Primul subiect abordat este chiar relația amoroasă cu Heidegger, subiectul multor filme și piese de teatru, care spre finalul ei s-a îndretat spre o prietenie filosofică descrisă de Arendt astfel: „Toamna îi vindecă pe cei pe care primăvara i-a făcut sterpi și cu inima împietrită.”
Următorul capitol care mi-a atras atenția a fost controversata „Banalitatea răului”, adaugată instant pe lista lecturilor viitoare, despre procesul lui Adolf Eichmann și care i-a atras foarte multe critici din partea evreilor, Arendt criticând aspectele juridice ale procesului, invocând un tribunal internațional care să se ocupe de acest caz, și nu un tribunal israelit, pentru că cel judecat era un „dușman al rasei omenești”, nu un „dușman al evreilor”. Tot aici este prezentat și un răspuns dat unei critici a unui gânditor evreu privind lipsa dragostei pentru poporul evreu:
„În viața mea nu am iubit niciodată un popor sau o colectivitate, nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare, nici nimic asemănător. Eu îmi iubesc numai prietenii și singurul fel de dragoste pe care îl știu și în care cred este dragostea de oameni [...]. Vorbind în general, rolul inimii în politică mi se pare absolut discutabil.”
În continuarea ideii despre cât de banal poate fi răul Cristina Sanchez Munoz prezintă experimentul lui Milgram ale căror concluzii au fost absolut stupefiante:
1)„Oameni normali, care se ocupau doar de slujba lor și care nu sunt motivați de nici un fel de
agresivitate deosebită, pot, dintr-o clipă în alta, deveni complicii unui proces de distrugere.”
2)„Marea majoritate a voluntarilor nu au avut resursele necesare să se opună autorității, nici
măcar când își dau seama că fac lucruri rele, în contrast cu cele mai elementare norme morale.
Cei care au refuzat să colaboreze la răspândirea răului, nu au avut altceva decât să gândească cu mintea lor, adică să „examineze și să întrebe”, continuă Arendt. Nici nu făceau parte dintre cei mai culți și mai instruiți, nici dintr-o anumită clasă socială. Lucrul care i-a determinat să nu participe a fost un raționament moral, condesat în maxima socratică conform căreia „e mai bine să suporți o nedreptate decât să o comiți”.