Ce înseamnă „om citit” sau „om foarte citit”? Am căutat o sugestie în prefața laconică (doar o pagină) a volumului. N-am găsit nici una. Am remarcat, totuși, modestia autorului care nu se consideră un individ „well read”. Putem deduce însă că a fi în stare să rezumi (destul de fidel) 500 de romane este un semn că poți trece în ochii celorlalți drept „om citit”.
Dar poți considera „citit” un autor care se rezumă la literatură și, din literatură, numai la roman? Îndrăznesc să am serioase îndoieli. Omul citit mai deschide și cărțile lui Seneca, și eseurile lui Montaigne, și scrisorile lui Flaubert către Louise Colet. În plus, poți considera citit un om care a străbătut cu creionul în mînă un număr precis de cărți, 50, 200 (ca Shakespeare) sau 500 (ca Sutherland)? Numărul cărților străbătute (și studiate) nu spune mare lucru despre „omul citit”. Un cititor obișnuit de azi străbate mult mai multe cărți decît Platon, Aristotel și Seneca la un loc. E mai citit decît ei? Dacă numărul cărților ar conta cît de cît în definiția insului „well read”, răspunsul ar fi neîndoielnic afirmativ. În felul lui, orice cititor care a parcurs mai multe cărți decît Aristotel se cuvine elogiat prin expresia „foarte citit”.
Mi se pare limpede că numărul cărților nu prea contează în definiția nostră. Și că e mult mai important modul de a citi o carte și concluziile pe care le tragi după ce o închizi. Cărțile se citesc de plăcere, firește, dar și pentru a învăța ceva cu privire la tine însuți, cu privire la ceilalți, cu privire la viață. Dacă o carte nu te-a pus pe gînduri și nu te-a „modificat”, ai citit-o degeaba.
Dar să revin la volumul lui John Sutherland. Autorul a citit 500 de romane și oferă cititorilor 500 de rezumate minuțioase. Unii ar spune că exagerează cu amănuntele. Chiar cînd comentează un roman polițist de Dorothy L. Sayers (Gaudy Night, 1935), nu ține seama de principiul „spoiler alert” și ne oferă (glumind) cheia enigmei (p.177). Uneori, prezentările conțin mici inexactități: cînd comentează Doctor Jivago de Boris Pasternak (p.116), sau Disgrace de J.M. Coetzee (p.115). Sutherland și-a propus să facă rezumate și nu eseuri speculative. Nici Război și pace nu scapă fără un rezumat (p.475). Scrie: „A rezuma în doar 700 de cuvinte acest roman e ca și cum ai planta un stejar într-un ghiveci pentru flori”. Și precizează că a împrumutat imaginea dintr-un text redactat de Emily Brontë (care nu auzise, cu siguranță, de Tolstoi).
Ceea ce nu înțeleg la criticii literari de limbă engleză este refuzul de a folosi ordinea cronologică. În Ex Libris: 100+ Books to Read and Reread, Michiko Kakutani își dispune prezentările în ordinea alfabetică a autorilor (Homer vine după Borges). John Sutherland își organizează volumul după ordinea alfabetică a titlurilor.
În încheiere, voi spune că mie îmi plac teribil rezumatele. În definitiv, pînă și rezumatul unui roman este o interpretare.
P. S. Să mai spun că John Sutherland are un suflet larg? Spun. Nu face nazuri și prezintă binevoitor romanul din 2011 al lui E.L. James, Fifty Shades of Grey (p.121). Nu sînt sigur că a fi citit înseamnă a străbate și astfel de confecții populare. Cărțile bune sînt prea multe pentru a-ți pierde vremea cu Fifty Shades of Grey...