Unul din lucrurile care îmi plac atât de mult la cărțile Laviniei Călina este o anumită dependență pe care ți-o oferă atunci când ajungi să cunoști universul și personajele create. Spun acest lucru datorită faptului că am fost — după un anumit număr de pagini — tentată să renunț la carte, și chiar am făcut-o pentru o zi, două, deoarece se ajunsese într-un punct în care mi-am zis că nu ne potrivim, că nu este de mine povestea. Și nu pentru că nu aș fi înțeles-o, ci din cauză că mă enervam mult prea des pe unele situații, pe multe personaje, dar și pe alte aspecte pe care nu le voi menționa.
Dar ceva din mine, constant în acele două zile, nu voia să renunțe la Balanța, și ori de câte ori o vedeam în bibliotecă, îmi spuneam iar și iar: haide, așa s-a întâmplat și cu Revoluții, dar nu te-ai lăsat și ți-ai dat seama, până la final, că ți-a plăcut destul de mult. Rar mi se întâmplă să mă reîntorc la o carte — cel puțin de doi, trei ani încoace —, deoarece îmi spun că dacă am simțit, din prima, că nu ne potrivim, mai bine să o las, decât să îmi fac inimă rea, chinuindu-mă, în loc să mă îndrept spre ceva ce sigur îmi va aduce bucurie. Și în ciuda faptului că această insistență a dat roade — am realizat faptul că, ce mă aștepta mai departe, era ceva ce o să îmi placă —, nu a fost un rezultat la fel de bun ca în cazul volumului Revoluții. Dar destul cât să mă determine a-mi dori volumul doi.
Un alt aspect pe care îl consider caracteristic în cărțile scriitoarei — cel puțin până acum — este legat de personajele feminine care sunt așezate în prim-plan. Și aici mă refer la cele care se cred ca făcând parte din tabăra celor buni, și care tot ce vor este dreptate și distrugerea celor răi. Dacă în Ultimul avanpost nu am putut-o suporta pe Diane, în Neamul Corbilor nu am înțeles-o pe Nicol — de Roxana m-am atașat foarte ușor — și în Zona Zero am urât-o pe Elena, în Angáraka nu mă pot considera ca fiind deloc o simpatizantă a Vegăi. Aroganța ei, felul cum privea anumite situații, gândirea mult prea drastică, considerându-i pe toți de pe Angáraka niște profitori, leneși și buni de nimic, toate aceste lucruri m-au determinat să nu simt pic de compasiune pentru ea. Da, a trecut prin multe, dar totul a pălit în fața răutăților ei și a superiorității de care dădea dovadă.
Astfel cum nici pe Orion nu am putut să îl privesc drept fiind acel tiran, monstru, care nu avea inimă și milă pentru cei mai puțin norocoși. Și cum Lavinia Călina m-a făcut să urăsc personajele principale, a reușit să-mi îndrepte cea mai parte din admirația mea spre cei considerați răi, care trebuie să moară cu prima ocazie. Până acum — în afară de Leon și Indra —, Orion este personajul spre care îmi voi îndrepta cea mai mare atenție. Spre acel om a cărui situație, trecut și decizii, le-am găsit mult mai pe lungimea mea de undă. Și nu, nu sunt un monstru. Îi compătimesc pe cei care merită, sunt de acord cu alegerile mai puțin plăcute pe care le fac — atâta timp cât nu se consideră invincibili și cei mai cei... Vega —, dar un trecut dureros nu mă va face să le accept prezentul, orice ar face.
Nu știu dacă Lavinia Călina și-a dorit ca cititorii să se îndrepte spre partea terrienilor — să simpatizeze cu ei, să îi compătimească, aruncându-i pe angárakarieni în dizgrație —, dar pentru mine nu a funcționat așa. Nu țin cu nicio tabără, nu sunt de acord cu deciziile niciunui conducător — nu în totalitate, cel puțin —, nu privesc situațiile drept fiind în favoarea terrienilor sau a angárakarienilor. Într-adevăr, din punct de vedere material, a existat o discrepanță uriașă, pe care nu ai cum să o treci cu vederea, dar în afară de asta — și de așa-zisa putere de care ar dispune cei din Angáraka —, nu văd nimic diferit între cele două tabere. Rău au făcut toți într-un anumit punct, și bine au făcut amândouă planete, dacă stau să privesc din perspectivele fiecăreia.
Mi se pare foarte interesantă istoria acestei noi serii. Până acum — dintre toate cărțile Laviniei Călina —, trecutul de față mi-a plăcut cel mai mult. Religia, tradițiile, felul cum s-a ajuns în acel punct, toate au întrecut imaginația scriitoarei. Astfel că vreau să aflu cât mai multe aspecte în volumele viitoare. În privința finalului — și aici nu mă refer la ultimul capitol —, nu găsesc vreo justificare pentru care acel personaj a luat acea decizie. În primul rând, nu ni s-a oferit nicio explicație, și în al doilea rând, în afară de teoria pe care o am în privința legăturii dintre cei doi, totuși nu înțeleg cum a fost posibil acel ceva pe care l-am aflat în ultima pagină, cum a fost dus la îndeplinire. Cât despre ultimul capitol, am o bănuială în privința a ceea ce se găsește după vălul de ceață ridicat în fața noastră.
A nu se înțelege cum că tot ce am scris mai sus este în defavoarea cărții — în afară de mici aspecte evidente —, deoarece nu este așa. De la jumătatea volumului, pot spune că am început să mă simt din ce în ce mai captivată și prinsă în poveste, încât nu am putut să mă culc aseară, până nu am terminat-o de citit. Ceea ce este un lucru evident pentru mine în privința acestei serii; sper să se întindă până la final.