What do you think?
Rate this book
Theodora, Empress of Byzantium
English, French (translation)
- GenresNonfictionHistory
204 pages, Hardcover
First published January 1, 1927
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
September 6, 2022
În biografia consacrată Theodorei, bizantinologul Charles Diehl a încercat să modifice imaginea construită de Procopius din Caesarea în Istoria secretă (sau Anekdota). Știm cu toții cum e prezentată Theodora în această culegere de insulte și calomnii: o femeie desfrînată, de o lăcomie fără seamăn, o prostituată nesătulă (primea în timpul nopții cel puțin 30 de clienți!), o demnă succesoare a Messalinei, soția împăratului Claudius, o întruchipare a Tîrfei din Babilon.
Charles Diehl crede că Procopius a realizat doar o compilație de bîrfe și zvonuri și că toată lumea din Constantinopol condamna moravurile dubioase ale împărătesei. Nu e chiar așa. Și primul care constată asta este însuși Charles Diehl. Afirmațiile lui Procopius despre tinerețea tumultuoasă a dansatoarei de Circ nu sînt confirmate de nici un alt cronicar contemporan. Ioan Lydos, Ioan Malalas sau Evagrius Scholasticus nu spun absolut nimic despre „viciile” Theodorei. Așadar, Istoria secretă nu poate fi o compilație de bîrfe, ci creația cvasi-pornografică a unui autor care - dintr-un motiv greu de descifrat - i-a ponegrit fără milă și reținere pe toți. Și, într-adevăr, în colecția lui de „anecdote” Procopius n-a cruțat pe nimeni: nici pe Antonina, soția generalului Belisarius și prietena apropiată a Theodorei, nici pe naivul general Belisarius (cel înșelat, firește, de Antonina), nici pe Iustinian și, firește, nici pe Theodora.
Ca bun istoric, Charles Diehl pune sub semnul întrebării relatarea lui Procopius și înșiră cîteva motive serioase: nici un alt cronicar nu vorbește despre abjecția sexuală a viitoarei împărătese: mulți o numesc pioasă, alții lacomă și disprețuitoare, unii i-au lăudat cucernicia. În plus, Iustinian nu era un tinerel care putea fi păcălit de o prostituată. Dacă este așa, e greu de înțeles de ce bizantinologul Diehl parafrazează, în cuprinsul biografiei sale, mari părți din cartea lui Procopius (pe care nimeni astăzi n-o mai ia în serios).
Iustinian și Teodora s-au cunoscut în 522. El avea cam 40 de ani, ea 22-25. S-au căsătorit în 525 chiar dacă împărăteasa Eufemia s-a opus o vreme. În 1 august 527, împăratul Iustin moare și nepotul lui urmează la tron. Theodora este primită în cercul puterii, participă la întrunirile consiliului, și va avea o influență considerabilă, uneori, benefică, alteori, nu. A jucat un rol important în timpul răscoalei Nika din 11-18 ianuarie 532, cînd Iustinian a fost gata să părăsească tronul și numai curajul ei l-a întors din drum. A schimbat soarta femeilor „pierdute”, a construit aziluri pentru cele sărace, o mănăstire numită Metanoia, i-a pedepsit pe „lenones”, proprietarii de lupanare.
A fost basilisă în sensul cel mai pur al cuvîntului: „Timp de douăzeci și unu de ani (527-548) a domnit alături de Iustinian, a guvernat tot atît cît el, poate chiar mai mult, amestec ciudat de bine și de rău, de virtuți și vicii, de patimi de femeie și de calități de bărbat de stat, neliniștită și complexă, adesea surprinzătoare, dar întotdeauna nespus de seducătoare” (p.93).
Teodora a murit de cancer în 29 iunie 548. Sicriul de aur cu trupul împărătesei a fost depus într-un sarcofag de marmură verde de Hierapolis, în biserica Sfinții Apostoli (alta decît Sfînta Sofia), necropola basileilor (p.232). În timpul cruciadei din 2004, cavalerii occidentali au distrus mormintele și au jefuit podoabele.
Charles Diehl crede că Procopius a realizat doar o compilație de bîrfe și zvonuri și că toată lumea din Constantinopol condamna moravurile dubioase ale împărătesei. Nu e chiar așa. Și primul care constată asta este însuși Charles Diehl. Afirmațiile lui Procopius despre tinerețea tumultuoasă a dansatoarei de Circ nu sînt confirmate de nici un alt cronicar contemporan. Ioan Lydos, Ioan Malalas sau Evagrius Scholasticus nu spun absolut nimic despre „viciile” Theodorei. Așadar, Istoria secretă nu poate fi o compilație de bîrfe, ci creația cvasi-pornografică a unui autor care - dintr-un motiv greu de descifrat - i-a ponegrit fără milă și reținere pe toți. Și, într-adevăr, în colecția lui de „anecdote” Procopius n-a cruțat pe nimeni: nici pe Antonina, soția generalului Belisarius și prietena apropiată a Theodorei, nici pe naivul general Belisarius (cel înșelat, firește, de Antonina), nici pe Iustinian și, firește, nici pe Theodora.
Ca bun istoric, Charles Diehl pune sub semnul întrebării relatarea lui Procopius și înșiră cîteva motive serioase: nici un alt cronicar nu vorbește despre abjecția sexuală a viitoarei împărătese: mulți o numesc pioasă, alții lacomă și disprețuitoare, unii i-au lăudat cucernicia. În plus, Iustinian nu era un tinerel care putea fi păcălit de o prostituată. Dacă este așa, e greu de înțeles de ce bizantinologul Diehl parafrazează, în cuprinsul biografiei sale, mari părți din cartea lui Procopius (pe care nimeni astăzi n-o mai ia în serios).
Iustinian și Teodora s-au cunoscut în 522. El avea cam 40 de ani, ea 22-25. S-au căsătorit în 525 chiar dacă împărăteasa Eufemia s-a opus o vreme. În 1 august 527, împăratul Iustin moare și nepotul lui urmează la tron. Theodora este primită în cercul puterii, participă la întrunirile consiliului, și va avea o influență considerabilă, uneori, benefică, alteori, nu. A jucat un rol important în timpul răscoalei Nika din 11-18 ianuarie 532, cînd Iustinian a fost gata să părăsească tronul și numai curajul ei l-a întors din drum. A schimbat soarta femeilor „pierdute”, a construit aziluri pentru cele sărace, o mănăstire numită Metanoia, i-a pedepsit pe „lenones”, proprietarii de lupanare.
A fost basilisă în sensul cel mai pur al cuvîntului: „Timp de douăzeci și unu de ani (527-548) a domnit alături de Iustinian, a guvernat tot atît cît el, poate chiar mai mult, amestec ciudat de bine și de rău, de virtuți și vicii, de patimi de femeie și de calități de bărbat de stat, neliniștită și complexă, adesea surprinzătoare, dar întotdeauna nespus de seducătoare” (p.93).
Teodora a murit de cancer în 29 iunie 548. Sicriul de aur cu trupul împărătesei a fost depus într-un sarcofag de marmură verde de Hierapolis, în biserica Sfinții Apostoli (alta decît Sfînta Sofia), necropola basileilor (p.232). În timpul cruciadei din 2004, cavalerii occidentali au distrus mormintele și au jefuit podoabele.
February 28, 2026
09/03/2017 (**)
Sarà pure la prima e più celebre biografia di Teodora, l'imperatrice che fu moglie di Giustiniano e seppe dimostrarsi grande politica, ma francamente l'ho trovata brutta.
Il libro è di inizio Novecento, e l'età si sente tutta: non nella traduzione (di per sé ottima e scorrevole), ma nella forma e nella costruzione, che all'epoca sarà magari stata rivoluzionaria, ma oggi lascia perplessi.
Sostanzialmente, Diehl mette in scena una parafrasi della Storia segreta di Procopio, che fu il panegirista di Belisario e della sue campagne in Africa e in Italia: di questo evento, e del coevo governo di Giustiniano e Teodora, Procopio trattò in due libri, uno quello ufficiale - un lungo panegirico incensante delle gesta del generale e dei regnanti - e uno, appunto, segreto che venne riscoperto soltanto in età moderna e che era tutto l'opposto. La Storia segreta è un lungo, noioso, monocorde sputtanamento verso tutti i protagonisti di quell'epoca, che finiscono per diventare macchiette: Belisario, generale coraggioso ma dominato dall'intrigante e fedifraga moglie e trattato peggio di una pezza da piedi; Giustiniano, noioso burocrate privo di idee, carisma, intelligenza anch'esso dominato dalla moglie, l'eminenza grigia della corte.
Ecco, Teodora. Nacque povera, fu attrice (che a quell'epoca equivaleva a dire prostituta - e ci sono pochi dubbi che Teodora lo fu veramente), ebbe la fortuna di scegliere il cavallo giusto (l'unico nipote del vecchio imperatore reggente), finì imperatrice del più potente stato dell'epoca. Procopio ce la dipinge come una spietata intrallazzatrice, cinica burattinaia senza pietà, che tenne di fatto il potere in mano col terrore fino alla morte. Diehl coglie alcune delle incongruenze (e non ci vuole molto, trattandosi di un libello palesemente diffamatorio) e ogni tanto, alla fine di alcuni capitoli, le confuta, anche con l'aiuto di dati storici. Per la gran parte dell'opera, ci si limita tuttavia a riportate i gossip di Procopi, infarciti di racconti miracolistici e/o agiografici e/o fantastici, che mettono in risalto i sant'uomini dell'epoca che osarono opporsi alla diabolica Teodora.
Ora, nessun politico in nessuna epoca (e men che meno in antico) poteva rimanere puro nell'esercizio di un potere sostanzialmente illimitato; e sicuramente un governo teocratico e assolutista come quelli tardo imperiale romano e bizantino non potevano - in ragione della loro propria architettura - essere esenti da soprusi, arbitrarietà, crudeltà. Teodora ebbe sicuramente molti difetti, ed ebbe probabilmente da politica spregiudicata e cinica molte di queste caratteristiche (almeno parzialmente), ma la storia dimostra che fu anche persona caritatevole, fedele ai propri amici, compagna amatissima del marito.
Inoltre, cosa più importante, fu probabilmente quella fra i due con la visione politica più saggia e più chiara: ai sogni di potere megalomani del marito (che porteranno alla disastrosa guerra gotica in Italia, vinta a prezzo dell'indebolimento generale di tutto l'Oriente e aprendo le porte alle successive invasioni di Arabi, Avari, Slavi, Persiani) e alla volontà di mantenere a ogni costo l'unità col Papa di Roma (che come sempre poco apprezzava di essere il cappellano di chicchesia) ella contrappose una politica orientata esclusivamente a Est, alle aree più ricche dell'Impero e ai ceti nazionali di queste, sostenendo attivamente l'eresia monofisita che il Papa aveva scomunicato. Vinse Giustiniano (e questo dimostra quanto alla fine le scelte politiche venissero prese esclusivamente da lui) e persero tutti gli altri, tranne al solito il Papa che divenne così indubitalmente il perno spirituale (e politico) dell'Europa cristiana e ricevette il graditissimo regalo dell'eliminazione del regno ostrogoto in Italia (che con Teodorico tanto bene aveva fatto alla penisola).
Insomma, il libro non è niente di che: una parafrasi di Procopio che dà ampio spazio ai gossip, soprattutto di natura sessuale e religiosa, limitandosi alla confutazione con qualche riga e appunti sparsi quel tanto per dimostrare che sì, Teodora non sarà stata uno stinco di santo ma nemmeno 'na zoccola. Bene a sapersi.
Annoto infine che molte pagine sono dedicate a illustrare le gesta di santoni vari (ne giravano molti all'epoca), eretici o meno (capire dove fosse l'eresia in quel guazzabuglio teologico, ovviamente di origine puramente politica, è cosa assai ardua. Argomenti di una noia mortale, ma d'altra parte d'obbligo per quasi qualunque libro che parli dell'epoca bizantina. Mi continua a sfuggire cosa potesse spingere gente sana di mente a passare la vita in cima a una colonna o a patire la fame perenne nel deserto e, ancora peggio, come fosse possibile che addirittura gli imperatori dessero ascolto contriti a siffatti personaggi. Erano altri tempi, tempi mistici, direbbe lo storico. Lo scettico che è in me osserva invece che pazzi ce ne sono sempre stati, ma poche volte - e mai più nelle proporzioni di quei tempi strani - tanta gente fuori di testa influì tanto sulle decisioni politiche.
Sarà pure la prima e più celebre biografia di Teodora, l'imperatrice che fu moglie di Giustiniano e seppe dimostrarsi grande politica, ma francamente l'ho trovata brutta.
Il libro è di inizio Novecento, e l'età si sente tutta: non nella traduzione (di per sé ottima e scorrevole), ma nella forma e nella costruzione, che all'epoca sarà magari stata rivoluzionaria, ma oggi lascia perplessi.
Sostanzialmente, Diehl mette in scena una parafrasi della Storia segreta di Procopio, che fu il panegirista di Belisario e della sue campagne in Africa e in Italia: di questo evento, e del coevo governo di Giustiniano e Teodora, Procopio trattò in due libri, uno quello ufficiale - un lungo panegirico incensante delle gesta del generale e dei regnanti - e uno, appunto, segreto che venne riscoperto soltanto in età moderna e che era tutto l'opposto. La Storia segreta è un lungo, noioso, monocorde sputtanamento verso tutti i protagonisti di quell'epoca, che finiscono per diventare macchiette: Belisario, generale coraggioso ma dominato dall'intrigante e fedifraga moglie e trattato peggio di una pezza da piedi; Giustiniano, noioso burocrate privo di idee, carisma, intelligenza anch'esso dominato dalla moglie, l'eminenza grigia della corte.
Ecco, Teodora. Nacque povera, fu attrice (che a quell'epoca equivaleva a dire prostituta - e ci sono pochi dubbi che Teodora lo fu veramente), ebbe la fortuna di scegliere il cavallo giusto (l'unico nipote del vecchio imperatore reggente), finì imperatrice del più potente stato dell'epoca. Procopio ce la dipinge come una spietata intrallazzatrice, cinica burattinaia senza pietà, che tenne di fatto il potere in mano col terrore fino alla morte. Diehl coglie alcune delle incongruenze (e non ci vuole molto, trattandosi di un libello palesemente diffamatorio) e ogni tanto, alla fine di alcuni capitoli, le confuta, anche con l'aiuto di dati storici. Per la gran parte dell'opera, ci si limita tuttavia a riportate i gossip di Procopi, infarciti di racconti miracolistici e/o agiografici e/o fantastici, che mettono in risalto i sant'uomini dell'epoca che osarono opporsi alla diabolica Teodora.
Ora, nessun politico in nessuna epoca (e men che meno in antico) poteva rimanere puro nell'esercizio di un potere sostanzialmente illimitato; e sicuramente un governo teocratico e assolutista come quelli tardo imperiale romano e bizantino non potevano - in ragione della loro propria architettura - essere esenti da soprusi, arbitrarietà, crudeltà. Teodora ebbe sicuramente molti difetti, ed ebbe probabilmente da politica spregiudicata e cinica molte di queste caratteristiche (almeno parzialmente), ma la storia dimostra che fu anche persona caritatevole, fedele ai propri amici, compagna amatissima del marito.
Inoltre, cosa più importante, fu probabilmente quella fra i due con la visione politica più saggia e più chiara: ai sogni di potere megalomani del marito (che porteranno alla disastrosa guerra gotica in Italia, vinta a prezzo dell'indebolimento generale di tutto l'Oriente e aprendo le porte alle successive invasioni di Arabi, Avari, Slavi, Persiani) e alla volontà di mantenere a ogni costo l'unità col Papa di Roma (che come sempre poco apprezzava di essere il cappellano di chicchesia) ella contrappose una politica orientata esclusivamente a Est, alle aree più ricche dell'Impero e ai ceti nazionali di queste, sostenendo attivamente l'eresia monofisita che il Papa aveva scomunicato. Vinse Giustiniano (e questo dimostra quanto alla fine le scelte politiche venissero prese esclusivamente da lui) e persero tutti gli altri, tranne al solito il Papa che divenne così indubitalmente il perno spirituale (e politico) dell'Europa cristiana e ricevette il graditissimo regalo dell'eliminazione del regno ostrogoto in Italia (che con Teodorico tanto bene aveva fatto alla penisola).
Insomma, il libro non è niente di che: una parafrasi di Procopio che dà ampio spazio ai gossip, soprattutto di natura sessuale e religiosa, limitandosi alla confutazione con qualche riga e appunti sparsi quel tanto per dimostrare che sì, Teodora non sarà stata uno stinco di santo ma nemmeno 'na zoccola. Bene a sapersi.
Annoto infine che molte pagine sono dedicate a illustrare le gesta di santoni vari (ne giravano molti all'epoca), eretici o meno (capire dove fosse l'eresia in quel guazzabuglio teologico, ovviamente di origine puramente politica, è cosa assai ardua. Argomenti di una noia mortale, ma d'altra parte d'obbligo per quasi qualunque libro che parli dell'epoca bizantina. Mi continua a sfuggire cosa potesse spingere gente sana di mente a passare la vita in cima a una colonna o a patire la fame perenne nel deserto e, ancora peggio, come fosse possibile che addirittura gli imperatori dessero ascolto contriti a siffatti personaggi. Erano altri tempi, tempi mistici, direbbe lo storico. Lo scettico che è in me osserva invece che pazzi ce ne sono sempre stati, ma poche volte - e mai più nelle proporzioni di quei tempi strani - tanta gente fuori di testa influì tanto sulle decisioni politiche.
July 27, 2025
Am cumpărat această carte știind la ce să mă aștept de la Charles Diehl: narațiune elegantă, cursivă, angajantă. Carte istorică, ce se citește ca un roman.
Influențat de stilul romantic, de istorici precum Jules Michelet, și având contemporani asemănători în stil - Steven Runciamn, Diehl dă viața personajelor printr-o cercetare a trăirilor interioare, desigur speculativă, pe cale de de empatizare și substituție.
Teodora - împărăteasa Bizanțului, inițial o dansatoare/actriță, cu un comportament extravagant și furată de ispitele tinereții, ajunge falimentară undeva prin Orientul bizantin. În cele din urmă ajunge în Egipt, unde, pe semne, are loc o transformare spirtuală a ei. Pe la 27-28 de ani se reîntoarce în Constantinopol, unde, nu se știu cum, probabil recomandată de vreo matroană, în întâlnește (se înțelege, în pat în primul rând) pe Iustinian.
Iustinian era nepotul împăratului Iustin I, acesta din urmă țăran din Macedonia (sârbii și alți slavi au încercat, în mod pueril, să-l revendice). Iustin neavând însă copii, alege ca moștenitor al tronului pe Iustinian, nepot de soră.
Când o întâlnește pe Teodora, aceasta din urmă avea deja cel puțin o fată (și se pare și un băiat). Totuși, mai târziu nu va mai putea concepe copii cu Iustinian. Acum nu se știe cum i-a furat mințile lui Iustinian, putem doar specula. Nu puțini contemporani spuneau că Teodora i-ar fi făcut farmece viitorului împărat, căci într-adevăr era (și este) de neînțeles cum Iustinian, moștenitorul de facto al celui mai important imperiu al vremii, a ales să se însoare cu o fostă prostituată, trecută de prima tinerețe, și cu vreo doi copii făcuți cu iubiții anteriori. Colac peste pupăză, nici nu a reușit să-i nască un moștenitor, și mai era și monofizită. Deci într-adevăr, este o adevărată dilemă cum de Iustinian a ales-o pe Teodora, și cum a rămas atașat de ea până la moartea acesteia, și chiar după. Putem doar presupune că Teodora îi găsite rapid toate punctele slabe ale lui Iustinian, și-i satisfăcea toate poftele (inclusiv sexuale). De altfe, Iustinian era mai puțin impozant decât sugerează reputația numelui.
Odată ajunsă împărăteasă, Teodora a țesut intrigi în toate direcțiile. Unele i-au reușit (împotriva coruptului Ioan de Capadocia), altele mai puțin (împotriva lui Belizarie), iar altele deloc. Dar poate răul cel mai mare l-a făcut în privința monofizitismului, susținând pe anticalcedonieni, într-o vreme în care aceștia ar fi putut fi învinși decisiv. În cadrul domeniului imperial din Constantinopol, transformase un palat al lui Iustinian într-o mănăstire monofizită, aducând acolo pe cei mai cunoscuți dintre eretici: Sever al Antiohiei, Zooras, Teodosie al Alexandriei etc. etc. Se pare că se adunaseră acolo câteva mii de călugări monofiziți, despre care împăratul, desigur, știa. Tot datorită insistențelor ei, Iacob Baradeu a fost desemnat episcop de Edesa, iar acesta, în mod duplicitar, a răspândit monofizitismul atât de mult, și într-un timp atât de scurt, încât creștinii din Siria și Persia (de sub sasanizi) au ajuns să se numească Iacobiți. Această ruptură religioasă din sânul imperiului a pregătit ruptura politică de mai târziu, și a facilitat intrarea mahomedanismului în acele regiuni.
Desigur, această politică monofizită a Teodorei a continuat și după conciliul de la Constantinopol din 538, care condamna explicit pe reprezentanții monofizitismului. Este interesant cum nu a fost condamnată Teodora însăși, deși există mărturii despre călugări care ar fi făcut asta în mod independent. Este posibil ca ea să fi jucat un rol duplicitar.
După Iustinian, a urmat la tron Iustin al II-lea, nepot de soră a lui Iustinian, ce s-a căsătorit cu o nepoată de soră a lui Teodora. Deci succesiunea a rămas "în familie".
Scad o steluță scorului general datorită părerilor personale ale autorului cu care nu sunt de acord. De exemplu, autorul spune că datorită Teodorei, Egiptul și Siria au mai rămas alipite de Bizanț vreme de două secole, pe când eu aș spune că tocmai împotriva ei. Monofizitismul a pregătit, tocmai datorită structurii sale doctrinare, o mai ușoară convertire de la creștinism la mahomedanism, decât în cazul ortodoxiei celor două firi. În plus, tocmai prin menajarea monofiziților, aceștia și-au putut face din Orient și Egipt centre de rezistență într-o vreme în care puteau fi învinși definitiv.
Influențat de stilul romantic, de istorici precum Jules Michelet, și având contemporani asemănători în stil - Steven Runciamn, Diehl dă viața personajelor printr-o cercetare a trăirilor interioare, desigur speculativă, pe cale de de empatizare și substituție.
Teodora - împărăteasa Bizanțului, inițial o dansatoare/actriță, cu un comportament extravagant și furată de ispitele tinereții, ajunge falimentară undeva prin Orientul bizantin. În cele din urmă ajunge în Egipt, unde, pe semne, are loc o transformare spirtuală a ei. Pe la 27-28 de ani se reîntoarce în Constantinopol, unde, nu se știu cum, probabil recomandată de vreo matroană, în întâlnește (se înțelege, în pat în primul rând) pe Iustinian.
Iustinian era nepotul împăratului Iustin I, acesta din urmă țăran din Macedonia (sârbii și alți slavi au încercat, în mod pueril, să-l revendice). Iustin neavând însă copii, alege ca moștenitor al tronului pe Iustinian, nepot de soră.
Când o întâlnește pe Teodora, aceasta din urmă avea deja cel puțin o fată (și se pare și un băiat). Totuși, mai târziu nu va mai putea concepe copii cu Iustinian. Acum nu se știe cum i-a furat mințile lui Iustinian, putem doar specula. Nu puțini contemporani spuneau că Teodora i-ar fi făcut farmece viitorului împărat, căci într-adevăr era (și este) de neînțeles cum Iustinian, moștenitorul de facto al celui mai important imperiu al vremii, a ales să se însoare cu o fostă prostituată, trecută de prima tinerețe, și cu vreo doi copii făcuți cu iubiții anteriori. Colac peste pupăză, nici nu a reușit să-i nască un moștenitor, și mai era și monofizită. Deci într-adevăr, este o adevărată dilemă cum de Iustinian a ales-o pe Teodora, și cum a rămas atașat de ea până la moartea acesteia, și chiar după. Putem doar presupune că Teodora îi găsite rapid toate punctele slabe ale lui Iustinian, și-i satisfăcea toate poftele (inclusiv sexuale). De altfe, Iustinian era mai puțin impozant decât sugerează reputația numelui.
Odată ajunsă împărăteasă, Teodora a țesut intrigi în toate direcțiile. Unele i-au reușit (împotriva coruptului Ioan de Capadocia), altele mai puțin (împotriva lui Belizarie), iar altele deloc. Dar poate răul cel mai mare l-a făcut în privința monofizitismului, susținând pe anticalcedonieni, într-o vreme în care aceștia ar fi putut fi învinși decisiv. În cadrul domeniului imperial din Constantinopol, transformase un palat al lui Iustinian într-o mănăstire monofizită, aducând acolo pe cei mai cunoscuți dintre eretici: Sever al Antiohiei, Zooras, Teodosie al Alexandriei etc. etc. Se pare că se adunaseră acolo câteva mii de călugări monofiziți, despre care împăratul, desigur, știa. Tot datorită insistențelor ei, Iacob Baradeu a fost desemnat episcop de Edesa, iar acesta, în mod duplicitar, a răspândit monofizitismul atât de mult, și într-un timp atât de scurt, încât creștinii din Siria și Persia (de sub sasanizi) au ajuns să se numească Iacobiți. Această ruptură religioasă din sânul imperiului a pregătit ruptura politică de mai târziu, și a facilitat intrarea mahomedanismului în acele regiuni.
Desigur, această politică monofizită a Teodorei a continuat și după conciliul de la Constantinopol din 538, care condamna explicit pe reprezentanții monofizitismului. Este interesant cum nu a fost condamnată Teodora însăși, deși există mărturii despre călugări care ar fi făcut asta în mod independent. Este posibil ca ea să fi jucat un rol duplicitar.
După Iustinian, a urmat la tron Iustin al II-lea, nepot de soră a lui Iustinian, ce s-a căsătorit cu o nepoată de soră a lui Teodora. Deci succesiunea a rămas "în familie".
Scad o steluță scorului general datorită părerilor personale ale autorului cu care nu sunt de acord. De exemplu, autorul spune că datorită Teodorei, Egiptul și Siria au mai rămas alipite de Bizanț vreme de două secole, pe când eu aș spune că tocmai împotriva ei. Monofizitismul a pregătit, tocmai datorită structurii sale doctrinare, o mai ușoară convertire de la creștinism la mahomedanism, decât în cazul ortodoxiei celor două firi. În plus, tocmai prin menajarea monofiziților, aceștia și-au putut face din Orient și Egipt centre de rezistență într-o vreme în care puteau fi învinși definitiv.
March 16, 2022
În cei dintâi ani ai secolului VI, Theodora, dansatoare şi actriţă de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase.
Unde se născuse? Nu se ştia. Dintre cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeiţa Afrodita; alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi prejudecăţile neamului său.
Din ce familie provenea, iarăşi nu se ştie prea bine. Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la care s-a înălţat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un senator serios şi credincios, în realitate, se pare că familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă
1, a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau destule în lumea pestriţă a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.
Unde se născuse? Nu se ştia. Dintre cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeiţa Afrodita; alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi prejudecăţile neamului său.
Din ce familie provenea, iarăşi nu se ştie prea bine. Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la care s-a înălţat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un senator serios şi credincios, în realitate, se pare că familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă
1, a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau destule în lumea pestriţă a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.
May 17, 2025
αν και όχι μυθιστόρημα πολύ καλή άποψη ιστορικού προσώπου.Με σκέψη ορθολογική και επαγωγικό (εικασίες ή υποθέσεις ενός επιχειρήματος υποστηρίζουν το συμπέρασμα αλλά δεν το κατοχυρώνουν) συλλογισμό ο συγγραφέας δίνει τις δικές του εξηγήσεις γύρω από τα αμφισβητούμενα και επικρατούντα σκοτεινά σημεία της ζωής της αυτοκράτειρας Θεοδώρας του Βυζαντίου.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews