vieții?
—-
Cred că Ophanim este mugur de Tron și își merită numele; luminat prin binele pe care îl vede, luminos prin binele pe care îl răspândește ca într-un rotund de perechi de ochi.
Cât de dor mi-a fost de Ana! Cât de frumoasă întâlnirea prin această carte!
—-
Dă-ți peste gândul că oamenii nu merită ce le-ai dăruit, e ca și cum îți iei darul înapoi. Știu că gândul ăsta vine la noi toți, nu-i nimic, tu doar nu-i da drumul în casă. Cum ar fi dacă Dumnezeu, de câte ori nu merităm noi și-l dezamăgim, de parcă n-am face noi asta tot timpul?, și-ar lua-napoi darurile cu care ne-a-nzestrat sau pe cele pe care ni le-a adăugat de-a lungul vieții?
—-
November 4, 2024
O carte de stare, așezată, o gură de aer proaspăt. Nu știu despre ce e “Ophanim” exact, eu am simțit-o ca un strigăt de durere din partea celor singuri, trebuie să ai răbdare, să simți scriitura.
Nu știu dacă mi-a plăcut, nu am citit-o în cel mai bun moment, dar merită o șansă dacă va plac personajele sau oamenii de neînțeles, outsiderii.
"Dumnezeu ne crează, iar părinții ne aduc pe lume."
"Nu puteam să îmi adaug zgomot în viață, nu cu bună știință."
"Te iubesc înseamnă vreau să te iubesc sau sunt dispus să te iubesc, în niciun caz nu înseamnă ești al meu, ești a mea."
Nu știu dacă mi-a plăcut, nu am citit-o în cel mai bun moment, dar merită o șansă dacă va plac personajele sau oamenii de neînțeles, outsiderii.
"Dumnezeu ne crează, iar părinții ne aduc pe lume."
"Nu puteam să îmi adaug zgomot în viață, nu cu bună știință."
"Te iubesc înseamnă vreau să te iubesc sau sunt dispus să te iubesc, în niciun caz nu înseamnă ești al meu, ești a mea."
February 25, 2024
O lectura speciala, magica, care m-a imbogatit, cuvinte care te coplesesc prin originalitate si sens, povesti de viata si explorari in interiorul sufletului, Ana Barton este un om cu o sensibilitate aparte, un om bun si curat.
" Si ce nu spui e mai mult decat ce spui, aici e sigur ca mereu e mai mult, nespusele sunt amestecuri de ganduri, emotii, stari, sentimente si resentimente, care au asemenea intensitate si greutate, ca implodeaza in om si nu mai ajung cuvinte."
"Amintirile, oricat ar fi fost candva de intense sau de puternice, fie bune, frumoase, fie pe versantul celalalt, incep la un moment dat sa se estompeze, ca sa faca loc unei alte ore in viata noastra, ca sa mai inceapa inca o zi. E, poate, fenomenul care ne erodeaza si ne adauga, ne creste in acelasi timp, un fel de fabrica de ales viata printr- o sita atat de fina, incat arareori iti dai seama de ea...e fabrica de vanturat clipe, ca sa inceapa tot ce mai ai de trait si de fiit."
" Si ce nu spui e mai mult decat ce spui, aici e sigur ca mereu e mai mult, nespusele sunt amestecuri de ganduri, emotii, stari, sentimente si resentimente, care au asemenea intensitate si greutate, ca implodeaza in om si nu mai ajung cuvinte."
"Amintirile, oricat ar fi fost candva de intense sau de puternice, fie bune, frumoase, fie pe versantul celalalt, incep la un moment dat sa se estompeze, ca sa faca loc unei alte ore in viata noastra, ca sa mai inceapa inca o zi. E, poate, fenomenul care ne erodeaza si ne adauga, ne creste in acelasi timp, un fel de fabrica de ales viata printr- o sita atat de fina, incat arareori iti dai seama de ea...e fabrica de vanturat clipe, ca sa inceapa tot ce mai ai de trait si de fiit."
July 14, 2023
"Ophanim" este un roman care atrage atenția încă de la început cu un titlu enigmatic și rezonanțe biblice. Deși numele personajului principal, Ophanim, poate părea nefamilar și neprietenos, acesta devine întruchiparea unui super-erou cu o super-putere specială. Autorul, Ana Barton, creează un univers fascinant în care personajul nostru își începe călătoria.
Romanul explorează tema excepționalului și a umanității, prezentând un personaj cu o ureche supradimensionată și o voce-oglindă. Ophanim se află în căutarea sensului vieții și se confruntă cu provocări și întrebări profunde. Prin intermediul vocii sale narative, ne este oferită o perspectivă unică și captivantă asupra călătoriei sale interioare.
Unul dintre punctele forte ale cărții este abilitatea autoarei de a descrie vocile și generațiile care se intersectează în poveste. Această abordare adaugă adâncime și complexitate narativă, permitând cititorilor să exploreze mai multe perspective și să se conecteze la personaje într-un mod autentic.
Stilul de scriere al Anei Barton este captivant și poetic, punând în valoare frumusețea cuvintelor și transmitând emoții puternice. Construcția frazelor și folosirea limbajului ne invită să călătorim alături de Ophanim și să simțim intensitatea experiențelor sale.
Pe parcursul cărții, avem ocazia să explorăm teme precum identitatea, destinul și căutarea sensului în viață. Ophanim este un personaj complex și tulburător, cu care cititorii se pot identifica în lupta lor personală pentru întregire și acceptare.
În concluzie, "Ophanim" de Ana Barton este un roman captivant care explorează teme profunde și oferă o perspectivă inedită asupra căutării sensului în viață. Stilul poetic al autoarei și construcția narativă complexă fac din această carte o experiență de lectură profundă și memorabilă. Recomand cu căldură acest roman tuturor celor care caută o poveste provocatoare și plină de înțelesuri ascunse.
Romanul explorează tema excepționalului și a umanității, prezentând un personaj cu o ureche supradimensionată și o voce-oglindă. Ophanim se află în căutarea sensului vieții și se confruntă cu provocări și întrebări profunde. Prin intermediul vocii sale narative, ne este oferită o perspectivă unică și captivantă asupra călătoriei sale interioare.
Unul dintre punctele forte ale cărții este abilitatea autoarei de a descrie vocile și generațiile care se intersectează în poveste. Această abordare adaugă adâncime și complexitate narativă, permitând cititorilor să exploreze mai multe perspective și să se conecteze la personaje într-un mod autentic.
Stilul de scriere al Anei Barton este captivant și poetic, punând în valoare frumusețea cuvintelor și transmitând emoții puternice. Construcția frazelor și folosirea limbajului ne invită să călătorim alături de Ophanim și să simțim intensitatea experiențelor sale.
Pe parcursul cărții, avem ocazia să explorăm teme precum identitatea, destinul și căutarea sensului în viață. Ophanim este un personaj complex și tulburător, cu care cititorii se pot identifica în lupta lor personală pentru întregire și acceptare.
În concluzie, "Ophanim" de Ana Barton este un roman captivant care explorează teme profunde și oferă o perspectivă inedită asupra căutării sensului în viață. Stilul poetic al autoarei și construcția narativă complexă fac din această carte o experiență de lectură profundă și memorabilă. Recomand cu căldură acest roman tuturor celor care caută o poveste provocatoare și plină de înțelesuri ascunse.
October 24, 2023
Un roman-pretext, de o profunzime tulburătoare.
Romanul pretext nu cred să existe ca gen, dar îmi permit eu să îl inventez și să fac să existe de aici înainte pentru mine, căci ascultându-l am avut senzația ca autoarea folosește acțiunea și personajele drept pretext pentru a pune lupa pe ce se întâmplă înăuntrul lor, dincolo de ce pot să vadă ochii sau să audă urechile.
M-a impresionat mai cu seamă felul limpede în care Ana Barton reușește să surprindă și să explice de-a dreptul natura umană, cu mai toate temele ei principale.
O combinație între înțelepciune, filosofie și firesc cum eu nu știu să mai fi întâlnit.
Mulțumesc!
Romanul pretext nu cred să existe ca gen, dar îmi permit eu să îl inventez și să fac să existe de aici înainte pentru mine, căci ascultându-l am avut senzația ca autoarea folosește acțiunea și personajele drept pretext pentru a pune lupa pe ce se întâmplă înăuntrul lor, dincolo de ce pot să vadă ochii sau să audă urechile.
M-a impresionat mai cu seamă felul limpede în care Ana Barton reușește să surprindă și să explice de-a dreptul natura umană, cu mai toate temele ei principale.
O combinație între înțelepciune, filosofie și firesc cum eu nu știu să mai fi întâlnit.
Mulțumesc!
April 4, 2023
Dacă ar fi să aleg o carte pe care să o dăruiesc unei persoane deosebite, aș alege Ophanim! O carte pe care am "auzit-o" citită pe Voxa chiar de autoarea ei, Ana Barton. Sunt recunoscătoare pentru faptul că sunt contemporană cu un om atât de special, care știe să dea glas vieții prin cuvinte, un om pe care îl "auzi" oftând, iubind, suferind prin cuvinte. O simfonie de sentimente...
Iar Mamifer parcă ar fi mama mea! Am retrăit momente din copilărie citind această carte, am lacrimat, iar la final, mi-am îmbrățișat "Mamiferul."
Iar Mamifer parcă ar fi mama mea! Am retrăit momente din copilărie citind această carte, am lacrimat, iar la final, mi-am îmbrățișat "Mamiferul."
June 30, 2023
Ce minune! Am avut placerea de a asculta cartea in lectura autoarei, pentru asta multumesc Voxa. Ce poveste, ce cuvinte , ce zicale ….m-am reintors in vacantele de vara petrecute la bunici.
Isi merita toate laudele . Cartea e comandata , si-a castigat locul in biblioteca. Trebuie citita .
Isi merita toate laudele . Cartea e comandata , si-a castigat locul in biblioteca. Trebuie citita .
October 18, 2022
În limba română - https://bombitaluivladmusatescu.blogs...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
February 16, 2024
O mare surpriză pentru mine această autoare, un limbaj inovativ, de-a dreptul o plăcere să te afunzi în poveste. O carte de atmosferâ, care seamănă cu un jurnal cu amintiri, câteva personaje de neuitat, mai ales mama - numită mamifera, pe care as putea-o numi una din cele mai complex construite mame din literatură.
Mi-a plăcut mult, am ascultat-o pe Voxa în lectura autoarei, care cu siguranță i-a dat un plus în mintea mea acestei cărți
Mi-a plăcut mult, am ascultat-o pe Voxa în lectura autoarei, care cu siguranță i-a dat un plus în mintea mea acestei cărți
April 13, 2024
Extraordinară. Autoarea s-a jucat la propriu cu emoțiile și imaginația mea. Recomand
October 9, 2025
Oare dacă acest roman ar fi avut capitole, ar mai fi fost la fel de frumos? Nu știu de ce îmi pun întrebarea asta. Are un farmec aparte așa cum e. Dar, în același timp, mi-a îngreunat destul de mult lectura și m-a frustrat, pentru că nu mai știam unde sunt atunci când o reluam după o pauză. Mă simțeam ca atunci când te trezești dintr-un vis foarte viu, la care încerci să te reîntorci, dar nu prea mai poți.
Și la final, nu știu dacă am înțeles ce vrea Ana Barton de la mine. Dar e ok, pentru că m-am bucurat de călătorie. Viața nu-i despre a ajunge, ci despre a trăi. Și „Ophanim” e o poveste fluidă, fără început și sfârșit, așa cum e și viața celor care o locuiesc. E o rememorare fragmentară, un monolog continuu al unui fiu care încearcă să se împace cu sine și cu lumea care i-a fost mereu prea zgomotoasă.
În centrul poveștii îl avem pe Ophanim, care de mic, a fost „altfel”: aude mai mult decât ceilalți, motiv pentru care mereu simte prea intens lumea din jurul său. Copilăria lui se petrece în universul exclusiv feminin și fabulos creat de Mamifera (mama) și Mamana (bunica) - trebuie să descoperiți singuri originea numelor -, două femei care, împreună, formează o mitologie a feminității: una incandescentă, cealaltă blândă.
Mamifera e o figură aproape mitică, deopotrivă magnetică și obositoare, care iubește cu intensitate solară, de-a dreptul egoistă. E genul de mamă care te face să crezi că lumea se învârte în jurul ei și a cărei absență lasă un gol care nu se mai umple niciodată. Mamana, în schimb, e contrapunctul, blândețea întruchipată, „pâinea lui Dumnezeu”.
Povestea este spusă de un Ophanim ajuns la cincizeci de ani, încercând să înțeleagă de ce nu a știut niciodată să trăiască împreună cu cineva. Relația cu mama pare să-l fi închis într-o dependență tandră și toxică, o iubire care nu lasă loc altora. Dar o întâlnire întâmplătoare face ca trecutul și prezentul să se amestece și, în jurul acestei întâlniri, se coagulează una dintre temele principale ale romanului: nevoia de a ști de unde vii pentru a putea merge mai departe. Din păcate, această tentativă de intrigă (spun tentativă, pentru că romanul nu are, de fapt, o intrigă decât pentru câteva pagini) apare cam târziu. El, în sine, e un roman al trăirilor interioare, nu al acțiunii, și ceva s-a rupt la mine în momentul acestei întâlniri: ori trebuia să apară mai devreme, ori deloc. Așa cum e scris, îmi pare dezechilibrat.
Pare că nu mi-a plăcut cartea, dar nu e așa. Ana Barton scrie o proză intimă, poetică, densă, plină de emoție. M-a fascinat cu structura ei neliniară, în care amintirile din copilărie se amestecă cu prezentul, iar scrisul se amestecă cu trăitul. Cartea e o incantație a iubirii filiale, o elegie pentru femeile care ne-au crescut și ne-au modelat. Mi-a adus aminte de copilărie, de mama, dar mai mult de bunica. Personajele par să vorbească aceeași limbă, ca și cum toți ar fi ecouri ale aceleiași conștiințe.
Sunt convinsă că trebuie să recitesc „Ophanim” și că trebuie să fac asta într-o singură sesiune neîntreruptă. Pentru că așa e și romanul, un flux neîntrerupt, pe care orice pauză în poate deraia. Între timp, îl recomand cu rețineri, pentru proza superbă și complexitatea trăirilor.
Și la final, nu știu dacă am înțeles ce vrea Ana Barton de la mine. Dar e ok, pentru că m-am bucurat de călătorie. Viața nu-i despre a ajunge, ci despre a trăi. Și „Ophanim” e o poveste fluidă, fără început și sfârșit, așa cum e și viața celor care o locuiesc. E o rememorare fragmentară, un monolog continuu al unui fiu care încearcă să se împace cu sine și cu lumea care i-a fost mereu prea zgomotoasă.
În centrul poveștii îl avem pe Ophanim, care de mic, a fost „altfel”: aude mai mult decât ceilalți, motiv pentru care mereu simte prea intens lumea din jurul său. Copilăria lui se petrece în universul exclusiv feminin și fabulos creat de Mamifera (mama) și Mamana (bunica) - trebuie să descoperiți singuri originea numelor -, două femei care, împreună, formează o mitologie a feminității: una incandescentă, cealaltă blândă.
Mamifera e o figură aproape mitică, deopotrivă magnetică și obositoare, care iubește cu intensitate solară, de-a dreptul egoistă. E genul de mamă care te face să crezi că lumea se învârte în jurul ei și a cărei absență lasă un gol care nu se mai umple niciodată. Mamana, în schimb, e contrapunctul, blândețea întruchipată, „pâinea lui Dumnezeu”.
Povestea este spusă de un Ophanim ajuns la cincizeci de ani, încercând să înțeleagă de ce nu a știut niciodată să trăiască împreună cu cineva. Relația cu mama pare să-l fi închis într-o dependență tandră și toxică, o iubire care nu lasă loc altora. Dar o întâlnire întâmplătoare face ca trecutul și prezentul să se amestece și, în jurul acestei întâlniri, se coagulează una dintre temele principale ale romanului: nevoia de a ști de unde vii pentru a putea merge mai departe. Din păcate, această tentativă de intrigă (spun tentativă, pentru că romanul nu are, de fapt, o intrigă decât pentru câteva pagini) apare cam târziu. El, în sine, e un roman al trăirilor interioare, nu al acțiunii, și ceva s-a rupt la mine în momentul acestei întâlniri: ori trebuia să apară mai devreme, ori deloc. Așa cum e scris, îmi pare dezechilibrat.
Pare că nu mi-a plăcut cartea, dar nu e așa. Ana Barton scrie o proză intimă, poetică, densă, plină de emoție. M-a fascinat cu structura ei neliniară, în care amintirile din copilărie se amestecă cu prezentul, iar scrisul se amestecă cu trăitul. Cartea e o incantație a iubirii filiale, o elegie pentru femeile care ne-au crescut și ne-au modelat. Mi-a adus aminte de copilărie, de mama, dar mai mult de bunica. Personajele par să vorbească aceeași limbă, ca și cum toți ar fi ecouri ale aceleiași conștiințe.
Sunt convinsă că trebuie să recitesc „Ophanim” și că trebuie să fac asta într-o singură sesiune neîntreruptă. Pentru că așa e și romanul, un flux neîntrerupt, pe care orice pauză în poate deraia. Între timp, îl recomand cu rețineri, pentru proza superbă și complexitatea trăirilor.
July 30, 2023
Au fost la limită vulgaritățile, cât să nu renunț 🤏
March 23, 2023
Vorba aia, pierdere de timp si de bani. Am inchis cartea la pagina 130. M-am fortat sa ajung pana aici cu cititul. Un text greoi, plin de replici urate, vulgare, fara a povesti mai nimic defapt. Ca unu i-a pus ma-sa numele ce il are si nici macar nu il striga pe nume, ca bunica-sa ii asa, ca ma-sa ii pe dincolo si el undeva prin alta parte. Ce o fi la final nu imi pot imagina, inca peste 200 pagini nu pot irosi atata timp. Nu cu violenta verbala pagina dupa pagina.
November 3, 2022
Atât de frumos scrisă, o poveste care mi-a plăcut tare mult și la care mă voi întoarce
February 22, 2023
Mi s-a parut extrem de greoi de citit romanul din cauza stilului de scris continuu, fara dialog, fara capitole, cumva fara cap si coada si apoi fara deznodamant, closure, purpose. M-am simtit tradata ca cititor, asteptand sa se intampla ceva, orice, totusi nu mi-a displacut dantelaria de cuvinte, metaforele, dialogurile improbabile, fortate.
October 25, 2022
Mi a amintit de Arta Conversației și Solenoid. O dantelarie de cuvinte. Cred ca cea mai frumoasa scriere a Anei Barton.
December 9, 2023
O carte de citit/ascultat cu sufletul. Minunată Ana Barton!
March 31, 2025
Am avut câteva ore libere și am apucat să o citesc. Se parcurge ușurel, în ciuda stilului.
Că veni vorba de stil, apreciez foarte mult că autorii români abordează romane experimentaliste, îmi place ce văd. Per total, mi se pare că Ana Barton a pus bine în valoare stilul nonconformist. Are un bagaj de cunoștințe vast.
Cu toate astea, nu a avut o poveste de spus. Care e scopul cărții? Se vrea a fi filosofică, să comenteze asupra omului / ființei ca produs al mediului / celor din jur, dar personajele mi s-au părut lipsite de vitalitate și de complexitate. Precum lumea lui Tolkien, sunt adânci, dar nu largi. Sunt misterioase, dar asta e singura lor caracteristică.
Personal, caut atât acțiune, cât și scriitură și personaje. Cărții i-au lipsit plotul și caracterizarea complexă. Mai rămâne doar scriitura, care nu a fost atât de poetică să compenseze. În esență, e simplă, experimentalistă, vulgară fără sens (nu mă deranjează vulgaritățile în general).
Aş mai citi însă Ana Barton, poate când va avea o poveste de spus, nu doar un personaj de prezentat.
Că veni vorba de stil, apreciez foarte mult că autorii români abordează romane experimentaliste, îmi place ce văd. Per total, mi se pare că Ana Barton a pus bine în valoare stilul nonconformist. Are un bagaj de cunoștințe vast.
Cu toate astea, nu a avut o poveste de spus. Care e scopul cărții? Se vrea a fi filosofică, să comenteze asupra omului / ființei ca produs al mediului / celor din jur, dar personajele mi s-au părut lipsite de vitalitate și de complexitate. Precum lumea lui Tolkien, sunt adânci, dar nu largi. Sunt misterioase, dar asta e singura lor caracteristică.
Personal, caut atât acțiune, cât și scriitură și personaje. Cărții i-au lipsit plotul și caracterizarea complexă. Mai rămâne doar scriitura, care nu a fost atât de poetică să compenseze. În esență, e simplă, experimentalistă, vulgară fără sens (nu mă deranjează vulgaritățile în general).
Aş mai citi însă Ana Barton, poate când va avea o poveste de spus, nu doar un personaj de prezentat.
August 23, 2025
#2025#44
Romanul Anei Barton, “Ophanim”, este o lectură provocatoare, care nu se lasă cucerită cu ușurință. Primele aproximativ o sută de pagini mi s-au părut greoaie, poate și pentru că stilul autoarei este dens, atent șlefuit, și cere cititorului un anumit ritm al receptării. Am parcurs acest început în vreo trei zile, fără sentimentul unei curgeri naturale a narațiunii. Totuși, pe măsură ce am avansat, am descoperit miza relației tată-fiu, iar acest fir narativ a adus un plus de tensiune și de curiozitate, menținându-mă ancorată în poveste.
Nu prea am înțeles ce e cu piesa de teatru inserată în roman. Rolul ei nu mi s-a părut pe deplin clar. Poate fi citită ca o metaforă subtilă, o punere în oglindă între viața centaurului și cea a protagonistului, dar această paralelă nu se decantează imediat și rămâne, într-un fel, suspendată. Această alegere a autoarei poate fi văzută fie ca o îmbogățire a textului prin straturi simbolice, fie ca o dificultate suplimentară pentru cititorul care caută o coerență narativă mai lină.
Lipsa liniilor de dialog contribuie și ea la densitatea cărții, îngreunând lectura. În locul schimburilor vii de replici, cititorul se confruntă cu o proză continuă, încărcată de reflecții și descrieri. Pentru unii, aceasta poate fi o experiență valoroasă, o șansă de a savura frumusețea frazei, dar pentru alții poate părea monotonă.
Indiscutabil, Ana Barton scrie foarte bine. Are un stil distinct, atent lucrat, care cere însă un cititor răbdător, dispus să accepte o lectură neobișnuită. Mi-ar plăcea să o descopăr și prin alte romane, poate mai accesibile din punctul de vedere al construcției textului. “Ophanim” nu este o carte pentru oricine: pe unii îi poate fascina prin profunzimea și frumusețea ei, iar pe alții îi poate obosi prin ritmul lent și prin dificultatea lecturii.
“Ophanim” de Ana Barton
Romanul Anei Barton, “Ophanim”, este o lectură provocatoare, care nu se lasă cucerită cu ușurință. Primele aproximativ o sută de pagini mi s-au părut greoaie, poate și pentru că stilul autoarei este dens, atent șlefuit, și cere cititorului un anumit ritm al receptării. Am parcurs acest început în vreo trei zile, fără sentimentul unei curgeri naturale a narațiunii. Totuși, pe măsură ce am avansat, am descoperit miza relației tată-fiu, iar acest fir narativ a adus un plus de tensiune și de curiozitate, menținându-mă ancorată în poveste.
Nu prea am înțeles ce e cu piesa de teatru inserată în roman. Rolul ei nu mi s-a părut pe deplin clar. Poate fi citită ca o metaforă subtilă, o punere în oglindă între viața centaurului și cea a protagonistului, dar această paralelă nu se decantează imediat și rămâne, într-un fel, suspendată. Această alegere a autoarei poate fi văzută fie ca o îmbogățire a textului prin straturi simbolice, fie ca o dificultate suplimentară pentru cititorul care caută o coerență narativă mai lină.
Lipsa liniilor de dialog contribuie și ea la densitatea cărții, îngreunând lectura. În locul schimburilor vii de replici, cititorul se confruntă cu o proză continuă, încărcată de reflecții și descrieri. Pentru unii, aceasta poate fi o experiență valoroasă, o șansă de a savura frumusețea frazei, dar pentru alții poate părea monotonă.
Indiscutabil, Ana Barton scrie foarte bine. Are un stil distinct, atent lucrat, care cere însă un cititor răbdător, dispus să accepte o lectură neobișnuită. Mi-ar plăcea să o descopăr și prin alte romane, poate mai accesibile din punctul de vedere al construcției textului. “Ophanim” nu este o carte pentru oricine: pe unii îi poate fascina prin profunzimea și frumusețea ei, iar pe alții îi poate obosi prin ritmul lent și prin dificultatea lecturii.
“Ophanim” de Ana Barton
June 25, 2024
Minunată carte! Ca un aer de iunie în care mirosul de tei te îmbată și respiri cu nesaț și nu te mai saturi! Ingenioasă și captivantă povestea lui Ophanim, a Mamiferei și a Mamanei, personaje de-a dreptul fabuloase! Iar întâlnirea cu Sever, de-o gingășie și de o sensibilitate infinite!
July 28, 2023
O carte atât de profundă și de frumos scrisă! Se citește repede si cursiv, chiar dacă are atâtea paragrafe și linii de dialog ca în cărțile lui Saramago.
August 6, 2023
4.5, o poveste fără început sau sfârșit, cu un farmec hiper-analitic al limbajului, introspecției și disecării existenței. Versiunea în lectura autoarei este 🔥
May 3, 2026
O carte extrem de profunda si diferita, mai degraba despre trairi si simtiri decat despre actiuni. Simt ca m-a apropiat de bunica si mama mea prin multe fragmente si as vrea sa o recitesc peste ani, sa vad cum o simt atunci.
August 8, 2024
Am luat-o pentru ca am auzit la cineva ca e cartea preferata. Stilul asta poetic care repeta de mii de ori aceleasi idei, se invarte in cerc si uneori suna atat de ca nuca in perete (uneori suna si bine) ma oboseste fantastic. Mi-am dat duhul la pagina 50, cam pe acolo decid daca vreau sau nu sa termin o carte.
August 24, 2024
"Ophanim"
O carte scrisă pe nerăsuflate, dintr-o singură respirație. Fără dialoguri, fără multe paragrafe, nu simți când trecei dintr-o povestire în alta. La fel am citit-o: pe nerăsuflate.
Ophanim crește fără tată, doar cu mamă și bunică. Cele două femei își lasă amprenta asupra lui, pornind de la nume și până la dragostea transmisă pentru pisici.
"Am fost botezat Ophanim. Popii, mama i-a explicat doctă, că ophanim este un înger, dar ce zic eu, ophanimii sunt în primul rând al ierarhiei cerești, în prima linie, li se mai spune și Tronurile, pentru că pe ei stă slava lui Dumnezeu."
Mi-a plăcut mult de Mamifera (Zamfira - mama Fira - Mamifera), impunătoare și delicată în același timp.
"Mamifera nu din indiferență nu caută oameni, ci ca să nu-i deranjeze. Dacă în mintea și-n inima ei e o năucitoare mișcare continuă, își imaginează că așa e la toată lumea și i se pare o impietate să te duci peste om, chiar și cu un telefon.
Dacă te sună, știi clar că vrea ceva, nu te caută niciodată să te-ntrebe ce mai faci, e convinsă că abia suporți tu tot ce faci. Sau tot ce nu faci." Doamne, cum am simțit-o aici, ca pe un suflet geamăn.
"Mama e pâinea lui Dumnezeu, unsă cu ardei iute, dacă îți place prima îmbucătură, o înfuleci pe toată și mai ceri. Nu pân-o termini, că ea are un excepțional instinct de conservare, își dă seama că vrei s-o mănânci și-atunci te termină ea pe tine urgent, ca o adevărată călugăriță. La insectă mă refer."
Ophanim are o relație de hârâială - iubire cu mama sa, dar e mai mare iubirea.
"Așa e Mamifera, o nebună, dar e nebuna mea și cred că cea mai mare mândrie pe care o am în viață e că dementa asta e mama, iar cu mândria asta tot din cauza ei m-am procopsit, pentru că ea spune că noi, copiii, ne alegem părinții. Ei, atunci sunt bun, am știut să aleg. Și când te gândești c-am ales înainte să mă-ntrupez."
Și educația primită e aleasă: "eu sunt un copil care-a-nvățat să-njure acasă. Nu la joacă, nu de pe blocurile pavoazate cu sprayul, nu-n pauzele de la școală. N-a fost nevoie. Eu am învățat de la mama. Mama a fost întotdeauna regina înjurăturilor și-a bălăriilor verbale, iar când o priveam lung, îmi zicea nu te mai uita ca un zimbru la mine, că n-am chef să fac vreun infarct dacă tac. Și nu te speria de ce spun, doar mă descarc, sunt om. Așa că, vrând-nevrând, am înțeles de foarte mic terapia prin înjurătură sănătoasă și pot să spun cu mâna pe inimă că a funcționat linie și la mama, și la mine."
Și Ophanim crește și trăiește după cum simte. Și nu te-ai gândi că ajuns la 50 de ani, ar mai putea avea vreun dor de tată. Dar, Doamne, pare să nu conteze vârsta! Dacă întâlnim vreun prezumtiv tată, pe care nu l-am avut niciodată, inima trebuie să gestioneze situația, ea poate exploda și de fericire, nu doar de supărare.
"Era pentru prima dată când simțeam că se ridică din mine ca un fum apăsarea pe care o aveam pentru că mama mi-l interzisese pe tata. Și nu arăta ca o iertare, arăta ca o disipare, ca și cum supărarea ieșise din coșul pieptului meu." M-a emoționat să văd cum tânjirea sufletului nu dispare cu înaintarea în vârstă, doar stă cuminte într-un colț, cu speranța de mână.
Tare mult mi-a plăcut cartea asta. Mi-a pansat sufletul.
"Singurul lucru pe care e în stare un om să-l construiască e lipsa răutății."
"Eu cred că nu există om singur pentru că Dumnezeu, vrei sau nu vrei să primești asta, e cu tine mereu, dar nu ți se bagă pe gât, nu te--nghiontește, nu dă buzna să rupă ușa, nu. El stă și te-așteaptă, are timp pentru că n-are moarte.
Dumnezeu îți dă cuvintele goale de când ești mic pentru că știe c-o să-ți fie de trebuință și-aici, și-acolo. Felul în care alegi să le tragi prin tigaia minții și-a inimii are să fie și-o parte din plata de-o s-o ai de făcut la vămile văzduhului, pentru că vorba poate să doară sau să mângâie mai mult decât fapta."
"...am putut să aud cum îi bate somnul în sânge și îi bătea frumos și liniștit, ca un fel de inimă mai mare și pufoasă care-i ținea în brațe inima știută, cea de carne ațoasă."
"...Luther a zis că decât o rugăciune în pripă, mai bine un somn sănătos, că lăsarea omului în somn înseamnă că el se abandonează cu multă credință în mâinile Domnului fiindcă în somn suntem cu totul fără apărare."
O carte scrisă pe nerăsuflate, dintr-o singură respirație. Fără dialoguri, fără multe paragrafe, nu simți când trecei dintr-o povestire în alta. La fel am citit-o: pe nerăsuflate.
Ophanim crește fără tată, doar cu mamă și bunică. Cele două femei își lasă amprenta asupra lui, pornind de la nume și până la dragostea transmisă pentru pisici.
"Am fost botezat Ophanim. Popii, mama i-a explicat doctă, că ophanim este un înger, dar ce zic eu, ophanimii sunt în primul rând al ierarhiei cerești, în prima linie, li se mai spune și Tronurile, pentru că pe ei stă slava lui Dumnezeu."
Mi-a plăcut mult de Mamifera (Zamfira - mama Fira - Mamifera), impunătoare și delicată în același timp.
"Mamifera nu din indiferență nu caută oameni, ci ca să nu-i deranjeze. Dacă în mintea și-n inima ei e o năucitoare mișcare continuă, își imaginează că așa e la toată lumea și i se pare o impietate să te duci peste om, chiar și cu un telefon.
Dacă te sună, știi clar că vrea ceva, nu te caută niciodată să te-ntrebe ce mai faci, e convinsă că abia suporți tu tot ce faci. Sau tot ce nu faci." Doamne, cum am simțit-o aici, ca pe un suflet geamăn.
"Mama e pâinea lui Dumnezeu, unsă cu ardei iute, dacă îți place prima îmbucătură, o înfuleci pe toată și mai ceri. Nu pân-o termini, că ea are un excepțional instinct de conservare, își dă seama că vrei s-o mănânci și-atunci te termină ea pe tine urgent, ca o adevărată călugăriță. La insectă mă refer."
Ophanim are o relație de hârâială - iubire cu mama sa, dar e mai mare iubirea.
"Așa e Mamifera, o nebună, dar e nebuna mea și cred că cea mai mare mândrie pe care o am în viață e că dementa asta e mama, iar cu mândria asta tot din cauza ei m-am procopsit, pentru că ea spune că noi, copiii, ne alegem părinții. Ei, atunci sunt bun, am știut să aleg. Și când te gândești c-am ales înainte să mă-ntrupez."
Și educația primită e aleasă: "eu sunt un copil care-a-nvățat să-njure acasă. Nu la joacă, nu de pe blocurile pavoazate cu sprayul, nu-n pauzele de la școală. N-a fost nevoie. Eu am învățat de la mama. Mama a fost întotdeauna regina înjurăturilor și-a bălăriilor verbale, iar când o priveam lung, îmi zicea nu te mai uita ca un zimbru la mine, că n-am chef să fac vreun infarct dacă tac. Și nu te speria de ce spun, doar mă descarc, sunt om. Așa că, vrând-nevrând, am înțeles de foarte mic terapia prin înjurătură sănătoasă și pot să spun cu mâna pe inimă că a funcționat linie și la mama, și la mine."
Și Ophanim crește și trăiește după cum simte. Și nu te-ai gândi că ajuns la 50 de ani, ar mai putea avea vreun dor de tată. Dar, Doamne, pare să nu conteze vârsta! Dacă întâlnim vreun prezumtiv tată, pe care nu l-am avut niciodată, inima trebuie să gestioneze situația, ea poate exploda și de fericire, nu doar de supărare.
"Era pentru prima dată când simțeam că se ridică din mine ca un fum apăsarea pe care o aveam pentru că mama mi-l interzisese pe tata. Și nu arăta ca o iertare, arăta ca o disipare, ca și cum supărarea ieșise din coșul pieptului meu." M-a emoționat să văd cum tânjirea sufletului nu dispare cu înaintarea în vârstă, doar stă cuminte într-un colț, cu speranța de mână.
Tare mult mi-a plăcut cartea asta. Mi-a pansat sufletul.
"Singurul lucru pe care e în stare un om să-l construiască e lipsa răutății."
"Eu cred că nu există om singur pentru că Dumnezeu, vrei sau nu vrei să primești asta, e cu tine mereu, dar nu ți se bagă pe gât, nu te--nghiontește, nu dă buzna să rupă ușa, nu. El stă și te-așteaptă, are timp pentru că n-are moarte.
Dumnezeu îți dă cuvintele goale de când ești mic pentru că știe c-o să-ți fie de trebuință și-aici, și-acolo. Felul în care alegi să le tragi prin tigaia minții și-a inimii are să fie și-o parte din plata de-o s-o ai de făcut la vămile văzduhului, pentru că vorba poate să doară sau să mângâie mai mult decât fapta."
"...am putut să aud cum îi bate somnul în sânge și îi bătea frumos și liniștit, ca un fel de inimă mai mare și pufoasă care-i ținea în brațe inima știută, cea de carne ațoasă."
"...Luther a zis că decât o rugăciune în pripă, mai bine un somn sănătos, că lăsarea omului în somn înseamnă că el se abandonează cu multă credință în mâinile Domnului fiindcă în somn suntem cu totul fără apărare."
October 29, 2024
🐱Când alegem să achiziționăm o carte, fiecare dintre noi avem propriile criterii. Unii cumpără tot ce este în trend, pentru alții, numele autorului este cel mai important factor decizional, iar alții se ghidează după recenzii. Recunosc, eu fac parte dintr-o categorie de cumpărători mai superficiali, cei care își bazează alegerile pe titlu și/sau copertă.
🐱De această dată, coperta m-a cucerit și pentru că este verde, culoarea mea favorită și pentru că m-a fascinat lucind cuceritoare în folie, pe masa editurii de la Gaudeamus. Poate, dacă nu era în țiplă, și aș fi răsfoit-o puțin, nu aș fi cumpărat-o deoarece povestea nu este delimitată în capitole și nu există liniuțe de dialog, ba mai mult, replicile personajelor se succed, într-un mod obositor, în același paragraf.
🐱Citind mai mult cărți vechi, nu aș fi crezut că m-ar putea zgâria pe retină atât de tare să citesc o carte în care „â” nu există, „î” fiind folosit în interiorul cuvintelor, inclusiv în cazul lui „sînt” care a devenit „sunt”, în urmă cu mulți ani. Nu mă deranjează acest lucru când citesc o carte veche, dar filele albe ale cărții, anul publicării și vârsta autoarei nu justifică această alegere ciudată a autoarei, dar care a primit aviz favorabil de la corector, editor și redactor. Judecând după considerentele care au dus la decizia de a păstra scrisul cu „î” în text, să înțeleg că ar fi ok dacă aș scrie o carte în care să folosesc apostrof în loc de cratimă pentru că așa se scria cândva și mie îmi place mai mult cum arată așa, deci pot ignora normele actuale de scriere și să le folosesc pe cele de pe vremea lui Mihai Eminescu sau, de ce nu, a lui Mihai Viteazul?
🐱Nu am reușit să mă împac cu lipsa capitolelor, mai ales că absența acestora îngreunează și mai mult lectura care oricum nu era prea fluidă. Lipsa dialogurilor este un alt mare minus. Nu pot înțelege de ce au fost înșirate replicile una în continuarea alteia, intercalate cu descrierea, în același paragraf și nu s-a folosit liniuța de dialog unde îi era locul.
🐱Dintotdeauna, am fost genul de cititor centrat pe acțiune și nu pe scriitură. Mă interesează mai mult ce se întâmplă efectiv decât tipul de scriere folosit pentru ilustrarea evenimentelor. De aceea, nu înțeleg de ce romanul se deschide cu abilitatea protagonistului de a chema somnul, dar nu continuă, pe tot parcursul acestuia, cu nicio întâmplare reprezentativă în acest sens.
🐱Multe lucruri sunt neclare, cel puțin până spre sfârșitul romanului, iar altele rămân neclare și după ce îl finalizezi. De ce mama insistă să-i pună copilului un astfel de nume dacă nici măcar ea nu-l folosește? De unde are ea astfel de cunoștințe? Ce pregătire are ea?Cu ce se ocupă? Din ce trăiesc? Care este situația concretă cu tatăl băiatului? În ce circumstanțe s-a născut de mama nu vrea ca bărbatul să știe că are un fiu? Ca cititor, nu mi-e deloc suficient să mi se spună că așa a considerat ea, am nevoie să știu toate dedesubturile relevante, la momentul potrivit, atunci când povestea are nevoie de ele.
🐱Cartea se vrea a fi filozofică, dar se simte ca o lungă caracterizare a mamei, o ființă cel puțin ciudată, relativ interesantă, dar vulgară. Se transmite un puternic Complex al lui Oedip.
🐱Limbajul vulgar este absolut nenecesar. Nu am o problemă cu folosirea cuvintelor „urâte” în situații și scene unde își au locul, nu este cazul în această carte. Nu sunt povestite scene cu golani de la colțul blocului, pușcăriași, scandaluri sau ceva asemănător.
Într-un roman cu un cadru realist, afirmația că Ophanim nu a dormit DELOC în primii lui ani de viață nu-și are locul. O ființă umană moare în maxim 10 zile dacă nu doarme și, aș putea adăuga, nu e o moarte ușoară.
🐱Sunt de acord cu teoria genitorului din carte, subscriu la ea.
🐱Chestia cu auzul mi s-a părut fără rost. Pesemne a fost introdusă pentru o aprofundare a ideilor care se doreau prezentate, dar nu era o necesitate și simt că s-a insistat prea mult pe tema asta.
A durat o vreme să finalizez această carte. Neavând o acțiune, un plot, nimic nu mă chema să o deschid pentru a-mi continua lectura. Pe la pagina 85 mă ispitea groaznic ideea de a o abandona, dar am refuzat să capitulez, am continuat să citesc printr-un efort de voință.
După ce parcurgi o treime din carte și afli o mulțime de inutilități și absurdități glorificate despre Zamfira, într-un final apare și informația legată de pregătirea și ocupația ei. E profesoară, lucru cam de speriat pentru bieții copii, fie ei chiar și fictivi, care au avut de îndurat un astfel de cadru didactic.
🐱Mi-a plăcut povestea cu Barbu cel care striga „Intră!” :)))
🐱Scrisul este plăcut și se simte că autoarea are un bagaj de cunoștințe, din păcate, nu are și o poveste de spus, iar asta e ceva ce modul de exprimare nu poate compensa. Mulți oameni își doresc sau chiar scriu cărți despre viețile lor fără să realizeze că istoria poveștii nu e interesantă decât pentru ei însuși. Ophanim, chiar dacă este un personaj fictiv, aparține acelei categorii de oameni, care au dus o viață care nu merită efortul de a fi scrisă, respectiv citită.
🐱Piesa de teatru, chiar dacă nu avea un final, a fost destul de interesantă, desigur, nu cuprinde vreo revelație a subiectului abordat, dar e simpatică. Chiar și așa simpatică însă, nu-i văd rostul pentru că nu aduce nimic poveștii de bază, doar lungește cartea.
Parcă tot pentru a adăuga pagini romanului a apărut și Una în peisaj. Existența oedipiană a lui Ophanim ia un viraj brusc și inexplicabil, apare o relație. Povestea lui nu e cronologică pentru că amintirile lui sar înainte și înapoi, astfel, ar fi fost imposibil ca un om care iubește, să scrie sute de pagini în care să nu facă nicio trimitere la persoana dragă, ba mai mult să se prezinte ca un singuratic irecuperabil. De aceea îmi vine greu să nu cred că rolul Unei este de a lungi romanul, ca o idee venită pe final de carte și care nu se armonizează cu restul informațiilor.
🐱Mi-a plăcut apariția lui Sever în viața lui Ophanim și legătura care s-a creat între ei. De asemenea, mi-a plăcut prezența lui Dumnezeu în această carte, așa cum ar fi firesc să fie prezent în viețile noastre, ale tuturor.
🐱🐱🐱După ce citești o carte, orice carte, rămâi cu ceva sau mai multe „ceva-uri”, depinde, fie că vorbim despre o învățătură, o idee filosofică sau o replică amuzantă. În cazul acestui roman, eu am rămas cu reminderul că nu suntem niciodată singuri, avându-l mereu alături pe îngerul păzitor, fapt la care nu m-am gândit de mulți ani, dar care îmi oferă o senzație de siguranță și de liniște.
🐱De această dată, coperta m-a cucerit și pentru că este verde, culoarea mea favorită și pentru că m-a fascinat lucind cuceritoare în folie, pe masa editurii de la Gaudeamus. Poate, dacă nu era în țiplă, și aș fi răsfoit-o puțin, nu aș fi cumpărat-o deoarece povestea nu este delimitată în capitole și nu există liniuțe de dialog, ba mai mult, replicile personajelor se succed, într-un mod obositor, în același paragraf.
🐱Citind mai mult cărți vechi, nu aș fi crezut că m-ar putea zgâria pe retină atât de tare să citesc o carte în care „â” nu există, „î” fiind folosit în interiorul cuvintelor, inclusiv în cazul lui „sînt” care a devenit „sunt”, în urmă cu mulți ani. Nu mă deranjează acest lucru când citesc o carte veche, dar filele albe ale cărții, anul publicării și vârsta autoarei nu justifică această alegere ciudată a autoarei, dar care a primit aviz favorabil de la corector, editor și redactor. Judecând după considerentele care au dus la decizia de a păstra scrisul cu „î” în text, să înțeleg că ar fi ok dacă aș scrie o carte în care să folosesc apostrof în loc de cratimă pentru că așa se scria cândva și mie îmi place mai mult cum arată așa, deci pot ignora normele actuale de scriere și să le folosesc pe cele de pe vremea lui Mihai Eminescu sau, de ce nu, a lui Mihai Viteazul?
🐱Nu am reușit să mă împac cu lipsa capitolelor, mai ales că absența acestora îngreunează și mai mult lectura care oricum nu era prea fluidă. Lipsa dialogurilor este un alt mare minus. Nu pot înțelege de ce au fost înșirate replicile una în continuarea alteia, intercalate cu descrierea, în același paragraf și nu s-a folosit liniuța de dialog unde îi era locul.
🐱Dintotdeauna, am fost genul de cititor centrat pe acțiune și nu pe scriitură. Mă interesează mai mult ce se întâmplă efectiv decât tipul de scriere folosit pentru ilustrarea evenimentelor. De aceea, nu înțeleg de ce romanul se deschide cu abilitatea protagonistului de a chema somnul, dar nu continuă, pe tot parcursul acestuia, cu nicio întâmplare reprezentativă în acest sens.
🐱Multe lucruri sunt neclare, cel puțin până spre sfârșitul romanului, iar altele rămân neclare și după ce îl finalizezi. De ce mama insistă să-i pună copilului un astfel de nume dacă nici măcar ea nu-l folosește? De unde are ea astfel de cunoștințe? Ce pregătire are ea?Cu ce se ocupă? Din ce trăiesc? Care este situația concretă cu tatăl băiatului? În ce circumstanțe s-a născut de mama nu vrea ca bărbatul să știe că are un fiu? Ca cititor, nu mi-e deloc suficient să mi se spună că așa a considerat ea, am nevoie să știu toate dedesubturile relevante, la momentul potrivit, atunci când povestea are nevoie de ele.
🐱Cartea se vrea a fi filozofică, dar se simte ca o lungă caracterizare a mamei, o ființă cel puțin ciudată, relativ interesantă, dar vulgară. Se transmite un puternic Complex al lui Oedip.
🐱Limbajul vulgar este absolut nenecesar. Nu am o problemă cu folosirea cuvintelor „urâte” în situații și scene unde își au locul, nu este cazul în această carte. Nu sunt povestite scene cu golani de la colțul blocului, pușcăriași, scandaluri sau ceva asemănător.
Într-un roman cu un cadru realist, afirmația că Ophanim nu a dormit DELOC în primii lui ani de viață nu-și are locul. O ființă umană moare în maxim 10 zile dacă nu doarme și, aș putea adăuga, nu e o moarte ușoară.
🐱Sunt de acord cu teoria genitorului din carte, subscriu la ea.
🐱Chestia cu auzul mi s-a părut fără rost. Pesemne a fost introdusă pentru o aprofundare a ideilor care se doreau prezentate, dar nu era o necesitate și simt că s-a insistat prea mult pe tema asta.
A durat o vreme să finalizez această carte. Neavând o acțiune, un plot, nimic nu mă chema să o deschid pentru a-mi continua lectura. Pe la pagina 85 mă ispitea groaznic ideea de a o abandona, dar am refuzat să capitulez, am continuat să citesc printr-un efort de voință.
După ce parcurgi o treime din carte și afli o mulțime de inutilități și absurdități glorificate despre Zamfira, într-un final apare și informația legată de pregătirea și ocupația ei. E profesoară, lucru cam de speriat pentru bieții copii, fie ei chiar și fictivi, care au avut de îndurat un astfel de cadru didactic.
🐱Mi-a plăcut povestea cu Barbu cel care striga „Intră!” :)))
🐱Scrisul este plăcut și se simte că autoarea are un bagaj de cunoștințe, din păcate, nu are și o poveste de spus, iar asta e ceva ce modul de exprimare nu poate compensa. Mulți oameni își doresc sau chiar scriu cărți despre viețile lor fără să realizeze că istoria poveștii nu e interesantă decât pentru ei însuși. Ophanim, chiar dacă este un personaj fictiv, aparține acelei categorii de oameni, care au dus o viață care nu merită efortul de a fi scrisă, respectiv citită.
🐱Piesa de teatru, chiar dacă nu avea un final, a fost destul de interesantă, desigur, nu cuprinde vreo revelație a subiectului abordat, dar e simpatică. Chiar și așa simpatică însă, nu-i văd rostul pentru că nu aduce nimic poveștii de bază, doar lungește cartea.
Parcă tot pentru a adăuga pagini romanului a apărut și Una în peisaj. Existența oedipiană a lui Ophanim ia un viraj brusc și inexplicabil, apare o relație. Povestea lui nu e cronologică pentru că amintirile lui sar înainte și înapoi, astfel, ar fi fost imposibil ca un om care iubește, să scrie sute de pagini în care să nu facă nicio trimitere la persoana dragă, ba mai mult să se prezinte ca un singuratic irecuperabil. De aceea îmi vine greu să nu cred că rolul Unei este de a lungi romanul, ca o idee venită pe final de carte și care nu se armonizează cu restul informațiilor.
🐱Mi-a plăcut apariția lui Sever în viața lui Ophanim și legătura care s-a creat între ei. De asemenea, mi-a plăcut prezența lui Dumnezeu în această carte, așa cum ar fi firesc să fie prezent în viețile noastre, ale tuturor.
🐱🐱🐱După ce citești o carte, orice carte, rămâi cu ceva sau mai multe „ceva-uri”, depinde, fie că vorbim despre o învățătură, o idee filosofică sau o replică amuzantă. În cazul acestui roman, eu am rămas cu reminderul că nu suntem niciodată singuri, avându-l mereu alături pe îngerul păzitor, fapt la care nu m-am gândit de mulți ani, dar care îmi oferă o senzație de siguranță și de liniște.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Displaying 1 - 30 of 46 reviews