Anii treizeci. Extrema dreaptă românească

by Z. Ornea

Aflat la a patra ediție, studiul lui Z. Ornea este o radiografie ideologică și culturală a unei zone fierbinți din interbelicul românesc: deceniul al patrulea al secolului XX, care, spre deosebire de cel de-al treilea deceniu, în care a predominat „modernitatea“ (sincronism, avangardism, europenism), s-a aflat sub imperiul „tradiționalismului“ (autohtonism, ortodoxism, legionarism, „trăirism“ etc.). Derapajul ideologic și politic, început în plină afirmare a democrației românești moderne, este documentat cu obiectivitate prin citate extinse din presa vremii, din broșuri sau opere literare consacrate, neocolind discursul politic al extremei drepte interbelice și acțiunile ei social-politice.

Genres: History, Nonfiction, Romania, Romanian Literature

474 pages, Paperback

First published January 1, 1995

About the author

Zigu Ornea

Reviews

[Gabriela Pistol · Rating 4 out of 5]

O resursă excelentă pentru studierea extremei drepte românești, mai ales dacă pregătești o lucrare academică / un raport / un articol, pentru că este extrem de bogată în surse originale. Asta o face și foarte stufoasă, cu siguranță nu e o lucrare de popularizare.

Să zic totuși și ceva profan: e înspăimântător cum se suprapune 1:1 discursul iliberal / populist, autocratic din zilele noastre pe discursul fasciștilor din anii 1930.

[Cristian Sirb · Rating 5 out of 5]

Ce dezgust mi-a putut provoca ce am aflat din această carte! Nu e “vina” autorului său — un pe nedrept ignorat savant al literelor și al istoriografiei românești contemporane. Ci prin ceea ce cartea documentează: bășina asta legionară, pe care neamul din care ne tragem a fost în stare s-o emane după un destul de îndelung screamăt!

O bășină legionară nu tocmai inofensivă, chiar din contră: criminală. Otrăvitoare. Legionarismul românesc a parcurs destul de rapid (suspect de rapid pentru un neam de mămăligari) traseul de la ridicol în izmene la crimă în masă.

Obligatoriu este, volumul ăsta, pentru cei care se închină încă, necondiționat, cu limbile atingând solul patriei, la “somități” ca Noica, Nae Ionescu, Radu Gyr, frații Acterian, Goga, Codreanu, Eliade etc. Desigur, opera unora dintre aceștia - alta decât publicistica lor delirantă, cu trimiteri antisemite și legionaroide - rămâne în mare parte frecventabilă și chiar valoroasă.

Receptarea operei artistice sau științifice n-ar trebui să sufere (să fie împiedicată) din cauza nevertebrării și a rătăcirilor politice ale autorului. Dar de aici până la păcatul venerației unei pseudo-ideologii opincaro-ortodoxiste (tipică pentru popoarele mici și complexate) este o distanță pe care nu se cuvine s-o străbatem.

[Teodor Hossu-Longin · Rating 5 out of 5]

O carte excepțională, obligatorie pentru a înțelege fenomenul care a fost extrema dreaptă din România!

[Alex Stirbu · Rating 5 out of 5]

Ce mi se pare cel mai interesant la carte este alcătuirea ei, în mare parte, din citate - unele chiar foarte lungi. În felul ăsta Ornea îi lasă pe protagoniștii vremii să vorbească pentru ei, comentariile sunt relativ puține și de multe ori neutre. Și de aici reiese o imagine imposibil de combătut a unei perioade de nebunie și, de multe ori, este expusă în toată goliciunea ei prostia bombastică a celor care se vedeau pe sine creatori de țară nouă și de om nou (aici sunt niște mostre colosale de la Nae Ionescu, Cioran sau Noica).

[Ricky Micky · Rating 5 out of 5]

N-am citit niciodată o monografie a unei epoci atât de bine făcută. Z. Ornea are o hărnicie in a-și procura sursele fabuloasa, surse pe care le prezintă intr-un volum necesar de citit pentru înțelegerea epocii. Deși majoritatea cărții e constituita din citate, părerile autorului apar din când in când revelând uneori empatie, alteori disociere de un fenomen atât de complex cum a fost extremismul acelor ani. Super carte!

[Dorin · Rating 5 out of 5]

Z. Ornea face o radiografie ideologică și culturală a unei perioade tulburi din istoria noastră: interbelicul și extremismul care a dominat mediul social, politic și cultural din România anilor '30. Probabil, având în vedere interesul meu pentru extremisme, ideologii și regimuri criminale, ar fi trebuit să încep anume cu această lucrare.

Cercetarea se bazează pe o cantitate uriașă de informații adunate din publicistica vremii (presă, eseuri, memorialistică). Autorul citează extensiv din autorii vremii, tocmai pentru a-i lăsa pe ei să vorbească și, astfel, pentru a da mai multă greutate propriilor argumente.

La început, Ornea examinează fundamentele ideologice ale noii drepte românești. Extremiștii tradiționaliști considerau Pașoptismul (generația de la 1848) drept momentul „înstrăinării” și al „europenizării”, ei respingând Occidentul în favoarea Răsăritului ortodox. De asemenea, primul capitolul documentează critica virulentă a democrației (pluripartidism, parlamentarism, Constituție) și analizează pozițiile unor figuri centrale care elogiau totalitarismul și dictatura, precum Nichifor Crainic (care favoriza modelul fascist italian), Nae Ionescu, Mihail Manoilescu (cu doctrina corporatistă), Emil Cioran, Mircea Eliade și C.Z. Codreanu.

„O singură şi mare primejdie ne pîndeşte în acest ordin al realităţilor spirituale: paşoptismul. Paşoptism care înseamnă, înainte de toate, maimuţăreală europeană. Şi astăzi, din motive care nu ne privesc, Europa este antispirituală. Noi nu avem nici un motiv să imităm şi de data aceasta, aşa cum am imitat la 1848, Europa. Forţele creative ale neamului nostru trebuie să-şi spună cuvîntul. Şi-l vor spune... prin creaţii spirituale”. (Mircea Eliade, „Destin românesc”, în Vremea, IX, nr. 430, 15 martie 1936 / p. 32)

În succesiunea imediată a antipaşoptismului se situa critica democrației ca un mod de înțelegere a organizării politice în societate, descinsă – se spunea – din gîndirea și practica revoluționarilor. Firește, se puneau sub acuzare toate componentele structurii democratice: pluripartidism, Constituție, parlament și autoadministrare locală, fără de care era greu de conceput organizarea modernă a societății. În locul democrației se prefera organizarea de tip totalitar, un partid unic și absența reprezentării în stat după modelul autocratismului. (p. 36)

Mai departe, autorul documentează efortul ideologic de a defini un „românism” pur, autohtonist, care implica respingerea spiritului european și a latinității. Românul era redus, exclusiv, la Ortodoxie.

În al treilea capitol, autorul analizează faimoasa generație alcăuită din Eliade, Cioran, Noica, Sebastian, Comarnescu etc., constituită în jurul asociației „Criterion”. Capitolul urmărește „procesul lent” al convertirii spre extrema dreaptă a celor mai străluciți membri ai săi, un proces pe care Eugen Ionescu l-a numit „rinocerizare”. Exemple faimoase: Emil Cioran și simpatia sa declarată pentru hitlerism (încă din 1933) și elogiul lui Mussolini; Mircea Eliade, cu aderarea sa (1936-1937), publicistica filolegionară și încarcerarea în lagărul de la Miercurea Ciuc; Constantin Noica, convertit mai târziu, dar cu articole delirante în spirit legionar.

„Generația «Criterion», fudula, «tînăra generație» de acum cincisprezece sau zece ani, s-a descompus, a pierit. Nici unul din noi nu avem încă patruzeci de ani și suntem sfîrşiţi. Alții, atîţia, morți. Generația d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost niște bezmetici, niște nenorociți. În ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproșa aproape tuturor celorlalți. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greșit, în tinerețe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atîţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generație de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toți au devenit reacționari.” (Scrisoare a lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu din 19 septembrie 1945. Scrisori către Tudor Vianu, voi. I, ediţie de Vlad Alexandrescu, Minerva, 1994. / pp. 149-50)

Continuând, Ornea se orientează spre principalii ideologi și direcții distincte din cadrul extremei drepte. Îl avem, așadar, pe Nae Ionescu, cu o influență majoră asupra studenților. Avem apropierea sa de Mișcarea Legionară (din 1933), arestarea, ca autor moral al asasinării lui I.G. Duca, și ciclul său de conferințe din lagăr, „Fenomenul legionar”. Multe pagini despre Nichifor Crainic, cu programul său asupra statului etnocratic, considerat un fundamentalism retrograd. Mihail Manoilescu, care a fost teoreticianul corporatismului fascist italian, promotor al partidului unic și al Germaniei hitleriste. A sperat că Legiunea îi va implementa doctrina.

În capitolul despre Legionarism avem o abordare puțin mai istorică, dedicată în întregime Mișcării Legionare (Garda de Fier), de la preistorie (începuturile lui Corneliu Zelea Codreanu la Iași, uciderea prefectului Manciu și fondarea Legiunii) la ascensiune (crearea partidului Totul pentru Ţară, asasinarea lui Mihail Stelescu, moartea lui Moța și Marin în Spania și funeraliile naționale), până la conflictul cu regele, instaurarea dictaturii regale, procesele lui Codreanu și asasinarea sa, Statul Național-Legionar, tensiunile dintre Horia Sima și Antonescu, asasinatele, Rebeliunea legionară. Tot aici, Z. Ornea vorbește despre ideologia legionară. În interiorul mișcării erau refuzate construcțiile teoretice, însă se promova așa-zisa revoluție spirituală, cultul morții/jertfei, violența, „omul nou” și imaginea Căpitanului.

Pe el [Zelea Codreanu] îl interesa nu atît prestaţia de deputat cu vogă şi succes la tribună, cît simpla prezenţă în parlament. Ca în atîtea rînduri, ironia lucrurilor e mai acută decît a oamenilor. Codreanu, care disprețuia liberalismul şi democrația, voindu-le înlocuite de un regim forte, totalitar, se zbătuse totuşi să ajungă deputat. Paradox, fără îndoială. Dar asta demonstra că Garda de Fier ştia să se plieze oportun pe realul conjunctural pentru a se impune în viața publică. (p. 235)

De altfel, nicadorii (ucigaşii lui Duca) şi decemvirii (ucigaşii lui Stelescu) erau glorificaţi şi consideraţi eroi ai Legiunii. A-i declara martiri şi eroi pe nişte ucigaşi de către o mişcare politico-spirituală care afirma valorile creștinismului, iată nu o sofismă, ci o aporie. Şi, din păcate, ea a însoțit mișcarea legionară de la geneză pînă în zilele tulburi ale rebeliunii. (p. 283)

Un capitol distinct abordează antisemitismul, de la legislația antievreiască până la antisemitismul fundamentalist, sprijinit pe argumente teologale și exemplificat cu Nichifor Crainic și faimoasa prefață a lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian.

În final, un capitol care mi-a plăcut în mod deosebit a fost despre cum ideologiile totalitare (atât comunismul, cât și fascismul) aspiră la aservirea literaturii. Extrema dreaptă condamna criteriului estetic și ataca criticii literari majori (Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu). De asemenea, Ornea documentează campania împotriva literaturii considerate „pornografice” (care i-a vizat pe Geo Bogza, H. Bonciu, dar și pe Mircea Eliade) și campania de denigrare împotriva lui Mihail Sadoveanu (considerat trădător, culminând cu arderea cărților sale în piețe publice). (Totuși, nimic despre faptul că ulterior Sadoveanu a aderat la regimul comunist și a semnat condamnări la moarte).

„De cîte ori se ivesc momente grele în politică se recurge, cu ajutorul unor organe de publicitate naţionalistă, la o diversiune. Acum ea a fost găsită în cîmpul literar... Primejdia fascistă bătea, ca şi azi, la uşa statului. Muncitorimea se agita şi cerea salarii omenești. Cîmpurile erau amenințate de secetă şi satele fremătau sub împilarea neîndurătoare a fiscalităţii excesive... Toată atenția naționalistă era îndreptată spre literatura pornografică. Toate eforturile naţionaliste se consumau spre stîrpirea literaturii pornografice”. (Zaharia Stancu, în Credința, IV, 10 aprilie 1937 / p. 357)

Nu a fost o lectură deloc ușoară. A fost chiar frustrantă, anevoioasă, necesitând multă răbdare și concentrare. Totuși, necesară. E dificil, dar necesar, să vezi complicitatea intelectualilor din anii '30. Deși Ornea părea optimist în momentul scrierii că asemenea timpuri nu vom mai trăi, că fascismul, legionarismul, extrema dreaptă au fost pericole suficient de mari încât să nu mai cochetăm cu ele, prezentul ne arată că totul este ciclic, inclusiv argumentele: de la Europa decadentă, la Ortodoxim și protejarea copiilor de pornografie.

[Miruna Runcan · Rating 5 out of 5]

Illuminating!

[Catalina · Rating 5 out of 5]

Anii 30 și extremismele născute atunci sunt analizate de autor foarte ”didacticește” prin citate extinse din publicistica vremii. Această abordare clinică, în care autorul intervine doar pentru a puncta incredibilul, iraționalul, ne arată oameni mânați de idealuri transformate în ideologii, ne arată intelectuali furați de filozofii naționaliste, pervertiți de gustul puterii, o întreagă elită atrasă inexorabil de gaura neagră a extremei drepte. Aflăm cu oarecare detașare că oamenii din acea epocă tulbure erau ca oamenii din toate epocile: într-o eternă căutare a unui viitor mai bun/luminos/cum_merităm și ușor de momit pe căi greșite, dar care par chiar ce trebui să fie.
Avem și un capitol întreg despre problema evreiască, desigur, căci nu se poate naționalism sănătos fără un antisemitism activ. Concluzia la care am ajuns eu este că în mod natural oamenii trăiesc în relații cordiale cu alte etnii, întotdeauna este nevoie de un tip cu ceva glagorie și verb care să bage bățul prin gard, care să ațâțe spiritele și, ca în cazul extremei drepte de care vorbim, de intelectuali care să filozofeze și să demonstreze științific cât de justificată și necesară este ura de rasă. Este nevoie de oameni carismatici – precum Zelea Codreanu și Nae Ionescu – care să dea un scop și un destin tineretului aflat pe spirala căutării și negăsirii.
Modul în care autorul abordează subiectul ne ține departe de emoția pură, ținându-ne pe terenul ferm al impactului intelectual. Suntem nevoiți să înțelegem oameni din vorbele rostite de ei înșiși, suntem provocați să aflăm în noi înșine eventuale concordanțe de opinii. Da, putem să ne ținem de nas când pute foarte tare, putem să spunem cu voce tare ”incredibil” din când în când, dar suntem obligați să persistăm în lectură. Pentru ca să înțelegem.
Mie, cartea mi-a lămurit o epocă și a demolat piedestalul pe care suisem, cândva, niște oameni. Inteligența pusă în slujba distrugerii e cea mai serioasă armă. Să fim înțelepți, zic, că e mai uman.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Singura şansă de evoluţie a organismului românesc era, de la 1829,intrarea în circuitul comercial (şi nu numai) european de dezvoltare. Pacea de la Adrianopole (1829) eliberase comerţul nostru cu cereale de monopolul turcesc şi acum se putea integra în cel apusean. Nu -i vorbă, şi pînă acum relaţiile economice aveau ca parteneri pe apuseni. Dar îngrădirile monopolului turcesc erau mult stînjenitoare. Sigur, şi de la 1829, Rusia, controlînd gurile Dunării, era interesată să împiedice transform area lor în căi navigabile. De abia prin tratatul de la Paris, care a urm at Războiului Crimeii (1854), s -a garantat victoria burgheziei apusene. Prin acest tratat se elimină controlul Rusiei asupra Principatelor Române şi s-a neutralizat Marea Neagră. Capitalul englez - a stăruit Ştefan Zeletin în Burghezia română - , interesat în procurarea grînelor noastre (pînă la pătrunderea în Europa a celor americane şi australiene), a determinat liberalizarea gurilor Dunării, ca o cale navigabilă pentru transportul cerealelor. Istoricii au citat numărul vaselor engleze ajunse în porturile Galaţi şi Brăila, luînd grîne şi aducînd produse manufacturate. Concurau eficient pînă şi
vasele austriece, comerţul cu Austro-Ungaria coborînd în statistici. Acelaşi lucru îl făcea Franţa, fără a reuşi să ajungă însă la procentele înregistrate de englezi. Oricum , e incontestabil că Principatele Române, intrînd în relaţii strînse cu capitalismul anglo-francez, înregistrează începutul erei lor burgheze.

[Silviu Ifrim · Rating 4 out of 5]

O analiza completa a miscarilor de extrema dreapta din anii 30, sustinuta prin citate din persoanele relevante acelei perioade.

Primul capitol, desi mai greu de parcurs decat cele care l-au urmat, descrie si curentele social-politice de la finalul secolului 19, care au luat amploare in anii 30 pe fondul curentelor din alte tari (Italia, Germania), precum si a crizei economice din 1929.

Sunt mentionati si multi scriitori si intelectuali ai vremii care fie erau inscrisi in partidul miscarii legionare, fie simpatizau ideile propagate de acestia. Dupa ce au realizat gravitatea faptelor comise de miscarea legionara, unii dintre ei (spre ex. Eliade), au incercat sa isi mascheze trecutul in care simpatizau cu ideile fasciste. Pe de alta parte, altii au continuat sa propage ideile respective.

Fiind o carte care cerceteaza aspecte social-politice, care include multe citate pentru a-si confirma afirmatiile, parcurgerea ei va dura mai mult decat in cazul altor genuri de carti. In final, o recomand, este foarte important sa fim informati cu privire la aceste aspecte, care, intr-un fel sau altul, le intalnim si in ziua de azi. Precum in domeniile tehnice, principiile de baza raman aceleasi.

[Cristin Coman · Rating 5 out of 5]

Cartea conceptualizeaza extrema dreapta romaneasca din anii '30. Surprinde foarte bine caracteristicile ei si ii caracterizeaza magistral pe eroii principali. Cartea este, pentru mine cel putin, de referinta in descrierea acelei perioade si a aparitiei, cresterii si descresterii extremei drepte in Romania.

[laurentiu]

0

[Grigore · Rating 5 out of 5]

Zigu Ornea întocmește o enciclopedie a ideilor, somităților, mediocrilor, grobienilor și fanaticilor care au format extrema dreaptă în anii 30, cu precădere Legiunea. Recomand cu nesimțire.

[CristianC · Rating 5 out of 5]

Uneori destul de dens însă rămâne o imagine cuprinzătoare a perioadei

[Gabriel Bigiu · Rating 3 out of 5]

Am acordat doar 3 stele pentru ca se concentreaza mai mult pe doctrina, partea filozofica, ideologica etc decat pe desfasurarea evenimentelor.