เคหาสน์เทวีนิทรา

by Yasunari Kawabata, แดนอรัญ แสงทอง (Translator)

ตัวเนื้อหาของนวนิยายเป็นความอุกอาจ มันกล่าวถึงการเสพสังวาสกันอย่างถึงพริกถึงขิง ด้วยภาษาอันแสนสุภาพ มันกล่าวถึงกลิ่นอายอันเกิดขึ้นจากการเสพสังวาส ในฐานะที่เป็นข้อเท็จจริงประการหนึ่ง

Genres: Japan, Fiction, Japanese Literature, Asia, Nobel Prize, Classics, Literature

248 pages, Paperback

First published November 30, 1961

About the author

Yasunari Kawabata (川端 康成) was a Japanese short story writer and novelist whose spare, lyrical, subtly-shaded prose works won him the Nobel Prize for Literature in 1968, the first Japanese author to receive the award. His works have enjoyed broad international appeal and are still widely read today.
Nobel Lecture: 1968
http://www.nobelprize.org/nobel_prize...

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Nu știu ce-au spus critici literari japonezi, dar știu că exegeții occidentali au avut mari dificultăți în a interpreta acest mic roman.

În opinia mea, povestea asta spune exact ceea ce spune. Nimic în plus. Nimic în minus. E greșit să vezi în ea o alegorie. Să cauți simboluri. Să descurci metafore... Sensul cărții este pur și și simplu ăsta: un bătrîn stă cinci nopți lîngă niște fete adormite și, în lipsă de ceva mai bun, își examinează viața. Atît.

Romanul lui Kawabata e aproape lipsit de epic. Un bătrîn de 67 de ani, Eguchi, vizitează o misterioasă casă din Kyoto (nu sînt sigur că e vorba de Kyoto), la marginea mării, și petrece alături de „frumoasele adormite" cinci nopți. E vorba de un soi de ceremonie erotică, rafinată și pură, amintind de vechea legendă (foarte răspîndită), care spune că puterea vitală a unui bătrîn se reface dacă doarme alături de o femeie tînără. O astfel de încercare relatează și Biblia, în legătură cu regele David, in 1 Regi, 1.

Cele cinci nopți sînt pentru bătrînul Eguchi, mai degrabă un prilej de a-și rememora întîmplări de odinioară, o tentativă de a scăpa de gustul amar al eșecului, de frigul vîrstei înaintate și de teama morții. Zadarnic... În final, Eguchi își dorește să doarmă, la rîndu-i, un „somn de moarte", asemănător cu al frumoaselor aflate sub narcoză.

Două extrase:

„Cînd stăteau întinși, atingînd trupul gol al tinerelor fete adormite, poate că ceea ce se ridica din străfundul sufletului, străpungîndu-i, nu era doar frica de moartea care se apropia și regretul pentru tinerețea pierdută... Fata nu știa că ei îi imbrățișau cu disperare trupul gol și frumos, vărsînd lacrimi amare și strigîndu-și nefericirea, si nici nu se trezea. Astfel, ei nu simțeau nici rușine, și nici mîndria lor nu era rănită. Puteau să dea glas în voie regretelor și tristeții. Așa că, de fapt, 'frumoasele adormite' erau un fel de zeițe. În plus, corpul lor trăia. Trupul lor tînăr și mireasma lui aveau darul de a-i consola pe acești batrîni disperați” (p.82).

„A stat așa, cu ochii închiși, o vreme, pentru că mireasma fetei era extrem de puternică. Se spune că nu exista nimic mai potrivit pe lume decît mirosul pentru a trezi amintiri trecute. Dar oare e vorba de acest miros dulceag și stăruitor?... Din vechime se vorbește de bătrîni care au făcut leac pentru viața lungă și tinerețe fără bătrînețe din mireasma trupului fetelor tinere (pp.96-97).

Tema bătrînului care își petrece noaptea alături de o fecioară va fi rescrisă de Gabriel José de la Concordia Garcí­a Márquez în Povestea tîrfelor mele triste...
(rev.26.03.23, duminică, Kyoto)

[Maria Clara · Rating 3 out of 5]

Sinceramente, esperaba más de este relato/novela. En sí, la historia está bien, pero no llega a despegar, es como observar un estanque: al momento puede parecer una bonita imagen pero a medida que pasan los segundos, sin nada más que admirar, la quietud y parquedad de lo que nos rodea, pierde color.

[Pavel Nedelcu · Rating 4 out of 5]

DESPRE DRAGOSTE - ȘI AUTOCONTROL

Cartea spune povestea lui Eguki, un bâtrân de șaizeci și șapte de ani care, într-o seară, la recomandarea unui prieten, intră într-o casă bizară, întunecoasă, acolo unde este așteptat de către o femeie la fel de stranie.

După ce îi servește ceai verde, femeia îl conduce într-o încăpere primitoare, acolo unde (Eguki o știe deja) va înnopta alături de o fată nespus de frumoasă, însă adormită.

Clienților acestei case (toți înaintați în vârstă) li se impune condiția de a nu întreține raporturi sexuale cu fetele adormite (condiție importantă, aproape chinuitoare pentru protagonistul nostru, care, deși în vârstă, este încă activ sexual), nici nu au voie să le deranjeze cu gesturi nepotrivite ori, evident, să le facă vreun rău.

O poveste în dulcele stil japonez despre dragoste - și autocontrol.

[M. Malmierca · Rating 4 out of 5]

La casa de las bellas durmientes (1961), Yasunari Kawabata (1899-1972), nos muestra el contraste entre la vejez y la juventud, la decrepitud y la belleza, la impotencia y la pasión vital, aunque esta última se nos muestre dormida, inerte.

El autor analiza pormenorizadamente lo que aún queda de deseo sexual en la ancianidad (aquí masculina) y el horror de no poder satisfacerlo por los cauces habituales. Sexo y muerte unidos por un hilo demasiado fino.

¿Sería que una muchacha profundamente dormida, que no dijera nada ni oyera nada, lo oía todo y lo decía todo a un anciano que, para una mujer, había dejado de ser hombre?

Con una prosa exquisita, asistimos página tras página a la transformación del protagonista. El anciano pasa de un sentimiento de vergüenza inicial a gozar de sus actos. Unos actos que en principio resultan, como poco, insólitos.

El espacio es íntimo, la acción mínima, la descripción del protagonista conmovedora... No creo que el ejemplo argumental elegido guste a todo el mundo, pero mucho de lo que se puede deducir de esta obra me ha parecido interesante.

¿Cómo sería un sueño parecido al de la muerte? Le atraía mucho la idea de dormir un sueño semejante a la muerte junto a la muchacha drogada hasta parecer muerta.

De todos modos, creo necesario decir que La casa de las bellas durmientes no es una obra apta para todos los públicos

[Stela · Rating 4 out of 5]

I’ve always felt a certain uneasiness concerning the best way to approach Asian literature. Since my knowledge of its background is very limited, I never knew whether the association of a symbol, an image or a metaphor with a Western myth or a Western author's writing is not risky or simply showing. But then I reminded myself that there is no such thing as a wrong interpretation (only a dull one ☺), that a text generally speaks to us what we want it to speak, that, in the end, its voice is always also universal and personal, so that you are free to beat about the bush if you do it gracefully.

All this to explain why to me this novella reminded not only of the two brothers, Hypnos and Thanatos, but also of Orpheus and Eurydice and of a Mircea Eliade’s story, Youth without Youth (made into a film by Coppola, by the way).

The story is touchingly simple: an old man, Eguchi, decides to visit a famous and mysterious brothel, and it is pretty obvious from the beginning that he enters it rather with the hope to familiarize himself with the long sleep of death and to confront the demons of the endless night than in search of erotic adventures:

A poetess who had died young of cancer had said in one of her poems that for her, on sleepless nights, 'the night offers toads and black dogs and corpses of the drowned'. It was a line that Eguchi could not forget. Remembering it now, he wondered whether the girl asleep.... no, put to sleep.... in the next room might be like a corpse from a drowning.

However, little by little, the old man visits to the House reveal other meanings, for example a dare to recreate the Orphic journey, to make his own descensus ad inferos in order to find and save his “yin”, his feminine half – mother, daughter, wife, mistress, whose images superpose and become a single one, or sometimes the multiple of one – the sleeping girl(s) beside him:

The first woman in his life had been his mother. "Of course. Could it be anyone except Mother?" came the unexpected affirmation. "But can I say that Mother was my woman?"
Now at sixty seven, as he lay between two naked girls, a new truth came from inside him. Was it a blasphemy, was it yearning?

And the final, maybe most important journey of Eguchi is similar to Gilgamesh, for he unconsciously looks for a chance to regenerate, to drink the elixir of life from Mother Earth, to catch the butterfly of the eternal youth just as the Mesopotamian hero wanted to pick up the flower of immortality:

The roar of the waves against the cliff softened while rising. Its echo seemed to come up from the ocean as music sounding in the girl's body, the beating in her breasts, and the pulse at her wrist added to it. In time with the music, a pure white butterfly danced past his closed eyelids.

If in Eliade’s story the old professor learns that you can sometimes trick destiny and replay your life but you’re not allowed to change your mortality, Kawabata’s hero must also get used to the idea that Death is the ultimate refuge, silently luring the soul from the dream of life, for the twin brothers Hypnos and Thanatos are truly interchangeable, death and sleep occurring randomly, and that youth is not a synonym of life nor is old an antonym. Thus, after the death of the sleeping beauty in his bed, Eguchi is offered the same oblivion by the Cerberus of the House:

Standing in his night kimono, he for the first time felt the cold press upon him. The woman came back with two white tablets.
"Here you are. Sleep late tomorrow."
"Oh!" He opened the door to the next room. The covers ere as they had been, thrown back in confusion, and the naked form of the fair girl in shining beauty.

I remember that in an amazing poem the wonderful Romanian poet Nichita Stanescu imagines knowledge as an endless sleep, artistic knowledge, that is, the only one that can perceive the universe entirely, and not partially (my translation of the following fragment is rather fair than artistic):

They had been born asleep
(…)
They grew up asleep, fell in love
asleep and wed
in their sleep.
(…)
They hated the awake.
They said the awake
would not live inside themselves.
They said the awake
would be only
sight when they see
hearing when they hear
grief when they grieve.

Maybe this is the last truth Eguchi discovers in the House: that the ultimate knowledge is nothing but a sleeping beauty.

[julieta · Rating 5 out of 5]

La historia de entrada ya es especial. Una casa en donde van hombres ancianos a dormir con chicas narcotizadas. El protagonista Eguchi va por recomendación de un conocido, y ahí empieza a evocar recuerdos tanto de mujeres que llegó a conocer, parejas, encuentros casuales. Hay algo con la muerte que atraviesa todo el libro, eso de las chicas sedadas al limite, y el anciano más cercano a la muerte, aunque lleno de recuerdos que son traídos por mujeres que duermen. Eso se entrelaza con el sexo, lo prohibido, los límites y las transgresiones.
Me encantó el ritmo, las imágenes, el lenguaje, y el final está tremendo.

"En la oscuridad del mundo están enterradas todas las variedades de transgresión."

[Amaranta · Rating 3 out of 5]

Una casa particolare, in cui giovani fanciulle si addormentano nude, quasi drogate, e in cui durante la notte un vecchio si stende a giacere con loro. Unica condizione: non svegliarle. Sembra la favola della bella addormentata nel bosco al contrario, ma qui il principe è un vecchio laido e la fanciulla non va svegliata. E attraverso uno di questi uomini, Eguchi, scopriamo le abitudini della casa speciale, il perché di questo strano comportamento.
La fanciulla che dorme e non si sveglia è una sicurezza per l’uomo ormai decaduto nel fisico. Sa che nessuno lo vedrà nudo, non ne riceverà di contro quella pietà, quel disgusto che potrebbe trovare nei suoi occhi se la fanciulla fosse sveglia. E approfitta del calore e della setosità della pelle della giovane quando la sua è fredda e rugosa. E’ come se bevesse giovinezza da quel corpo dormiente accanto a sé.
L’uomo ricorda così le sue esperienze sessuali passate, il suo vigore, ritrova il ritmo della vita che sente si stia allentando e non può più farne a meno.
Ma c’è sempre qualcosa che può succedere durante il sonno…
Una lettura curiosa, un’angolatura diversa per una sfera delicata come quella della sessualità in cui si rischia di scadere facilmente nella volgarità, ma affrontata con delicatezza.

[Henk · Rating 3 out of 5]

Super creepy is not necessarily the monicker one imagines for the work of Nobel Prize winners, but the premise of old men sleeping with unconscious young girls in a secretive house, make this book deeply uncomfortable as it touches upon concepts as agency and temptation
Old men are neighbors to death

Mr. Eguchi is drawn into a "chaste" brothel, where he, a 67 year old (presumably life expectancy was somewhat lower when Yasunari Kawabata wrote this, since he is portrayed as nearly dead here) acutely aware of his aging, is allowed to sleep, and only that, with young women. How harm, including rape, strangling or worse are kept at bay remains unclear. The experience is close to necrophilia, with the girls sedated so much that they can’t wake up.

Impotence of the men is hence coupled with lack of agency of the women, in a surreal mix of nightly visits. The experience triggers memories in our main character, including extramarital affairs and trysts with sex workers of 14. Tension is constantly present in this short work, and the reader is left unheimlich, as a voyeur. Barely 2.5 stars in my view, despite the poetic portrayal overall.

Dutch quotes:
Was ze volslagen speelgoed, of slachtoffer?

Oude mannen zijn buren van de dood

[Repellent Boy · Rating 4 out of 5]

Creo que ha sido el libro más complicado de leer en lo que llevo de año. No por su lenguaje, si no por su trama. La historia nos presenta a Eguchi, un anciano que acude, por recomendación de un amigo, a la casa donde habitan las bellas durmientes. Éstas, son chicas vírgenes y dormidas con narcóticos. La función de esta casa es la de permitir a hombres de avanzada edad dormir con chicas jóvenes inconscientes. Como muertas. No pudiéndose nunca pasar los límites de llegar a algo más. Con esta sinopsis tan controvertida y difícil de digerir me enfrente a este libro. Inicialmente con la mente algo más estrecha que con la que he acabado.

A través del personaje de Eguchi descubrimos los sentimientos de una persona en sus últimos años, que sabe que su final está cerca. Nos encontramos con un personaje tremendamente traumatizado con la vejez, no tanto con la muerte, ya que a veces, incluso la desea. Eguchi es un ser acomplejado, por la falta de vitalidad de otra época. Y estas jóvenes mujeres le revuelven todo ese dolor.

Se tratan bastantes temas y eso que es una novela de apenas 100 páginas. Temas como la supuesta "hombría" que todo hombre necesita, la vejez que dificulta la consecusión de la misma, o la muerte.
Me gustó que se mostrara la doble moral del protagonista, comparando el mismo momentos en los que sus hijas se vieron afectadas por hombres en situaciones que el tachó de actos impuros o despreciables, con los suyos propios con diferentes mujeres a lo largo de su vida, y en la casa de las bellas durmientes.

Cuanto más leo de Kawabata, más me gusta e interesa su mundo. Y entiendo el porqué de su relación con Yukio Mishima. Ambos tenían una visión muy peculiar y diferente del mundo.

En definitiva una novela díficil, complicada de digerir, que no te dejará indiferente y que, con seguridad, no es para todos los púbicos.

[Tessa Nadir · Rating 4 out of 5]

Se spune ca daca ai o anumita varsta si stai in preajma tinerilor intineresti si tu. Desigur ca spirit, ca energie si tonus, nu fizic, caci nu se intampla vreun lifting miraculos, nici macar de la surasul sau de la atingerea vreunei virgine.
In ceea ce priveste actiunea acestei carti, Eguchi, un batran de 67 de ani se decide sa-si petreaca 5 nopti la Casa frumoaselor adormite. Aceasta este un fel de pensiune cu un singur dormitor unde o fata tanara este sedata si doarme adanc fara sa stie ca isi va imparti patul cu un client si fara ca acesta sa aiba posibilitatea s-o trezeasca. Starnit de acel moment in care isi petrece noaptea cu tanara fata si fascinat de locul misterios Eguchi isi aduce aminte de o multime de lucruri, momente si oameni din trecut. Un miros cum ar fi cel de prunc, de lapte, niste vorbe, un zgomot declanseaza o serie de amintiri din trecut, din tinerete.
Aceasta secventa m-a facut sa ma gandesc la Madlena lui Proust. La fel ca "In cautarea timpului pierdut" unde mirosul prajiturii ii declanseaza naratorului amintiri din copilaria sa.
De asemenea, in timpul liceului am avut ocazia sa invat la literatura universala romanul "Francia kastely" de Krudy Gyula, in care avem parte de aceeasi tehnica narativa si anume "tehnica amintirii spontane". Ca si in aceasta carte, personajul principal Szindbad isi aminteste de femei si de momentele pe care le-a petrecut cu ele in trecut, asemanator cu batranul Eguchi. Ca si Krudy, autorul Kawabata, a fost de asemenea impotriva realismului intemeind chiar revista "Bungei Jidai" in care se exprima impotriva acestui curent.
Putem spune ca romanul se tese in jurul conceptelor de adormire, somn, moarte. Desigur ca este de preferat sa-ti gasesti moartea langa o frumoasa fata adormita, ca din basm, sa te scufunzi si tu in somnul ei adanc, in loc sa o trezesti tu pe ea la viata cu un sarut. Caci tu nu mai poti pentru ca ti-ai trait viata si nu mai poti da ce nu mai ai nici tu.
Scopul adormirii este sa mori visand frumos. Este firesc ca inainte de adormire - moarte sa-ti rememorezi unele pasaje din viata. Desigur ca moartea purifica si la trezire Eguchi spune ca se simte mai pur desi avusese cosmaruri.
De asemenea cred ca fata adormita este un ideal japonez. Tacuta, supusa, goala, total la cheremul barbatului. Si pana la urma e firesc sa mori imbratisand un ideal.
In incheiere iata si cateva citate pe care le-am retinut:
"E foarte mult de cand am suferit ultima data din dragoste pentru o femeie. Nici nu stii cum e ca cineva sa-ti pregateasca o femeie care doarme si nu se trezeste."
"Uratenia nu venea din faptul ca femeile erau urate ci din cotiturile nefericite ale vietii lor la acel moment."
"Mai mult decat tristete si singuratate era desertaciunea inghetata a batranetii. Apoi acest sentiment s-a preschimbat in duiosie si mila fata de fata care raspandea mirosul unei tinereti calde."
"Este tot frumoasa. Toate sunt frumoase pentru ca nu fac niciun lucru rau. Daca ar face ceva rau nu ar mai fi frumoase."
"Oricat ar fi de frumoasa o femeie, ea nu-si poate ascunde varsta in somn."

[Teresa · Rating 3 out of 5]

Numa casa, gerida por uma mulher, meninas virgens, com menos de vinte anos, são sedadas, para que velhos, já "desativados", durmam com elas e lhes possam fazer o que lhes apetecer, visto estarem totalmente indefesas. O velho desta história, ainda "no activo", enquanto recorda as suas passadas aventuras amorosas, observa e toca os corpos desnudos das mulheres-brinquedo fantasiando violá-las e assassiná-las.

As três estrelas são para a escrita que atenuou o fedor do assunto.

_____________
Prémio Nobel da Literatura 1968
Yasunari Kawabata nasceu no Japão (Osaka) em 11 de junho de 1899 e morreu no Japão (Kamakura) em 16 de abril de 1972.

[Vahid · Rating 4 out of 5]

دنیای مردم ژاپن دنیای غریبی است تخیل و افق ذهنی نویسنده هم جدا از مردمش نیست .
کاواباتا با داستان خانه زیبارویان خفته لطافت و ظرافت و تلخی ، همراه با تنهایی و ترس و غربت آدم‌ها را همزمان به زیبایی به ما نشان داده است .
در ادامه این روند با داستان دست که به صورت نمادین روابط زن و مرد را به تصویر می‌کشد پیش میرود و با داستان پرندگان و حیوانات دیگر به پایان می‌رسد .
کتابی که خواندم غریب ، تلخ ، عجیب و هولناک بود .

[Pedro · Rating 3 out of 5]

El jardín de las bellas durmientes (1961) es una de las novelas erótico-perversas de Yasunari Kawabata (1899-1972), con el trasfondo de la vejez y la muerte.

Aunque la historia es un poco perturbadora, la maravillosa prosa de Kawabata logra hacer grata su lectura.

[Adriana Costin · Rating 5 out of 5]

Poate părea ciudat că am acordat 5 stele acestui roman controversat, dar mie sincer îmi place cum scrie Yasunari Kawabata.

"se spune că nu există nimic mai potrivit pe lume decât mirosul, pentru a trezi amintiri trecute."

[Raluca Oana · Rating 3 out of 5]

Am ales această carte pentru challenge ul #haisăcitim, chiar dacă încep acest challenge abia acum.

Sincer, nu prea a fost pe gustul meu.

O poveste, în care protagonist este Eguchi, un bătrân de peste 70 de ani, care află de o așa zisă pensiune unde se află tinere adormite.

La această pensiune se duc doar bărbați în vârstă care nu mai sunt în putere, astfel că, datorită faptului că dorm alături de aceste fete tinere, adormite, ei se simt mai bine.

O poveste destul de ciudată, din punctul meu de vedere, care spre final are câteva momente mai altfel.

3/5 ⭐️

[Marco · Rating 4 out of 5]

Bijzonder boek waarin slaap, sensualiteit en dood dooreen worden geweven, net schurkend langs het betamelijke. Het gaat langs het randje. Door het aanliggen bij een meisje dat in slaap is gebracht en geen “kwaad” mag worden gedaan, komen allerlei herinneringen bij de oude protagonist naar boven, waar hij nieuwe betekenis aan toekent. De wijze waarop daarover wordt verhaald; dromerig, mijmerend, is raadselachtig en bijzonder mooi.

[Os Livros da Lena · Rating 4 out of 5]

3.5

[Evi * · Rating 3 out of 5]

SESSO PER LA TERZA ETA’
Kawabata racconta di una casa di piaceri molto particolare: frequentata esclusivamente da uomini anziani abbandonati, ahimè, da vigore e prestanza fisica.
Possono giacere per tutta la notte accanto a giovani vergini immerse in un sonno profondo e artificiale indotto da un potente sonnifero, possono percepire profumi, condividere il calore che emana dai corpi delle fanciulle, sfiorare la loro pelle candida, contemplarle o poco altro, ma sono sensazioni che si ampliano, aprendo la loro anima ad una rapsodia di ricordi della vita trascorsa, dell’amore agito e vissuto, in un presagio che per contrappunto fa sorgere, dal fondo della loro anima, il terrore della morte vicina, la nostalgia per la perduta giovinezza, il doloroso constatare dei corpi che raggrinziscono e ingrigiscono.
E’ prostituzione, anche se prostituzione raffinata che si ferma un passo prima dal sesso, ma è sempre l’offrirsi di un corpo per un commercio ma, al di là del giudizio morale che il tema non può smettere di suscitare, ho apprezzato il fatto che Kawabata squarci una finestra rara in chi scrive di erotismo su una modalità di sessualità: quella senile e dell’età che avanza, su come le abitudini, le pratiche si possano evolvere, in questo caso involvere, modificarsi per adeguarsi alla ineluttabilità della decadenza fisica.
C’è chi ha definito i clienti di questa casa di piacere vecchi bavosi definizione che mi fa venire in mente il quadro di Artemisia Gentileschi Susanna e i Vecchioni, sono in disaccordo, l’erotismo di Kawabata è quasi un non-erotismo, maneggia una materia con delicatezza giapponese, senza mai eccedere nella volgarità o nella pruderie però chi cerca sensazioni forti o immagini esplicite è avvisato perché la delusione assicurata.

[Blackjessamine · Rating 3 out of 5]

Ammetto di non essere granché esperta di cultura giapponese, e questo è sicuramente un forte limite di questa recensione. Le mie sono solo le opinioni di una lettrice occidentale immersa in una cultura occidentale, che legge adottando parametri che, per forza di cose, derivano da una conformazione del pensiero costruita da riflessioni e stili di vita proprie del mio tempo e del mio spazio. E se è vero che è fondamentale saper fare distinzioni di luogo e di tempo, di ideologie e culture, è anche vero che non si può pensare di ridurre la letteratura a mera contestualizzazione. O meglio, lo si può fare se non si ha intenzione di alzare lo sguardo oltre la particolare opera letteraria (e sia chiaro, non voglio sminuire o ridurre l'importanza di questo tipo di riflessione critica, lungi da me dire qualche cosa del genere!); sono però fermamente convinta che la letteratura possa e debba avere anche uno spazio che diventi altro da sé, che trascenda i confini del qui ed ora della singola opera, per approdare ad una riflessione più ampia, che smuova il lettore e il suo pensiero in toto, senza porsi limiti e barriere. L'importante è saper distinguere questi due momenti, ma non è giusto, a mio parere, soffocare il secondo in favore del primo.
Kawabata è una penna raffinatissima, forse una delle più raffinate che io abbia mai incontrato. La delicatezza di ogni suo tratto è quasi palpabile, questo racconto è breve ma intensissimo, denso di suggestioni estetiche (nel senso più greco del termine) che non perdono mai di leggerezza. La prosa è estremamente riflessiva e lirica, ricca di simbolismo e precisione. Leggere è stato come immergersi in un acquerello, delicatissimo ma al contempo preciso ed estremamente ricco di dettagli: il fruscio della stoffa, l'angolo formato da una ciglia, ls sfumature di colore di un albero di camelie, il pallido rossore del sangue che imporpora un viso addormentato. C'è tutto, Kawabata è un attentissimo miniaturista che non si lascia sfuggire nessun dettaglio, non tralascia nulla, e lo fa con estrema precisione e ancora più grande sensibilità. C'è un erotismo appena accennato in queste pagine, un erotismo che viene dipinto con naturalezza e senza pruriginosità, serpeggia come un sostrato solido e al tempo stesso non del tutto disvelato in ogni descrizione, in ogni frase, in ogni silenzio. E certo tutto questo è sintomo di una grandissima sensibilità e una maestria nel giocare con le parole non comuni.
"La casa delle belle addormentate" è uno di quei libri in cui succede poco, ma tutto si regge in un infinito rimando di ricordi e introspezione, dove anche le piccole cose sono pretesto per tornare su memorie lontane o riflettere sulla propria persona, sulle proprie azioni, sui propri cambiamenti; è uno di quei libri insomma che a me piacciono molto. È tutto questo e al tempo stesso non è solo questo, e non si può pensare di ridurre "La casa delle belle addormentate" solo ai ricordi del vecchio Eguchi: questo romanzo infatti è anche un ricchissimo crogiolo di simbolismo, di rimandi, di metafore, e so che proprio parlando di questo aspetto - forse quello più importante - devo pormi un freno: conosco troppo poco l'autore e la sua cultura per pensare di aver colto molti di questi simboli. Ma, mi dico, forse va bene anche così. Le suggestioni, le domande, quelle le ho colte, e per ora mi basteranno.
Il vecchio Eguchi, un uomo di 67 anni che è stato figlio, amante, marito e padre, si ritrova a trascorrere una notte in una casa piuttosto particolare: la struttura è quella di un bordello, ma le dinamiche sono molto più complesse e rimandano a concetti estremamente più difficili del solo sesso. I clienti infatti sono (o dovrebbero essere) uomini anziani, ormai impotenti, e le donne pagate per trascorrere la notte con loro sono vergini poste sotto gli effetti di sonniferi potentissimi, che non possono essere svegliate dai propri compagni di notte per nessuna ragione. Accanto a queste giovanissime donne Eguchi, che ancora non si sente così tanto anziano, fa un cammino a ritroso nei suoi ricordi, incontrando di nuovo le donne della sua vita, e, forse, ne compie anche uno verso il futuro, verso una nuova consapevolezza e presa di coscienza.
Il vecchio Eguchi, prossimo per sua stessa ammissione alla morte, dorme accanto ad una giovinezza che per quanto faccia, per quanto possa toccare e maneggiare, rivoltare, manipolare a suo piacimento, non può mai possedere. Ormai si trova oltre questa giovinezza, in una diversa dimensione, e questi due mondi possono sfiorarsi ma mai appartenersi, mai comunicare davvero.
Ecco, tutto questo è bello, e l'avrei trovato davvero un romanzo meraviglioso, se non fosse stato per qualcosa che forse mi attirerà accuse di imparzialità e confusione fra pensieri e culture, qualcosa che però non posso tralasciare. Lo so, so benissimo che non si possono trasporre ideologie e conquiste di pensiero in luoghi e tempi diversi, ma non per questo bisogna chiudere la mente e accettare passivamente tutto ciò che ci piove addosso, solo perché "arriva da lontano". Quello che mi ha così tanto disturbata in questo libro non è stata tanto (o non solo) l'immagine di un vecchio che passa la notte accanto ad una ragazzina inerme, che non può difendersi da qualsiasi cosa il vecchio possa volerle fare. Non è una bella immagine, certo, ma capisco benissimo quale sia il suo ruolo all'interno del romanzo. Quello che più mi ha turbata è quest'idea morbosa e, lasciatemelo dire, sbagliata di erotismo che è il sostrato di tutto questo romanzo. Un erotismo a senso unico, un erotismo che è tale solo quando la donna scompare e si fa pensiero maschile, quando è un'idea, quando è una bambola, carne non senziente (e a volte nemmeno carne). È un erotismo passivo e mutilato, e la donna non solo non ha la minima possibilità di opporvisi, ma non può nemmeno partecipare. Le donne, non solo le belle addormentate, ma tutte le donne ricordate dal vecchio Eguchi sono viste e descritte da un punto di vista erotico, ma non c'è mai dell'erotismo che le riguardi in prima persona. Il sesso per loro è solo in funzione maschile, non c'è il loro godimento, non c'è nemmeno il loro dolore, non c'è la loro partecipazione, nemmeno forzata o involontaria. È un romanzo che parla anche di erotismo, ma non c'è spazio per le donne.
Ed è tutto così semplice, così comprensibile anche da un occidentale, che mi viene da chiedermi se in questo particolare caso la cultura "geografica" abbia un qualche ruolo. Probabilmente ho fatto qualcosa di poco legittimo, probabilmente ho parlato di cose che Kawabata nemmeno aveva in mente e che con questo romanzo hanno poca attinenza, ma sono terribilmente stanca di vivere un un mondo dove la figura femminile è troppo spesso vissuta solo come oggetto sessuale senza coscienza, perché ogni rivendicazione di una sana e libera e cosciente e attiva percezione della sessualità femminile (attenzione, è ben diverso parlare di sessualità femminile e femminilità sessualizzata) viene troppo spesso additata come mancanza di morale e rispettabilità.

[Ana · Rating 2 out of 5]

Entre a sensualidade e a brutalidade, a velhice e a juventude, o presente e o passado..
Entre o que é mais belo ou puro e o mais repugnante, abjecto e perverso...é entre estas e outras dualidades que o autor discorre servindo-se do "velho Eguchi" e "das belas adormecidas" que lhe são oferecidas a troco de dinheiro.

A cada "bela" o velho viaja mais profundamente dentro de si e das suas memórias numa viagem de cúmulo freudiana, com laivos intensos a perversão, tragédia e morte.

Uma história incómoda, que não foi agradável ler mas à qual também não foi possível ficar indiferente.

Por muito bem feita que estivesse a reflexão intencionada pelo autor, foi-me impossível colocar de lado a náusea que a premissa desta história me provocou, pelo extremo da submissão da mulher ao homem. Propositada para chocar o leitor? Traços de uma cultura? Ecos de um passado ou de uma herança envenenada?

Por muito fascinante que a cultura japonesa se possa revelar em tantos aspectos, neste caso e como mulher ocidental foi-me muito difícil empatizar ou apreciar devidamente este texto. Não é definitivamente o género que gosto de ler e não fosse tratar-se de uma leitura para o #clubedosclassicosvivos (e o facto de ser bem pequeno), estou certa que não a teria concluido. Teve no entanto a mais valia literária de ter lido um autor japonês, primeiro nobel do seu país.

"O corpo de sua filha não era feito de forma diferente do de outra mulher qualquer. Era feito para que nele se exercesse a lei do homem"

"O que conduz o homem ao «mundo dos demónios» é mesmo, ao que parece, o corpo da mulher"

[Gabril · Rating 4 out of 5]

“Ma più ancora che tristezza e solitudine era lo sconforto raggelante della vecchiaia; che, nei riguardi della ragazza fragrante di giovane calore, si trasformò in compassione e tenerezza. […] il vecchio ebbe la sensazione che nel corpo della ragazza suonasse una musica. Una musica piena d’amore.”

Enigmatico e avvolgente, il celebre racconto di Yasunari Kawabata è anche una dolente elegia sull’irreversibile passare del tempo, il declino fisico, la memoria involontaria e la nostalgia...
È la stanza chiusa in cui, davanti al mistero della bellezza esanime e inconsapevole, un uomo piange se stesso e la vita che fugge.

(Ho finalmente deciso di leggerlo dopo averlo incontrato in un altro libro: Il caso Bramard di Davide Longo).

[Ligia Moisa · Rating 2 out of 5]

Nu cred că voi putea vreodată să empatizez cu un bătrân libidinos care își tot plânge de milă și care se zbate între gânduri de divinizare a femeilor și dorințe macabre de a le chinui. A fost repetitivă, fără scop de la început până la sfârșit și chiar nu a meritat timpul pe care l-am investit în ea.

Dacă nu aveam partener de suferință cu care să dezbat ce citeam, i-aș fi dat DNF după primele 50 pag.

[Entre Libros (Rocío) · Rating 5 out of 5]

Espeluznante

[Roberto · Rating 4 out of 5]

“I vecchi sono vicini di casa con la morte, non lo sa?”

Su consiglio di un amico, un vecchio signore va una sera in una strana casa dove gli anziani clienti possono passar la notte insieme a giovani fanciulle, addormentate con un potente sonnifero. Dato che è vietato svegliare o importunare le ragazze, che fa durante la notte?

Pensa.

"Il vecchio vide la giovinezza di lei nella grazia delle sue labbra aperte mentre dormiva"

Non è facile parlare di questo racconto di Kawabata, perché la situazione, certamente paradossale e volutamente iperbolica, può essere ritenuta fastidiosa e disturbante.

La freschezza delle fanciulle (un potente richiamo alla giovinezza, effimera) fa da contrasto per il protagonista al proprio corpo ormai decadente. Queste ragazze lo costringono involontariamente a riflettere sulla morte, sempre piu vicina, e a ricordare il passato; le sue esperienze sentimentali, sua moglie, sua figlia compaiono una dopo l'altra in un altalenante dormiveglia in cui i sogni si mescolano ai sensi e alle immagini reali.

"La purezza delle ragazze rispecchiava inversamente la bruttezza dei vecchi"

L'attaccamento alla vita, tipico di chi va in quella che è una sorta di casa di appuntamenti, si trasforma nel monologo interiore di chi, vedendo avvicinarsi la morte, osserva il passato con rimpianto.

Molto particolare, molto raffinato, molto elegante, estremamente triste. Fatico a comprendere chi lo chiama racconto erotico; di erotismo, qui, non ne ho trovato traccia.

[Max · Rating 2 out of 5]

Der alte Eguchi liegt in einer Art berührungsfreiem Bordell neben tief eingeschläferten jungen Frauen und denkt über das Leben und den drohenden Tod nach.
Oft fallen Blütenblätter, Hände werden auf Brüste gelegt, Lippen sind geschwungen, Frauen eher Kinder, Tabletten wirken stark, der alte Eguchi entsinnt sich seiner verflossenen jungen Bums-Haserl.

Konnte meine innere Kirschblüte nicht bewegen, hat keinen Verständnis-Tsunami ausgelöst. Vermutlich fehlen mir Lust und Talent, die (wenig reizvolle) Symbolsprache zu dekodieren. So dominiert statt des (vermutlich/vielleicht beabsichtigten) Nachdenkens über die Vergänglichkeit eher das Bild eines sexistischen und privilegierten Mannes, der sich zeitlebens nahm, was er wollte und nun halt alt, schwach und ergo moralisch auch a bissal nachdenklich ist.

[Iris ☾ (iriis.dreamer) · Rating 4 out of 5]

4,5/5

Mi primera incursión en la literatura del ganador del Nobel, Yasunari Kawabata, fue con “País de nieve”, una novela que me enamoró por su parsimoniosa narrativa y por la exquisita ambientación y experiencia sensitiva que me dejó. Tras esta, tenía claro que la siguiente que deseaba leer era “La casa de las bellas durmientes” publicada en 1961 y que tanto impacto y controversia sigue causando.

La historia nos presenta a Eguchi, un anciano que tras las recomendaciones de algunos conocidos, decide ir a pasar una noche a un extraño lugar, una posada regentada por una mujer. Allí, se ofrece la posibilidad de dormir con chicas jóvenes dormidas previamente con fuertes narcóticos, a hombres de edad avanzada. Tienen prohibido tocarlas y deben respetar las normas del lugar.

Para nuestro protagonista, estos encuentros representan un momento ideal para sumirse en profundas y vitales reflexiones, acordarse de todas las mujeres que formaron parte de su vida en el pasado. Se convierte en una manera de esperar, de enfrentarse a la muerte que se aproxima inevitablemente, un intento de ralentizar el tiempo acercándose a una juventud perfecta, pura e inalcanzable.

Es escalofriante lo dura que puede resultar la trama de esta novela, lo visual, bella y sensible que es incluso para desarrollar un tema tan peliagudo, desconcertante y atrevido. Kawabata logra plasmar en una nouvelle de poco más de cien páginas unos pensamientos, una forma de ver la existencia única y especial. Estamos ante un narrador excelso, poseedor de una calidad innata.

En conclusión, la sensualidad y la vejez se funden para tratar el fin de la virilidad del hombre, siempre dotando de una singular estética que resulta impecable ante el lector. Tras leer la obra, solo puede quedarte la sensación de estar ante uno de los grandes maestros de la literatura japonesa. Me ha gustado, me ha chocado y me ha sorprendido lo horrible y precioso que es.

[Maede · Rating 3 out of 5]

این کتاب مجموعه‌ای از سه داستانه که توسط یکی بزرگان ادبیات ژاپن نوشته شده. یاسوناری کاواباتا اولین نویسنده‌ی ژاپنی برنده‌ی جایزه نوبل ادبیاته. یأس، مرگ، اندوه پیری و انزوا در این داستان‌ها آنچنان عمیق حس میشه که رد سیاهی از خودش به جا می‌گذاره. فضای داستان حس تنگناهراسی میده و انگار فیلمیه که در یک سکانس طولانی گیر کرده

سه داستان
یک. خانه‌ی زیبارویان خفته
ماجرای پیرمردی که به یک فاحشه‌خانه‌ی خاص میره. جایی که پیرمردانی که توان جنسی ندارند شب رو کنار دختران زیبا و برهنه که خوابیدند و بیدار نمیشن می‌گذرونند. دختران همه جوان هستند و نقش عروسک‌های زنده‌ای رو دارند که هرگز نمی‌فهمند شب رو با چه کسی گذراندند و بهشون چه گذشته. کاواباتا در این شب‌ها وارد ذهن پیرمرد میشه. او در کنار این دختران که مظهر زندگی از دست رفته‌ش هستند به گذشته برمی‌گرده و خاطراتش رو مرور می‌کنه. توصیفات اروتیک پیرمرد از دخترها خوندنش رو واقعا برام سخت کرد. تمام مدت به پرفورمنس ماریا آبراموویچ فکر می‌کردم که ایستاد و بدنش رو در اختیار حضار قرار داد تا هرکاری می‌خوان باهاش بکنند. اون‌ها از نوازشش شروع کردند و در نهایت اسلحه به سمتش گرفتند. تمام این داستان رو با فک سفت شده و دست مشت شده خوندم

دو‌. یک بازو
داستان زنی که بازوش رو به مردی میده و بهش اجازه میده که شبی رو با دستش بگذرونه. بازو در فضایی بین خیال و واقعیت شروع به حرف زدن با مرد می‌کنه. ارتباط مرد با دست به نحوه‌ی عجیبی برای من مصداق جنسی داره با اینکه می‌فهمم داستان چیزی بیشتر از اینه

سه. از پرنده‌ها و سگ‌ها
داستان علاقه‌ی نفرت‌انگیز مردی به پرندگان و سگ‌ها که توصیفات بی‌رحمانه‌‌ش انگار مغزم رو خط انداخت

من ترجمه‌ی انگلیسی رو خوندم ولی کتاب به فارسی هم ترجمه شده‌. البته که با توجه به متن انگلیسی بعید می‌دونم سانسور یا مبهم نشده باشه. امتیاز کتاب در واقع مربوط به داستان اوله و دو داستان بعدی در اون سطح نبود. نسخه‌ای که من خوندم هم در گودرزیدز نیست و باید اضافه بشه

کانال تلگرام ریویوها و دانلود کتاب‌ها
Maede's Books

۱۴۰۱/۱۰/۲۱

[Carmun · Rating 3 out of 5]

La casa de las bellas durmientes es una novela corta de Yasunari Kawabata, que fue el primer japonés en obtener el premio Nobel de literatura, concretamente en el año 1968. Aunque he leído varias obras de autores japoneses y estoy familiarizadas con la literatura asiática, tan distinta a la europea, es la primera vez que leo a este autor, que se caracteriza por emplear frases cortas, simples, sencillas y directas.

En cuanto al argumento principal, Eguchi, nuestro protagonista, empieza a frecuentar una casa secreta como recomendación de un amigo. Su singularidad yace en que a dicha casa acuden ancianos para pasar la noche junto a jóvenes vírgenes narcotizadas, aunque bajo estrictas normas que no deben ser infligidas.

Durante estas visitas, Eguchi nos da a conocer las distintas relaciones con las mujeres que han formado parte de su vida: su madre, su esposa, su amante, sus hijas. Sexualidad, muerte violencia, erotismo y vejez se entremezclan en la narración de una vida vista desde la perspectiva del que lo ha vivido todo y sólo le queda esperar el final.

Un curiosa novela de atmósferas, en la que el argumento es desconcertante y original, la narrativa ágil y lírica, llena de reflexiones sobre el paso del tiempo. Muy recomendable si os gusta este tipo de literatura.

[Cristina · Rating 2 out of 5]

English title: House of the sleeping beauties

This was pointless, boring and the finale was awful.

[Alec Costa · Rating 5 out of 5]

sem sombra de dúvidas uma das leituras mais sensíveis desse ano. esse livro abordar temas sobre os quais eu, pessoalmente, sou extremamente sensível: morte, passagem do tempo e masculinidade. não consigo organizar meus pensamentos agora pq eu tô bastante emotivo, mas acho q basta dizer que gostei mt e q pretendo ler toda a obra traduzida do Kawabata.