Mi-au plăcut toate cărțile lui Virginie Grimaldi și nici asta nu face excepție. Are un stil de a te face să vezi umanitatea din personaj, nu știu cum să explic. Îl iubești pentru unele lucruri și îl detești sau antipatizezi pentru altele. Nu cred că poți iubi sau urî sută la sută vreun personaj de-al ei.
„Doar clipa fericită să-mi rămână” este despre două momente esențiale în viața unei mame: momentul în care devine mamă și momentul în care puii părăsesc cuibul. Povestea merge în paralel: jurnalul tinerei Lili la nașterea prematură a primului copil și viața maturei Elise la plecarea de-acasă a celui de-al doilea copil.
Pe alocuri, Elise m-a enervat. Prea obsedată de copiii ei, prea dependentă de ei, singură, fără nicio preocupare pe lângă maternitate. Rămasă singură, efectiv nu știe ce să facă cu viața ei, în afară de a le trimite mesaje naive copiilor ei, care n-au mereu timp să-i răspundă. Așa mi-am dat seama cât de important este să nu te pierzi pe tine atunci când devii mamă. Să continui să ieși cu prietenele, să-ți păstrezi sau construiești rețeaua de suport, să ai hobby-uri și pasiuni și obiceiul de a găsi lucruri cu care să-ți umpli timpul liber, obiceiul de a călători, de a lua masa în oraș etc.
Citind în paralel și jurnalul scris de mai tânăra protagonistă, către fiica ei născută prematur (despre care nu știa dacă va supraviețui), începi să înțelegi de ce Elise devenise atât de obsedată de copii, după ce fusese pe punctul de a-l pierde pe primul. Doar că, în acest proces, se pierduse pe sine însăși. Relația cu tatăl copiilor pare sortită eșecului de la început și nu ne mirăm că au divorțat. Chiar și el îi reproșează la un moment dat că se dedică doar copilului, dar nici nu o susține atât cât ar fi avut ea nevoie.
Rămasă singură, Elise descoperă din nou cum să trăiască, cum să se adapteze, cum să-și savureze micile victorii, cum să-și găsească noi sensuri. Mi-aș dori ca toate mamele rămase singure după ce le pleacă copiii de acasă să citească cartea asta, să vadă că există viață și după ce cuibul rămâne gol. Și, cu atât mai mult, mamele care se izolează acum, spunând mereu că au ele timp și de restul, după cele vor pleca copiii de acasă. Nu-i chiar așa.
E o carte pentru mame, cu siguranță, orice fel de mame, sau pentru femei care își doresc la un moment dat maternitatea. Dacă nu ești interesată de acest subiect, probabil că nu vei rezona deloc cu subiectul.
”Mi-am dedicat ultimii douăzeci și trei de ani copiilor. Nu m-am sacrificat. Faptul că am devenit mamă a dat un sens vieții mele. În sfârșit, eram utilă. În sfârșit, contam pentru cineva. E egoist, sunt de acord. N-a fost un calcul: maternitatea a reparat în mine ceea ce copilăria stricase.
I-am hrănit, schimbat, mângâiat, legănat, liniștit, ascultat, îngrijit, îmbărbătat, ocrotit, răsfățat, adorat, admirat, înțeles, trezit, consolat, încurajat, alintat, însoțit, educat. I-am văzut crescând, umblând în patru labe, pe două picioare, aruncându-se în apa adâncă, într-o relație, în viața activă. Am văzut-o pe fetița care nu îndrăznea să danseze la petrecerile în aer liber prezentându-și proiectul în fața unui grup. L-am v��zut pe bebelușul care plângea de cum mă îndepărtam studiind la Paris. Împreună cu ei, am cunoscut cele mai mari bucurii, cele mai cumplite frici, cele mai frumoase amintiri. Mă doare când îi doare, le șterg lacrimile stăpânindu-le pe ale mele. Mi-au cuprins tot sufletul. Mi-au umplut toate golurile. ”
”Suntem toți la fel, la linia de start, începem să ne deosebim pe parcurs. Unii o să poarte pantofi comozi, alții o s-o ia mai încet cu o desagă prea grea. Unii o să aibă vântul blândeții în spate, alții o să-nfrunte vijelii. Unii s-au născut sub o stea norocoasă, alții s-au născut, punct.”
”O să vină și timpul tău, spune într-un sfârșit. Într-o bună zi, n-o să mai aștepți de la ceilalți să te facă fericită. O să-ți faci singură darul ăsta.”
”-Nu-s mai puternică decât voi. Sunt făcută din neliniști, dar am hotărât să le depășesc. Viața începe dincolo de frici. Astea-s doar anticipații, născociri ale creierului nostru. Poverile pe care n-o să le purtăm niciodată ne apasă prea tare.!