3,5 stele.
Organizarea unei lovituri de stat, fie și într-o mică țară africană ficțională numită Zangaro, nu este deloc o sarcină ușoară, pare să ne spună Forsyth în Câinii Războiului. Este infinit mai greu să organizezi o atare lovitură de stat decât să o pui în practică, această idee poate să pară surprinzătoare, însă, dat fiind faptul că mai mult de 80% din conținutul cărții se referă la primul aspect și doar 5% la cel de-al doilea (sau, cu alte cuvinte, 100 de zile de pregătire și doar o oră de luptă propriu-zisă), lucrurile stau exact așa.
De altfel, această disproporție este, din punctul meu de vedere, principala vulnerabilitate a romanului, ce nu este deloc unul slab, însă mesajul se diluează puternic printre atâtea amănunte "organizatorice".
E timpul însă să trecem și la punctele tari ale cărții. În primul rând, grupul de mercenari condus de Cat Shannon, 33 de ani, dar și personalitatea acestui lider incontestabil, ce se va dovedi în final mult mai luminoasă decât ne așteptam. Nici principalul personaj negativ nu poate fi neglijat; dintr-un anumit punct de vedere, "animalul de pradă înnăscut" Sir James Mason, 61 de ani, ce se ghidează în viață exclusiv după o a unsprezecea poruncă inventată de alții ca el și anume "Să nu te descopere" este cel mai bine articulat erou din roman. În fond, Mason este cel care concepe și finanțează întregul plan de înlăturare a dictatorului dement Jean Kimba. Și nu numai atât, căci pe el nu îl interesează politica decât în măsura în care reprezintă o pârghie esențială pentru atingerea scopului real și anume profitul.
Romanul conține și observații tipice lui Forsyth despre traficul cu arme: "După narcotice, comerţul cu arme este cel mai profitabil din lume şi nu e de mirare că guvernele lumii sunt profund implicate în el. Din 1945 a devenit aproape o chestiune de prestigiu naţional să ai propria industrie de armament. Această industrie înflorise şi se dezvoltase până în punctul în care, la începutul anilor ’70, se estimase că pe faţa planetei exista o armă de foc pentru fiecare bărbat, femeie şi copil. Producţia de arme pur şi simplu nu poate echivala cu consumul de armament decât în caz de război şi soluţia logică trebuie să fie ori de a exporta surplusul, ori de a încuraja războiul, ori amândouă. Din moment ce puţine guverne doresc să se implice în război ele însele, dar nici nu vor să-şi reducă producţia de armament, accentul a fost pus ani de zile pe export. În acest scop, toate marile puteri întrebuinţează echipe de comis-voiajori extrem de bine plătiţi pentru a cutreiera globul, încercând să convingă fiecare om de stat pe care îl întâlnesc că nu are suficiente arme sau că acelea pe care le are nu sunt suficient de moderne şi că ar trebui să fie înlocuite.
Nu e treaba negustorilor că 95% din tot echipamentul greu de pe suprafaţa, de exemplu, a Africii nu este folosit pentru a apăra ţările respective de agresiuni exterioare, ci pentru a menţine populaţia în stare de aservire faţă de dictatură.
Vânzările de arme au pornit, logic, ca rezultat al rivalităţii pe profituri între naţiunile vestice competitive, iar intrarea Rusiei şi a Chinei în producerea şi exportarea de armament a transformat, la fel de logic, comerţul de acest gen într-o nouă expresie a rivalităţii pentru putere". Inutil de precizat faptul că aceste observații sunt mai actuale ca niciodată.
În final, consider că ar fi necesară tipărirea unei noi ediții a cărții, dat fiind faptul că au trecut mai mult de treizeci de ani de la momentul în care defuncta editură Olimp a publicat-o prima dată. Din ce știu, nu există altă ediție în afara celei din 1993. Lectură plăcută!