Наводнение

by Yevgeny Zamyatin, Евгений Иванович Замятин

Рассказ Евгения Ивановича Замятина (1884—1937), впервые опубликованный в 1929 году. «Кругом Васильевского Острова далеким морем лежал мир: там была война, потом революция. А в котельной у Трофима Ивановича котел гудел все так же, манометр показывал все те же девять атмосфер. Только уголь пошел другой: был кардиф, теперь — донецкий. Этот крошился, черная пыль залезала всюду, ее было не отмыть ничем. Вот будто эта же черная пыль неприметно обволокла все и дома. Так, снаружи, ничего не изменилось. По-прежнему жили вдвоем, без детей. Софья, хоть было ей уже под сорок, была все так же легка, строга всем телом, как птица, ее будто для всех навсегда сжатые губы по-прежнему раскрывались Трофиму Ив

Genres: Russia, Fiction, Russian Literature, Short Stories, Classics, 20th Century

31 pages, Kindle Edition

First published January 1, 1929

About the author

Yevgeny Zamyatin (Russian: Евгений Замятин, sometimes also seen spelled Eugene Zamiatin) Russian novelist, playwright, short story writer, and essayist, whose famous anti-utopia (1924, We) prefigured Aldous Huxley's Brave New World (1932), and inspired George Orwell's 1984 (1949). The book was considered a "malicious slander on socialism" in the Soviet Union, and it was not until 1988 when Zamyatin was rehabilitated. In the English-speaking world We has appeared in several translations.

"And then, just the way it was this morning in the hangar, I saw again, as though right then for the first time in my life, I saw everything: the unalterably straight streets, the sparkling glass of the sidewalks, the divine parallelepipeds of the transparent dwellings, the squared harmony of our gray-blue ranks. And so I felt that I - not generations of people, but I myself - I had conquered the old God and the old life, I myself had created all this, and I'm like a tower, I'm afraid to move my elbow for fear of shattering the walls, the cupolas, the machines..." (from We, trans. by Clarence Brown)
Yevgeny Ivanovich Zamyatin was born in the provincial town of Lebedian, some two hundred miles south of Moscow. His father was an Orthodox priest and schoolmaster, and his mother a musician. He attended Progymnasium in Lebedian and gymnasium in Voronezh. From 1902 to 1908 he studied naval engineering at St. Petersburg Polytechnic Institute. While still a student, he joined the Bolshevik Party. In 1905 he made a study trip in the Near East. Due to his revolutionary activities Zamyatin was arrested in 1905 and exiled. His first short story, 'Odin' (1908), was drew on his experiences in prison.
Zamyatin applied to Stalin for permission to emigrate in 1931 and lived in Paris until his death.

Reviews

[Guille · Rating 5 out of 5]

Turbadora novela, esquelética en su construcción, hermosa en su sobriedad, sugerente, precisa y terrible en sus poco más de 60 páginas. Zamyatin exhibe con esta novela su genialidad al demostrarnos de una forma tan brillante con qué poco se puede montar una gran tragedia.

[Claudia · Rating 4 out of 5]

This little book reminded me of the great tragic novels I used to read in my adolescence and early 20's. The more tragic, the better; Dostoyevski and A.J. Cronin were my favorites, and this story here seems like a blend of the two.

Ever since I read We, years ago, I have been looking for this one. I stumbled upon it the other days and couldn't believe my luck. Although it's more of a novella in terms of lenght, it can proudly stand in line with the greatest russian classic novels.

However, it is not at all similat to We. It's one of those stories driven by instincts and passion - love, rage and hatred; one never knows what lies inside them. And in the end, the truth prevails, as a mean for soul redemption

I don't read this kind of stories anymore, but I enjoyed this one a lot; it brought back a lot of memories and a sense of nostalgia which I very much welcomed.

[Irina Constantin · Rating 4 out of 5]

Năucitore, întunecată și satirica.
O sută de pagini citite într-o singură oră.
O experiență de lectură inedită cum rar am mai avut. Trebuia să o cunosc.
Zamiatin, exilatul regimului stalinist, imaginează o distopie cu accente simbolice: Lupta dintre regimul bolșevic și Teroarea Roșie.
Năvală apelor este de fapt o sintagmă pentru regimul comunist sângeros.
Aș putea să parafrazez titlul cu Năvala sângelui.

Într-un sătuc uitat de lume, de la marginea Rusiei, a anilor '20, un triptic format dintre: Sofia, Ganka și Trofim își face loc prin atmosfera statică a traiului de zi cu zi.
Nimic nu tulbură viața liniștită a cuplului, până la adopția copilei Ganka.
Trupul steril al Sofiei, din care izvorăște sângele sec în fiecare lună, e doar o mașinărie defectă, nu produce copiii. Tăcerea ei de pe buzele strânse de zi cu zi, e arma ucigașă pe care o poartă ascunsă încă, până va izbucni.
Totul e supus instinctul și disperării.
O gloată de țărani aruncați în marea schimbare utopica, promisă de noul regim venit la putere.
Sofia este descendenta lui Raskolnikov, iar toporul e unealta favorită a rusului, zdrobirea țestei al celui posedat, al adversarului - un element comun.
Sofia, criminala care o omoară pe Ganka, are ceva aparte parcă, din șovinismul rus, marca posedații lui Dostoievski.
Ganka e Lolita lui Nabokov, cea a anilor '20. Așadar ne-am întors în timp.
Delirul Sofiei de pe patul de spital, atunci când, în sfârșit, naște și ea un copil constituie o mărturie dostoievskiana. Adică iar ne întoarcem la origini.
Carte m-a frapat, m-a deconectat timp de oră, am citit pe nerăsuflate.
Festinul sângelui e descris în așa fel de Zamiatin, încât sa te atragă.
Să nu simți nici o clipă repulsie, nici măcar atunci când trupul alb, micuț și fragil al Gankai este despicat în două de cuțitul Sofiei chiar pe mușamaua din bucătărie, locul unde Ganka, mai devreme, a început să curețe cartofi.
Pielea de pe trupul ei, încă călduț, se desprinde ușor, precum cojile de cartofi noi.
Astfel este ruptă pentru totdeauna relația incestuoasa dintre Ganka și Trofim, soțul Sofie.
Sacul cu corpul dezmembrat al Gankai se afundă acum în răul îndepărtat așa cum embrionul proaspăt format se afundă în sângele din corpul Sofiei, pentru că, peste nouă luni Sofia va da naștere unei fetițe. Posesia Gankai care o urmărește pretutindeni.
Am citit o capodopera neașteptată, nu m-am gândit nici o clipă că o să mă țintuiasca atât într-o după amiază lungă de vară.
Mi-am amintit de clasicii mei: Dostoievski și Nabokov, dar experiența a fost și mai durabilă cu cât psihologismul cărții m-a contaminat.

[Lola D. · Rating 4 out of 5]

J'ai toujours eu quelques difficultés à être irrémédiablement bouleversée par une nouvelle. Il semblerait que je sois plus impactée par un bouquin épais, dense que par quelques pages éparses ! Cela tient également à mes préférences de lecteur, soit à mon appétence pour le développement des personnages, et, à l'inverse, à mon intérêt limité aux rebondissements de l'intrigue. Cependant, en découvrant Carver, puis Tchekhov - dont j'ai d'ailleurs appris récemment que le premier était régulièrement comparé au second - j'ai découvert quelle profondeur et quelle beauté pouvait refermer une nouvelle ! Je digresse certes, mais il me semble important de situer d'où je me prononce, avant de donner mon avis sur cette nouvelle de Zamiatine. 

De Zamiatine, je n'ai lu que Nous autres qui avait été une très bonne lecture, dans le cadre d'un cours d'Histoire des Idées Politiques portant sur l'utopie (et par ricochet sur la contre-utopie). Avant même de commencer ce court ouvrage, je savais que j'allais en apprécier l'écriture percutante, allant toujours à l'essentiel. 

En soixante pages, Zamiatine nous fait nous écraser sous un rouleau compresseur d'émotions et de sensations ; les descriptions brèves sont cependant lourdes de significations contenues, à peine a-t-on apprivoisé par empathie un protagoniste qu'il nous échappe pour évoluer encore, comme des petites mues qui dont les peaux vidées jonchent encore le sol de notre conscience alors qu'on y avance toujours plus en avant afin de suivre le protagoniste poursuivant sa destinée. 

Ceci est typiquement le type de court récit que j'aimerais posséder dans ma bibliothèque afin de l'avoir toujours à portée de mains et de le relire à l'occasion, pour pouvoir m'imprégner des émotions, des sensations, et les ressentir une fois encore. Et puis aussi, pour pouvoir relire un passage avec une attention plus soutenue qu'à la première lecture, où haletant on tournait les pages avec frénésie, oubliant de s'arrêter devant la beauté d'un passage ou la signification d'une phrase semblant avoir été négligemment jetée là mais pourtant lourde de sens.

En somme, une lecture impactante, parfaite pour une matinée languissante dans la chaleur des draps, en savourant un petit-déjeuner et un album de Miles Davis.

[Camille · Rating 3 out of 5]

3,5/5

[İlhanCa · Rating 4 out of 5]

Yevgeni Zamyatin’in "Taşkın" adlı eseri, sıradan bir kadının gözünden anlatılan bir toplumsal eleştiri. Yaşanan bir su baskınının yarattığı karmaşanın, bir kadının günlük yaşamını nasıl dramatik bir hale getirdiğini işler. Ancak öyküde, bu doğal afet sadece fiziksel bir taşkın değil, aynı zamanda içsel ve bastırılmış duyguların su yüzüne çıkışını temsil ediyor diye düşünüyorum.

Zamyatin’in anlatımı ve hikayenin yapısı, okuru ilk sayfadan itibaren beni içine çekti ve uzun da olmadığı için hemen bitirdim. Karakterlerin içsel dünyaları ile dışarıdaki kaosun birbirine paralel bir şekilde ilerlemesi, hikayeye değişik bir gerilim katmış. Eser Zamyatin’in sanatını ve toplumsal eleştirisini incelikle yansıtan, güçlü ve sarsıcı başka bir yapıtı daha.

Uzun Rus Edebiyatı kitaplarından olmaması okunurluk oranını daha da arttırıyor açıkçası. Olaylar arası geçişler biraz çabuk ve aceleye gelmiş hissi uyandırsa da beğendiğim bir eser oldu.

[FerroN · Rating 4 out of 5]

Come l’acqua del fiume che sta per travolgere gli argini all’isola Vasil’evskij, il dolore sale a riempire il vuoto scavato dalla solitudine nell’animo della mite Sof’ja; nel cuore lo struggimento per un desiderio di maternità forse impossibile e per un marito invaghitosi di una ragazzina, negli occhi le immagini di alberi coperti di ghiaccio, della Neva gonfia e scura, di nuvole grigie e tempestose. Attraverso i vetri incrostati dal gelo filtra un mondo che riflette sentimenti e angosce; e il tuono sordo del cannone, che da lontano annuncia l’alluvione, anticipa la visione di persone e cose alla deriva, di distruzione e morte.

Nei sette capitoli che compongono il breve romanzo “L’inondazione”, Evgenij Zamjatin racconta una storia terribile con una prosa fluida, semplice e priva di inutili descrizioni: bastano i gesti, gli sguardi, le espressioni, i pensieri della protagonista, poche parole e dialoghi essenziali. Il dramma matura lento ma inesorabile mediante una successione di immagini simboliche e dettagli minuti; come succede sempre quando si scatenano le forze della natura, qualche volta anche quella umana può diventare indifferente, inarrestabile, devastante.

[R · Rating 3 out of 5]

O povestire de excepție, în stilul clasic al scriiturii ruse, NĂVALA APELOR înglobează mai multe elemente specifice scriitorilor ruși, precum toporul și spargerea țestei, confesiunea în delir, trinitatea, dualitatea și rivalitatea.

[Cris · Rating 4 out of 5]

O oră. Atât mi-a luat această lectură. Povestea este de o intensitate pe care nu am mai întâlnit-o în alte cărți.

Pe Insula Vasilievsky, râul Neva obișnuiește să-și iasă din matcă și să inunde uscatul, dar mai mult de atât, forțele lui sunt supranaturale, ia mințile oamenilor, le tulbură și le coboară în abisuri de unde nu se mai pot întoarce curate.

Asta se întâmplă și cu Sofia, soția lui Trofim Ivanovici, care din gelozie și disperare recurge la un gest șocant.

De altfel, degajarea naratorului și imaginile dure prezentate m-au șocat și ele.

[Guillaume Juillot · Rating 5 out of 5]

Deuxième livre de Zamiatine et deuxième grande découverte. Ici nulle science-fiction mais comme dans "Nous autres" j'ai retrouvé cette identification au personnage. Ce court récit triste et sombre est net, tranchant et va droit au but.

[yelenska · Rating 4 out of 5]

Très bien écrit.

[Irina1303 · Rating 4 out of 5]

3.75*

[RAI · Rating 5 out of 5]

Evgheni Zamiatin mă cucerise demult, cu romanul „Noi”, prima distopie/ utopie pe care am citit-o în viața mea, fapt ce s-a petrecut cel mai probabil pe când eram în liceu sau în facultate. Și chiar mă miram că nu am mai văzut nimic în limba română de la acest autor. Așa că, în momentul în care i-am zărit din nou numele pe o carte, am zis că trebuie musai să o citesc.
„Năvala apelor” nu are în comun cu „Noi” decât două lucruri: 1) este o satiră la adresa stalinismului și a obsesiei lui pentru o societate perfectă implementată cu forța; 2) se citește pe nerăsuflate.
De altfel, aș zice chiar că titlul este implicit o metafor�� a fluxului de conștiință cu care avem de a face în acest mini-roman ce nu curge, ci vine val vârtej provocând spre final un vertij nu doar în mintea personajului principal, ci și în cea a cititorului. Ce-i drept, apare și o inundație, o revărsare a apelor Nevei, dar și această întâmplare trece cumva tot ca o metaforă, sau mai bine zic ca o prevestire a adevăratului dezastru ce se va întâmpla după retragerea apelor. Pentru că imediat ce apele se retrag, fluviul mâniei și al geloziei, al frustrării și al neputinței de a mai îndura o situație ingrată, se revarsă chiar mai violent decât însăși natura, ducând la o crimă, nu atât pasională, cât mai curând aproape justificabilă. Despre ce anume este vorba nu vă voi destăinui, pentru că nu vreau să vă răpesc din nerăbdarea de a descoperi singuri. Atât mai vreau să spun: cartea are fix 101 pagini și se citește în maxim 3 ore. Fără pauză de apă și aproape fără pauză de respirație.

[Ana-Maria · Rating 5 out of 5]

"Sofia si-a simtit dintr-odata inima mai usoara, ca si cum tocmai de asa ceva avea nevoie - tocmai de un vant ca asta, ca totul sa dispara cu desavarsire, sa fie luat de ape, sa se scufunde. S-a intors sa-l intampine cu gura deschisa, vantul a intrat cu putere, si-a simtit dintii reci, i-a fost bine."

Zamiatin este un maestru in aceasta proza scurta; pasiunea, crima, suferinta crimei nemarturisite, toate reflectate de natura, de vant, de ape, de frig sunt temele principale. Fraza este perfect acordata, precisa, metaforica, memorabila. Ai impresia ca esti in interiorul pasiunii personajelor si dupa ce termini povestirea ramai socat, ca dupa un film de groaza.

O povestire extraordinara, cu imagini terifiante care dau navala peste cititor, un horror psihologic clasic.

[Horia Bura · Rating 3 out of 5]

Actually, 3.5 stars worthy, a good and ravishing micronovel, in the line of the great Russian literature.

[Boghiu Andrei · Rating 2 out of 5]

Metafora izbucnirii unor ape tulburi se revarsă în aceleași ritmuri și în acțiunea acestei povestiri cu tematici des întâlnite în literatura rusă clasică: gelozie, subminare psihologică, răzbunare și, firește, crimă. Însă, oricât aș încerca s-o diger cu optimism și apreciere, mai ales că a fost prea scurtă pentru a putea stârni emoții de-un impact vizibil, ceea ce m-a făcut să simt pe tot parcursul ei n-a fost decât goliciune, iritare și, într-o considerabilă doză, o nepăsare continuă.

Aceasta nu e - deși își propune neîncetat - o justifcare plină de morală a unor scenarii care se ivesc din pricina unor contexte în care omul mărunt, neimportant și fără glas se află - în special pe teritoriul trăit și imaginat de marii gânditori ruși ai secolelor trecute. Personajul feminin - "sugrumat" și umbrit constant de inferioritatea și supușeniea "purtate" ca măști salvatoare în fața soțului ei autoritar (mai mult prin simplul statut al familiei sărăcăcioase din acele spații întunecate ale acelor vremuri, și nu prin barbarismul figurii masculine din asemenea familii) - n-ar trebui ocrotit pentru gestul deplorabil și de neiertat săvârșit din dorința de a-și limpezi emoțiile-i tulburi și aproape reprimate până la implozie; de asemenea, nici ambalajul justificării gesturilor ei n-ar trebui luat în considerare deloc.

De asemenea, problema principală a mea e în încercarea naturală de a justifica gesturile abominabile ale personajului feminin principal, care sunt săvârșite și ivite prin manifestarea inconștientă a emoțiilor pe care nu știe și nu e capabilă să și le gestioneze, prin urmare acționează sub influența unor trăiri care au năpustit peste ea în avalanșă, din dorința de a se recâștiga în ochii celui care, mai rău, n-o vedea mai mult decât un obiect util și fără capacități de obiecții. De altfel, personajul feminin (Sofia) n-a făcut altceva decât să se lase copleșită și condusă inconștient de emoții furtunoase doar pentru a-și recâștiga locul de obiect pentru soțul său și, în plus, de a fi folosită în toate formele și felurile.

Comparată de unii cu scrierile lui Dostoievski și descrisă ca o "capodoperă" , trebuie să-mi recunosc stupoarea și, mai mult, să evidențiez claritatea acestui neadevăr, care se poate observa din două motive, și anume: fie cel al limitării în pagină și al structurii restrânse, bineînțeles, a cărții, fie cel al valorii reale a scriitorului - pe care îmi asum cu încredere să-l bănuiesc a fi răspunsul evident în acest caz; deci, de exemplu, cred că forma acestei povestiri (mică și deloc amplu detaliată) e doar un paravan pe care și-l poate însuși și folosi ca răspuns când i s-ar fi pus la îndoială calitatea și esența sa de scriitor important. Nu, din punctul meu de vedere (care oricum nu contează pentru nimeni - poate nici pentru mine), acest autor nu poate fi așezat lângă Dostoievski, indiferent de unele mici și nesemnificative detalii care se apropie ușor de părți care compun lumile complexe ale celuilalt.
Și, ca o completare pozitivă care mi-ar scădea din asprime, vreau să amintesc și să laud peisajul pustiu și gri care formează mare parte din cadrul acestei alcătuiri restrânse de evenimente.

În concluzie, nu-mi rămâne decât să-mi menționez punctajul, așadar voi oferi acestei încercări literare un prietenos si fără de ranchiună ~ 2.5 ~. În plus, n-am privit-o sub o lumină satirică - ceea ce s-ar fi menționat vag ca ar fi -, prin urmare n-am decât să fiu tras la răspundere pentru încăpățânarea de a-mi selecta modul de a parcurge lecturile.

[Oana Crâmpeie de suflet · Rating 5 out of 5]

Cartea lui Zamiatin face parte din clasicii literaturii ruse și, cu toate că romanul său este mic ca întindere (se poate citi în doar câteva ore), are o profunzime aparte și îți face sufletul să ți se strângă îngrozit gândindu-te la natura umană și la forța brută ce poate fi declanșată de emoțiile cele mai puternice.
Năvala apelor a început oarecum duios, lin, cald și știam din start că este o păcăleală. Nu am citit încă niciun autor rus care să nu te dea cu totul peste cap și care să nu te urce într-un adevărat roller coaster al emoțiilor, prezentându-ți o tragedie care vine în perfect acord cu istoria zbuciumată a Rusiei, o țară frumoasă, dar zguduită din temelii de evenimente cu un mare impact asupra populației. Romanul lui Evgheni Zamiatin nu face excepție, pentru că aduce în discuție, deși indirect, evenimente ale Rusiei anilor ’20, vorbind voalat despre propaganda mincinoasă a sovieticilor, cum că mintea poate fi remodelată. Nu e cazul oamenilor din cartea lui, pentru că autorul demonstrează în mod cert că oamenii sunt unii ai cavarnelor, în ciuda civilizației în care trăiesc, că acționează din instinct și mânați de cele mai puternice emoții, dând la iveală brutele care sălășluiesc la interior.
Năvala apelor este povestea soților Ivanovici, Sofia și Trofim, care duc o viață aparent banală, el merge la muncă, ea rămâne acasă, asemenea multor soții, însă fericirea lor este umbrită de faptul că Sofia nu poate face copii, fapt care o face pe femeie să se piardă pe ea însăși, lucru neînțeles de cei care nu trec prin asta:
„Nu faci copii, asta e. Iar Sofia a înțeles și ea: da, asta era. Și a mai înțeles că, dacă nu va face un copil, se va lepăda de ea pe neobservate, se va goli cu totul de ea, picătură cu picătură, așa cum se scurge apa dintr-un butoi crăpat de uscăciune. Butoiul acesta stătea la ei pe coridor, după ușă. Trofim Ivanîci își pusese de mult în gând să-i bată cercuri noi și tot nu găsise timp pentru asta.”
Așa că nu e de mirare că ea insistă pe lângă soțul ei să o adopte pe fata orfană din vecini, pe Grunka. Era modul ei a de a uita de fiecare sentință pe care o primea lunar: aceea de a nu face un copil, deși toți se așteptau ca ea să o facă. Însă Grunka nu este gura de aer proaspăt așteptat de Sofia, nu este fetița pregătită să îi fie aproape, ci aceasta devine mai mult blestemul și damnarea ei încă din momentul în care Trofim îi arată mult prea mult interes. Și înțelege cumva instinctiv că tot ea trebuie să scape de problemă și de ghimpele înfipt direct în spate din propria casă. Ea l-a adus, ea trebuie să îl facă să dispară, iar năvala apelor Nevei peste sat îi dau ideea salvatoare.
Năvala apelor este un roman despre damnare și ispășire, nu neapărat prin credință, ci prin aducerea pe lume a unui nou copil. Este un roman dur, al păcatelor, al rătăcirii minții care conduce la cele mai abominabile fapte, unele de neiertat, unul cu niște imagini extrem de vii și de șocante, care relevă firea umană și realizează o fină analiză a minții omului, mai ales al celui greu încercat de gelozie și vinovăție. Un roman măiestru scris, profund, puternic, revelator.

[Răzvan Ursuleanu · Rating 4 out of 5]

Romanul lui Evgheni Zamiatin este un “Baltagul” aflat într-o ligă superioară, și spun asta ca să nu fiu chiar nepoliticos față de Sadoveanu afirmând că “Năvala apelor” se află într-o ligă cu mult superioară…

Huxley, Orwell, Vonnegut sau Le Guin sunt doar câțiva dintre scriitorii care s-au inspirat din lucrările lui Zamiatin, probabil că la fel a făcut și Sadoveanu - există prea multă sevă literară în “Baltagul” (anul apariției - 1930) ce are iz de “Năvala apelor” (apărut în 1929) - dar mă voi încumeta totuși să notez câteva dintre diferențele - haideți să le numim semnificative - care despart cele două romane.

În primul rând, am fost surprins să descopăr că un roman scris de un rus în urmă cu o sută de ani nu conține și o cantitate impresionantă de băutură (prin comparație, “Baltagul” se bălăcește practic în alcool), singura apariție din universul bahic fiind reprezentată de o sticlă de Madera, din care protagoniștii nici măcar nu prea se înghesuie să bea.

Dacă ar fi să aleg între cele două personaje principale, firește că Vitoria Lipan se va instala cu ușurință în prim plan. Vitoria este o adevărată forță a naturii iar cititorul (nefiind o țintă a răzbunării) se simte bine în compania ei, în timp ce Sofia Ivanovici este o femeie lipsită de orice speranță, ce duce o viață cenușie din care nici măcar nu îndrăznește să se gândească să evadeze, dar care îmi pare a fi un personaj mult mai credibil al acelor vremuri și locuri întunecate, în care personalitatea și drepturile unei femei erau considerate noțiuni abstracte și periculoase.

Arma selectată de Sadoveanu pentru înfăptuirea crimei - un baltag - este o alegere poate mai potrivită pentru un cadru literar decât toporul rudimentar de care se folosește Sofia, dar în același timp presupun că țăranul rus de la începutul secolului trecut avea în ogradă mai curând un topor clasic pentru tăiat buturugi, pe cât de mare pe atât de solid, decât un baltag mic și pretențios destinat mai curând cioplitului, astfel că Sofia a dat și ea cu ce a avut la îndemână prin gospodărie.

Dincolo de aceste considerente, mărturisesc că îmi este de fapt destul de greu să găsesc deosebiri relevante care să avantajeze în planul literar lucrarea lui Sadoveanu. Chiar dacă aș privi narațiunea doar printr-un strict obiectiv al moralității, tot romanul lui Zamiatin îmi pare a fi superior, pentru că o altă diferență între cele două cărți - de această dată foarte importantă - este aceea că, spre deosebire de “Baltagul”, în “Năvala apelor” există și consecințe pentru cel ce se răzbună…

http://www.bucurestifm.ro/2024/05/23/...

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

O povestire excelentă. Tensiunea crește și explodează într-un final ambiguu. Impresionează, înainte de orice, economia de mijloace a prozatorului, frazele scurte, replicile frînte. Evgheni Zamiatin repetă cam aceleași adjective cromatice: ochii tinerei Ganka sînt verzi ca ai pisicilor, în timpul furtunii și revărsării apelor peste insula Vasilievski din Sankt Petersburg, norii sînt verzi sau vineții; uneori sînt de piatră. Îmaginile seamănă cu acelea din filmul neo-realist italian.

Povestea e simplă. O femeie își ucide rivala. A acționat din instinct, mînată de un motiv obscur. Faptul rămîne secret pînă la sfîrșit, cînd sfîșierea lăuntrică o împinge să-și „dezvăluie” taina. E pe un pat de spital și ceilalți cred că strigătele ei laconice se datorează agoniei.

Cititorii lui Zamiatin au fost orbiți de romanul distopic Noi (nu mi-a plăcut niciodată) și au ignorat, din păcate, restul operei. Iată, Năvala apelor constituie o surpriză plăcută...

[Ramona Cantaragiu · Rating 3 out of 5]

Admitedly, there is a huge distance between We and this novel, and We was much more in line with my reading preferences. Nonetheless, I appreciated the poignancy of Zamiatin's observations of the female psyche under circumstances of oppression (not physical, more coming from gender norms). I also thought that the metaphor of the flood worked really well as a description of the unleashing of the rage that Sofia felt and attempted to repress. Overall, a very short read that feels like a rollercoaster of emotions.

[Lily · Rating 5 out of 5]

Зная о творчестве Замятина, и ценя его возможность заглядывать в будущее, только по роману Мы, я с удивлением открыла для себя такого тонкого знатока психологии. Страстный и страшный рассказ, читая который невольно вспомнился Достоевский, в частности Преступление и Наказание, хотя сравнивать не хочется. Герои произведения -живые дышащие люди снедаемые всепоглощающей страстью и ревностью. Читала затаив дыхание!

[Vaquita lectora · Rating 5 out of 5]

Con una prosa bellísima, capaz de describir más allá de lo meramente
narrativo, alerta de la catástrofe natural (crecida del río Nevá) como metáfora de la vida y el dolor.
Una mujer que se desdobla, pues en ella el acto más vil y la ternura más incondensable
se hacen uno y ninguna. Debe matar para poder dar la vida (...)

[Άννα Μακρή · Rating 5 out of 5]

Μια ιστορία που αξίζει να διαβαστεί, κυρίως γιατί ο συγγραφέας της γνώριζε πώς να τη διηγηθεί.

[Berk · Rating 3 out of 5]

3.6

Devrim, çocuk yapamama, kuma, su baskını, cinnet, çocuk, itiraf.

[Alain · Rating 3 out of 5]

Intéressant. Histoire d'une jalousie, d'un meurtre. un écriture très sobre, essentielle, directement à l'intimité des personnages. Ils en sont presque conceptualisés.

[Erika · Rating 5 out of 5]

"Мы" не идёт в сравнение. настолько же тяжёлое, сырое и цепляющее как илл после бури, запутавшийся о ноги

[Ligia · Rating 2 out of 5]

2.5⭐

[Denisa · Rating 3 out of 5]

Scurta, o lectura lejera

[Alvis Mešalkins]

Love, betrayal, murder.
Short, intense, psychological.

[Daniel Constantinescu · Rating 3 out of 5]

A dark story of immoral love and murder. Something that only the people caught in the depths of a failed society would experience.