Poveşti, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu
Ji Chang l-a întrebat pe Gan Ying unde îi este arcul. ― Arc? Ce arc? a răspuns bătrânul maestru râzând. Atâta timp cât ai nevoie de arc și de săgeată încă tragi cu arcul. Când tragi cu arcul fără arc, nu ai nevoie nici de arc, nici de săgeată. Tocmai atunci, în înaltul cerului se rotea în zbor lin un uliu. Era atât de departe, încât părea a fi doar o sămânţă de susan. Gan Ying l-a privit un timp, apoi l-a ochit, făcând gestul de a pune o săgeată în arc. Numai că nu avea nici arc și nici săgeată. Pe urmă a întins arcul nevăzut la maximum, ca o lună plină, și, deodată, a slobozit săgeata, și ea nevăzută. Fulgerat, uliul nici măcar nu a mai apucat să zvâcnească din aripi și a căzut ca o piatră din cer. Ji Chang a rămas trăsnit. Pentru prima oară a văzut cu ochii lui măiestria desăvârșită a trasului cu arcul. — Arcașul fără arc
„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun ți la îndemâna altora.“ — ŞTEFAN LIICEANU
După decenii petrecute în Japonia, Ștefan Liiceanu s-a specializat în limbile Extremului Orient, în cultura și tradițiile acestor țări. Și roadele încep să se transmită acum și spre publicul cititor: ”Arcașul fără arc” este o culegere a înțeleciunii orientale, de mici texte, povești, pilde, fabule din China, Japonia și Coreea. Mostre despre obiceiurile și tradițiile de aici, ele ne apropie de spiritul oriental, atât de exotic pentru noi, cei aflați la mare distanță. Înțelegem altfel acum viața, umorul, simțul artistic sau liniștea, influența marilor gânditori și transformarea spiritului, filosofia, religia și regalitatea. Suntem ajutați, e drept, și de Ștefan Liiceanu, care ne oferă și o traducere impecabilă, dar și o prefață excelentă, care ne ajută la contextualizarea poveștilor. Pe care le puteți citi, încetișor, în pauzele oferite de aceste sărbători.
Sunt momente în care simțim nevoia de a citi povești. Tocmai de aceea, această întâlnire cu ”Arcașul fără arc” a fost una fericită, mai ales în această perioadă care ar trebui să se confunde cu magia, cu poveștile citite la gura sobei, cu liniștea.
”Se pare că noi, oamenii, nu știm în fond, mai nimic. Din afara noastră ne sunt impuse lucruri pe care nu le înțelegem și trăim cu ele acceptându-le cuminți, dar nu le putem pricepe cauza. Acesta este destinul nostru de creaturi vii.”
Acum o vreme, era o întrebare destul de des întâlnită în social media (și nu numai) care suna cam așa: „Care este cartea pe care considerați că oricine ar trebui să o aibă în bibliotecă?”. Până acum nu reușisem să răspund la această întrebare, fiindcă cititorii diferă atât de mult prin gusturi, concepții, temperamente, stiluri, percepții, încât găseam aproape de domeniul imposibilului să existe o carte – una – care să poată fi utilă și plăcută tuturor. De data aceasta, citind „Arcașul fără arc”, colecția de povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu, pot să spun că am un răspuns. Consider, sincer, că această carte are poate cea mai mare adresabilitate întâlnită de mine până acum. Înțelepciunea populară, în general, indiferent despre ce parte a lumii discutăm, se înscrie pe aceste coordonate. Acest tip de cărți sunt, prin conținutul lor, o parte din tezaurul omenirii. Poveștile, istorisirile din volumul amintit îmbogățesc pe loc cititorul cu frânturi de înțelegere care trec peste bariera timpului și a spațiului, venind tocmai din Extremul Orient pentru a aduce acele elemente de care omul contemporan are foarte mare nevoie: calm, seninătate, o viziune profundă asupra lumii. Atribute pe care oamenii înțelepți din vechime le prețuiau și pe bună dreptate, căci ele contribuie la echilibrul și armonia fără de care ființa umană se pierde, pur și simplu, pe drum.
„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată.”
Toate plăcerile și neplăcerile simțurilor noastre sunt, până la urmă, rezultatul minții noastre, care observă lucrurile înconjurătoare. Recenzia, aici.
„- Arc? Ce arc? a răspuns bătrânul maestru râzând. Atâta timp cât ai nevoie de arc și de săgeată încă tragi cu arcul. Când tragi cu arcul fără arc, nu ai nevoie nici de arc, nici de săgeată. Tocmai atunci în înaltul cerului se rotea în zbor lin un uliu. Gan Ying l-a privit un timp, apoi l-a ochit, făcând gestul de a pune o săgeată în arc. Numai că nu avea nici arc, nici săgeată. Pe urmă a întins arcul nevăzut la maximum, ca o lună plină, și a slobozit săgeata, și ea nevăzută. Fulgerat, uliul a căzut ca o piatră din cer. Ji Chang a rămas trăsnit. Pentru prima oară a văzut cu ochii lui măiestria desăvârșită a trasului cu arcul.” [Arcașul fără arc]
„Majoritatea oamenilor știu să citească cărțile scrise, dar nu știu să le citească pe cele nescrise. Nu puțini sunt cei care știu să cânte la o harpă cu corzi, dar oare cine știe să cânte la una fără corzi?”
Trăia odată un hoţ foarte viclean şi nespus de înzestrat pentru ocupaţia lui. Era un hoţ atât de priceput, încât, deşi furase ani şi ani de zile, nici măcar o dată nu fusese prins. Ajuns la o vârstă respectabilă, s-a lăsat de meserie, alegând să trăiască o viaţă liniştită. Hoţul acesta avea un fiu care era ros de gândul că ar fi mare păcat să nu înveţe secretele meseriei de la tatăl său şi să lase arta furatului să se piardă după o singură generaţie. Aşa că, zi de zi, fiul îşi bătea tatăl la cap să-l înveţe secretele meseriei. Dar tatăl lui răspundea mereu la fel: „Nu am ce să te învăţ. Doar o faci, şi gata!“ Într-o seară, fiul hoţului s-a furişat în casa unui bogătaş cu gândul să fure cu măiestria tatălui său. Tânărul hoţ a remarcat că bogătaşul era încă treaz, aşa că a decis să se ascundă pe moment şi să aştepte. S-a uitat în jur şi a văzut un cufăr mare de haine, care, ce noroc!, nu era încuiat. S-a vârât de îndată în cufăr şi s-a pus pe aşteptat. După o vreme, bogătaşul a hotărât să se culce, dar în drum spre odaia de odihnă a observat că uitase să încuie cufărul de haine, aşa că l-a încuiat, a stins luminile din casă şi s-a retras în pat. Casa s-a cufundat într-o linişte deplină. Fiul hoţului se tot gândea ce-ar putea face să iasă din belea, însă nu-i venea în minte nici o soluţie. Orele curgeau una după alta, a trecut şi miezul nopţii, şi tânărul hoţ era deja disperat, simţindu-se ca un animal prins în capcană. În cele din urmă, i-a venit o idee. A început să zgârie pereţii de lemn ai cufărului cu unghiile, imitând zgomotul pe care l-ar fi făcut un şobolan. A tot zgâriat, până când bogătaşul s-a trezit din somn. „Aoleu, a intrat un şobolan în cufărul de haine, o să-mi distrugă preţioasele veşminte!“ s-a gândit bogătaşul şi s-a dus în grabă să deschidă cufărul. Profitând de întuneric şi de panica ce-l cuprinsese pe stăpânul casei, fiul hoţului s-a strecurat din cufăr fără a se face simţit şi a dispărut în bezna nopţii. Ajuns acasă, cu inima bătându-i de să-i iasă din piept, tânărul hoţ s-a repezit la tatăl lui şi i-a povestit întâmplarea, apoi a adăugat pe un ton mânios: ― Am fost la un pas de moarte pentru că n-ai vrut să mă înveţi secretele meseriei! Te-am rugat de atâtea ori, dar niciodată nu ai binevoit să mă înveţi! Oare îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă gândeam să imit zgomotul unui şobolan? Mai mult ca sigur acum mă aflam deja în faţa judecătorului, care îmi dădea pedeapsa capitală! Tatăl, cu un aer senin, şi-a privit fiul şi i-a răspuns: ― Bravo, bravo, te-ai descurcat excelent! Vezi, chiar nu am nimic să te învăţ.
Eram undeva prin clasa a opta când am dat întâmplător peste un video de pe Ted-Ed - „Zen kōans: unsolvable enigmas designed to break your brain”. După ce l-am văzut, îmi spuneam că aș da orice să existe o carte plină cu astfel de koan-uri.. și tot ce ține în general de esența filosofiilor orientale. Rugile mi-au fost ascultate, fiindcă ceva mai târziu a apărut la Humanitas „Arcașul fără arc - povești, pilde, vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu”. Această culegere de înțelepciune filosofică și populară e ca un manual, un îndreptar pe înțelesul și gustul tuturor care vorbește, sigur că da, din perspectiva a trei sisteme diferite (daoist, confucianist și legalist) despre cum, vorba aia, să fie bine ca să nu fie rău pentru societate, pentru autoritate și pentru persoanele proprii. Felul în care Ștefan Liiceanu traduce aceste pilule este unul potrivit - reușind cu cuvinte puține și ușoare să dea un mesaj puternic și să lase în memoria cititorului niște povești la care să reflecteze și ale căror idei să le și urmeze în viitor. Ba mai mult, apreciez faptul că pentru toate trimiterile la personalități, locuri, expresii idiomatice și evenimente specifice acestor țări - lucruri care ar putea provoca nedumeriri (mai ales pentru neinițiați ca mine în aceste culturi complexe) - există explicații într-un glosar atent îngrijit, la finalul cărții.
A very entertaining and interesting collection of classic short stories and/or pieces of wisdom from China, Japan and Korea. It is split into several chapters, which include short stories about human nature, wisdom and buddhist rhetoric, as well as little humorous adventures.
The book is really easy to read and really difficult to put down. It's one of those classic cases of ' just one more short story and i'll stop reading', and one hour later... you're still reading, promising yourself the same thing over and over again.
The storytelling is imbued with a contextual cultural lens, which vividly 'translated' some pieces of knowledge I was already familiar with at a conceptual level, but lacked a narrative to weave my thoughts around. It's all very interesting, and the annotations really help by wrapping everything in historical or philosophical context. While initially I wasn't that impressed by the humour section, I ended up being very intrigued at the cultural differences that are to be found in the differential enjoyment of base-level concepts such as jokes.
În regatul Song trăia un țăran. Într-o bună zi, arând pământul ca de obicei, țăranul a observat în apropiere un iepure fugind încolo și-ncoace. Nu departe se afla trunchiul tăiat al unui copac. Fugind prea repede și fiind bezmetic, bietul iepure s-a izbit cu capul de trunchi și și-a rupt gâtul, murind pe loc. Țăranul era în al nouălea cer că se pomenise din senin cu un iepure numai bun pentru cină. Așa că a lăsat plugul deoparte și s-a pus pe așteptat lângă trunchi, poate-poate își mai rupea gâtul vreun iepure.
"Arcaşul fără arc", care dă titlul acestei cărți, este una dintre cele mai rafinate istorisiri produse de cultura populară asiatică şi a cărei înţelepciune o transpune cu minimum de cuvinte păstrându-i în acelaşi timp esenţele.