Bunul-simț ca paradox

by Alexandru Paleologu

„Se confunda mai intotdeauna bunul-simt cu simtul comun; e adevarat ca merg o buna bucata de drum impreuna, pornind de la constatari elementare. Dar simtul comun cade repede in aporii sau platitudini, in vreme ce bunul-simt isi urmeaza fara greseala drumul ajungind la descoperiri senzationale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E darul de a «simti bine», de a discerne, de a-si reprezenta, de a imagina adevarul, de a indrazni.“ (Alexandru Paleologu)

„Esentiala finalitate a literaturii, a artei in genere, in care intra, vrind-nevrind si critica, si eseul, si filosofia, chiar si marea oratorie, este in ultima instanta o «finalitate fara scop», adica una de cunoastere, de contemplare, de aprehendare a adevarului.“ (Alexandru Paleologu)

Cuprins: Indrazneala de a fi banal • Tehnica paradoxului • Bunul-simt ca paradox • Valorile consacrate si iconoclastii • Iconoclastii si valorile consacrate • Duelul lui Descartes • „Inteligenta normala“ • Umor si mizantropie • Carturari si intelectuali • Scepticism, dogmatism, sofistica • Elogiul gafei • A fi distrat • Istoria si optimismul • Cinismul si morala • Exercitiu sofistic • Despre modestie • Despre exagerare • Lauda de sine • Curaj si ezitare

Genres: Nonfiction

216 pages, Paperback

First published January 1, 1972

About the author

Alexandru (Alecu) Paleologu a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român.
Este tatăl lui Theodor Paleologu.

Reviews

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Paradoxul e o alarmă a inteligenţei, un contact inedit cu adevărul; valoarea lui e una de excepţie. Fabricat în serie, cum îl găsim la Chesterton sau la alţii, se depreciază şi îşi pierde funcţia de cunoaştere, Când nu duce la simple aberaţii, procedeul de a răsturna locurile comune nu face decât să ne înconjoare cu o hecatombă de truisme şi nu e mai puţin plat, devenind un exerciţiu plicticos şi obositor care nu oferă conştiinţei nici o achiziţie.
Descartes nu are dreptate când afirmă că bunul-simţ este „la chose du monde la mieux partagée”. Din contră, mie mi-a apărut întotdeauna ca o însuşire de excepţie; întâlnirea cu superiorul bun-simţ, care îţi deschide ochii în faţa vastelor şi profundelor evidenţe, mă zguduie ca prezenţa geniului. Bunul-simţ nu e, cum crede lumea, o formă primară a inteligenţei, un succedaneu inferior al acesteia. Există (şi cât de adesea) inteligenţă fără bun-simţ, dar bun-simţ fără inteligenţă nu. Sainte-Beuve, spunând despre Ludovic al XtV-lea „il n'avait que du bon sens, mais il en avait beaucoup”, exprima aceeaşi prejudecată, dând a înţelege că monarhul era în fond de o inteligenţă mediocră. Se confundă mai totdeauna bunul-simţ cu simţul comun; e adevărat că merg o bună parte de drum împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simţul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul-simţ îşi urmează fără greşeală drumul ajungând la descoperiri senzaţionale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E darul de a „simţi bine”, de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni. Metafizica nemţească şi filosofia transcendentală tratau în genere cu dispreţ bunul-simţ, dar însăşi limba germană nu dispune de un termen pentru a-l denumi, confun-dându-l cu simţul comun („Gemeinsinn”) în formula „gesunder Menschenverstand”, care exprimă o medie statistică. Hegel, în Diferenţa dintre Fichte şi Schelling, are câteva capitole pasionante în care tratează antagonismul dintre spiritul speculativ şi simţul comun; poate şi el, dar în orice caz discipolii lui, au văzut în acele pagini o respingere a bunului-simţ în numele filosofiei. Eu cred, dimpotrivă, că bunul-simţ este filosofia însăşi. Tot Hegel, în capitolul despre „certitudinea sensibilă” din Fenomenologie descrie, obscur dar pătrunzător, aporiile simţului comun, şi e vădit acolo că nu e vorba şi de bunul-simţ. Hegel, ca toţi idealiştii germani, n-a avut totdeauna bun-simţ, dar marile lui idei, cele mai îndrăzneţe şi mai rodnice, ca acele „Aufhebungen” dialectice, sau negaţia negaţiei, sunt toate descoperiri de mare bun-simţ.

[Sanda · Rating 5 out of 5]

Cartea aceasta m-a surprins prin bunul simt cu care a fost scrisă. Modul direct, scriitura curată, fără artificii de prisos, te convinge că este scrisă pentru tine, cititor. Prin vorbele alese cu multă parcimonie, autorul te indeamnă la meditație fără să te privească „de sus”, cu tandrețea și căldura unui părinte-prieten, care vrea să te ajute să înțelegi lumea și oamenii.
Eseul care dă titlul culegerii conține o argumentare superbă prin care demonstrează că nu înteligența este antonimul prostiei ci bunul simț, cel atât de des trecut cu vederea în spațiul public din zilele noastre.

[laurentiu]

0

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Una dintre cărțile cele mai interesante publicate în anii '70 ai secolului trecut.

Cuprinde eseuri în linia lui Paul Zarifopol (un autor foarte prețuit de Alexandru Paleologu), la fel de bogate în opinii paradoxale, dar mai puțin neologistice. Stilul căutat al lui Zarifopol irită. Eseurile din acest volum au o bună și salutară doză de oralitate.

Pornind de la o vorbă a lui Descartes („Bunul-simț e lucrul cel mai răspîndit din lume”), Alexandru Paleologu răstoarnă afirmația și susține că, în realitate, bunul-simț e un lucru foarte rar și nu se găsește niciodată acolo unde te aștepți să fie. Îl recunoaște, de pildă, la „smintitul” cavaler Don Quijote. Ceilalți indivizi prețuiesc și ilustrează îndeosebi simțul comun. Între bunul-simț și paradox există o afinitate profundă. Cînd nu enunță o banalitate (și asta se întîmplă de cele mai multe ori), paradoxul formulează o părere întemeiată, dar foarte puțin împărtășită de norod. Vulgul profan se ferește de bunul-simț ca dracul de tămîie.

Eseurile lui Alexandru Paleologu nu au un fir călăuzitor (atenția eseistului e distributivă), dar le unește inteligența autorului. Opiniile lui sînt mai mereu în răspăr cu opinia „generală”. De exemplu, într-un scurt articol, Paleologu reabilitează frivolitatea. Frivolitatea a devenit un motiv de reproș și e considerată totuna cu lipsa de seriozitate. Seriosul e acru. Frivolul surîde. Eseistul merge la etimologie și observă că verbul latinesc frio, friare (de unde avem friabil) înseamnă a mărunți, a fărîmița. Frivolul adevărat este insul care mărunțește o problemă pentru a-i găsi o soluție. Alături de buna dispoziție, frivolitatea implică spiritul analitic. Aș menționa și cele două articole despre faima prea puțin justificată a lui Don Juan. Alexandru Paleologu are dreptate: „Ca amant, Don Juan e nul”.

Bunul-simț ca paradox e o carte la care e bine să revii din cînd în cînd. Prilejuiește de fiecare dată un exercițiu de libertate.

P. S. Un fragment din eseul titular:

„Don Quijote e una din marile cărţi ale bunului-simţ. Nu numai a supremului bun-simţ al autorului, dar şi al eroului. E în această carte o întreagă dialectică a bunului-simţ şi o subtilă antiteză a acestuia cu simţul comun. Don Quijote, desigur, «n'a pas le sens commun», dar e plin de «bon sens», nu numai în sfaturile pe care le dă, de pildă, lui Sancho pentru guvernarea insulei Barataria, sau în toate marile lui discursuri; afară de asta, e lucid şi ştie foarte bine că hanurile nu sînt castele, dar mai ştie ceva: că lumea e urîtă fiindcă e vrăjită de meschinărie şi nedreptate, că un han poate deveni castel şi oamenii cavaleri, dacă ar domni curtenia şi dreptatea. Vrea să dezvrăjească lumea; ştie că voinţa, curajul şi imaginaţia pot şi trebuie s-o facă”.