გასპარი, მელქიორი და ბალთაზარი | ელეაზარი ანუ წყარო და ბუჩქი

by Michel Tournier

„გასპარი, მელქიორი და ბალთაზარი“(1980) მიშელ ტურნიეს მეოთხე რომანია, რომელიც მოგვი მეფეების მითის საფუძველზე შეიქმნა. ტურნიე წარმოგვიდგენს ლეგენდარული მოგვი მეფეების მოგზაურობას სხვადასხვა მოტივით (სიყვარული, მშვენიერება, ძალაუფლება). მათი მოგზაურობა მისტიურ ძიებად იქცევა და აღმოსავლეთს გადააკვეთინებს. მეოთხე პერსონაჟი, მანგალორის უფლისწული ტაორი, მარად დაგვიანებული, რახათ–ლუხუმის რეცეპტის მაძიებლი მეტად აფორიაქებს და აცოცხლებს მითს, სწორედ ტაორი მიიღებს პირველ ევქარისტიას, რაშიც ტურნიეს მსუბუქი იუმორი გამოიხატება. რომანის საყმაწვილო ვერსია 1983 წელს გამოიცა „მოგვი მეფეების“ სათაურით.

Genres: Fiction, Historical Fiction, France, French Literature, Literary Fiction, Novels, Contemporary

Paperback

First published December 1, 1978

About the author

Michel Tournier was a French writer.

His works are highly considered and have won important awards such as the Grand Prix du roman de l'Académie française in 1967 for Vendredi ou les limbes du Pacifique. and the Prix Goncourt for Le Roi des aulnes in 1970. His works dwell on the fantastic, his inspirations including traditional German culture, Catholicism, and the philosophies of Gaston Bachelard. He lived in Choisel and was a member of the Académie Goncourt. His autobiography has been translated and published as The Wind Spirit (Beacon Press, 1988).

Reviews

[Vit Babenco · Rating 5 out of 5]

The Four Wise Men is a parable of earthly power. The narration is colourful, exotic and full of light irony.
Gaspar symbolizes voluptuousness and sensuality… Balthasar is an adept of enlightenment and beauty…

“One cannot meditate too much on the first lines of Genesis. God made man in his image and likeness. Why those two words? What difference is there between image and likeness? It must be that the likeness covers the whole being-body and soul – whereas the image is only a superficial and possibly deceptive mask.”

Melchior is a thinker and an ascetic…

I came to see that the combination of royalty and indigence is better suited to a bandit than to a beggar, but that king, bandit, and beggar have this in common: living outside the usual workaday world, they acquire nothing by toil or exchange.

Three kings knelt before a newborn infant and every one of them saw in the child what he wished to see.
Prince Taor is just a naive dreamer and a martyr… Herod the Great is a quintessence of perfidy and tyranny…

At Herod’s court I learned that violence and fear are the indispensable components of earthly power. And not only violence and fear, but a grimly contagious disease of character, compounded of baseness, duplicity, and treachery.

Power is always two-faced… Earthly power is a power of carrot and stick.

[Jonfaith · Rating 5 out of 5]

The ancient and transgressive nature of this book whisper to the reader--decades have passed, fears abound of a conceptual sclerosis, or worse, of memory's evaporation. This sweeping aridity of time is sufficient to disorient. Our thoughts on Nativity Tales are nudged, altered, gauzed. Tournier creates an insertion, a fold which insulates. Burrows. Homophones. Bethlehem's Word Virus.

[Isidora · Rating 5 out of 5]

Vilken vacker och klok bok!
Tre av de vise männen är Gaspar, Balthasar och Melchior. De beskriver sina personliga resor till Betlehem för att hedra nyfödda jesubarnet. Den fjärde är en indisk maharadja, Taor, som reser av en annan anledning och anländer för sent för födelse. När resan är slut, har de alla hittat lösning på sina frågor och sina problem.
Boken är öppen för varje tolkning läsaren vill sätta på den. En biblisk historia, en utvecklingsroman, en aventyrsbok, en fantasi, ... Den är ganska lättläst, men så underbar!

[Cris · Rating 4 out of 5]

Interesanta interpretare a povestii si a contextului in care cei trei magi au sosit, calauziti de steaua cazatoare, fiecare din motive subiective, in Betleem, pentru a-i aduce Pruncului Iisus, cele trei daruri (aur, smirna si tamaie), episod pe care il pomeneste doar Matei, in Evanghelia sa.

Drept urmare, scriitorul isi ia libertatea de a-si imagina vietile celor trei: Gaspar, regele negru chinuit de o iubire nefericita; Baltazar, batranul rege estet, confruntat cu fanatismul unui cler iconoclast si Melhior, tanarul print alungat de pe tron, inaintea schimbarii care va mantui umanitatea, dar si inchipuirea unui al patrulea mag, regele indian Taor care intarzie la nasterea pruncului si care nu va reusi niciodata sa-i afle iubirea cu care Acesta priveste oamenii, inca din prima zi a vietii Sale.

Ma asteptam la altceva, la o abordare mai religioasa, dar mi-a placut destul de mult, desi in aceeasi masura am rabdat unor pasaje mai plictisitoare, in opinia mea.

"Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, realizând astfel nu doar cel dintâi portret, dar cel dintâi autoportret din istoria lumii."

"Ei, dar așa sunt oamenii făcuți: reușesc întotdeauna să-i chinuiască mai mult pe cei dragi și cu care se mândresc, decât pe aceia pe care îi urăsc și-i disprețuiesc."

[Josh · Rating 4 out of 5]

About a month ago I bought Michel Tournier's "The Wind Spirit" because of the blurbs on its back cover from Guy Davenport and Roger Shattuck. Two days later, I'd finished it (in what felt like a single long gulp), and ordered Tournier's first four translated novels online. For whatever reason - maybe his interest in the poetic philosophy of Bachelard, maybe his piquant description, in TWS, of his novels transforming after years of writing, like blocks ice forming in gradually cooled water - he seemed worth the investment.

He has been. Authors, or sometimes just books, always seem seasonal to me: so Wallace Stevens and Chaucer are Spring, Faulkner and Emerson are summer, and so on and so on. Sometimes it's more specific: Guy Davenport is an April walking around Paris smoking dried out cigars while trying to dodge the "manifestations". A.R. Ammons is the long muddy walks around my father's house in Vermont; stopping, embarrassed, and mad at myself for being embarrassed, to put the book down as trucks pass. "Eros the Bittersweet" is watching the Red Sox from my porch, sound off, owls. (I don't want to give the impression that I'm Robert fucking Lowell here, but for some reason the multitude of less-picturesque reading associations I have are not coming immediately to mind). Anyway, the point is that books are embedded for me (as I'd bet they are for everyone), in places, people, events, seasons, weather.

So I think that, even though I haven't read everything he's written yet (not even just the stuff in English), Michel Tournier is always going to be May in Portland, Maine for me. Which seems perfect, since, above all other qualities, I'd mention his freshness as something that impressed me about him. Freshness and light: a little Calvino, a little Flaubert, maybe some Jules Verne and Thomas Mann mixed in like yeast, to give the big novels some heft. Like the best works of those authors, his manage to be cheerful and charming (charm: the eternally undervalued in literature...) without sacrificing any depth. And no, he does not fall prey to the sins of cutesiness on the one hand and over-jeweling on the other, which so much American literature seems to ape these days. Despite being obviously linked to his literary predecessors, he feels completely unique to me: a sort of humble (if still occasionally aggrandizing) Columbus.

The Gift of the Magi is a warm, green, and very refreshing book. As in all of T's books, the last hundred pages or so are the best, and speak to the incredible intellectual and narrative architecture of his storytelling: coming to the end of the last magi's tale (Tournier describes four of them), we get the feeling that literally everything in this book has been set up to distill the maximum possible resonance and meaning from the books many tiny, almost missable climaxes. In an interview with a French magazine, Tournier said that his books aspire to the twin ideals of philosophy on the one hand and children's literature on the other - and if you think about the incredible distance between those two valences (usually, at least), you can get some idea of the amount of energy that your mind gets jumping around in this fiction. It's like candy that you eat and eat and yet is still somehow mysteriously good for you. Novelists everywhere take note: Tournier is someone to learn from. Not because his novels seem so effortless but because they manage to fill obviously crafted containers with a very mysterious substance.

[Leanne · Rating 5 out of 5]

Several years ago, I had the most vivid dream that a China-scholar friend was delivering a talk in Tokyo on the three wise men (strange topic for a scholar of Chinese philosophy). In the talk he was unveiling his new theory that the wise kings brought with them--not frankincense, myrrh and gold but frankincense, myrrh and amber. Ever since my dream, I have loved the story of the three wise kings and have incorporated Epiphany into my seasonal celebrations (A huge mistake not to have done so previously!)

Recommended to me by a friend last year, I fell in love with this book by the end of the story of the first king. One from Meroe; one from Nippur and one from Palmyra--their stories will feel intuitively right to readers, I think. All stories follow an arc that explores an idea (this book is written by a French writer who studies philosophy, after all)--and that idea is: how profound loss can lead a person to incredible gain. But the book also more than anything explores how this occurs via the the impossible marriage of irreconcilable opposites.

The book is very engagingly written.

By far, though, the best aspect of this book is the fourth king. From India (some legends actually do suggest a king came from India; Prester John was a descendent) From the Malabar Coast, where one of the world's earliest communities of Christians originate. This is the Prince of sweets. This is from the New York Times review--the part that brought me to tears.

"Taor embarks on a long, quixotic journey, ostensibly to locate the recipe of a delicacy called pistachio rahat loukoum. It is an absurd - really absurdist - Grail quest, and his mission predictably comes to grief. He arrives too late to see the Child, whom he conceives as the Divine Confectioner, and finds himself ultimately in the hellish landscape of Sodom on the edge of the Dead Sea. Through an act of sacrifice, the most apparently trivial of the kings emerges as the most substantial and humane. Taor's career embodies aspects of the careers of the other three kings (and that of Christ as well). His story, which is the most affecting of the four, serves to unite the disparate fables of the novel."

[athanasia · Rating 3 out of 5]

In theory, this has everything that I am normally drawn to: Tournier’s prose is gorgeously atmospheric, the story is tinged with a balanced amount of philosophical introspection and parabolic whimsy, the clever symbolism and irony are very much present…and yet by the end of the book I was left feeling rather unimpressed. Oh well, shout-out to my sweet Prince of Sweets Taor whose name may have been left out of the (original) title but whose tale was my own rahat loukoum among the narratives.

[Elmailona · Rating 5 out of 5]

Awesome boook! Propably the best I've ever read.

[Alina · Rating 3 out of 5]

Ar merita poate 4⭐, dar are niște sincope, momente în care totul devine atât de plictisitor și dezlanat ca îți trece cheful de a da pagina.. Dar ca idee frumos, și pe alocuri chiar cu gaselnite interesante. Povestea celui de al patrulea mag a fost clar preferata mea și l-am simțit un soi de frate. Per total frumos de citit mai ales pentru pasionații de mituri și povesti.

[Dara B · Rating 2 out of 5]

I'm starting to think I'm missing something untranslatable with all these contemporary French writers. Yes, this novel is rather well written. Yes, it retells the Bible in a clever way (although it smelled of the author waving the "I'm retelling the Bible in a clever way" flag all the way). Yes, it's the journey story where the hero changes, I get it. But the whole time I kept thinking, so what?

[Ionică de la Dăm o carte! · Rating 5 out of 5]

Am ştiut că scrierea lui Michel Tournier este ceea ce trebuie după primele câteva pagini, cu atât mai mult cu cât mi-am adus aminte că nu e prima carte scrisă de el pe care am citit-o. Am mai avut plăcerea să citesc „Vineri sau limburile Pacificului”, un roman care reinterpretează povestea naufragiatului Robinson Crusoe. Ţin minte că mi-a plăcut foarte mult romanul, deşi au trecut ceva ani de când l-am citit.

Revenind la romanul „crăciunesc” al lui Tournier trebuie să spun din capul locului că mi-a plăcut enorm, am savurat fiecare pagină şi am rămas surprins de cât de bine reuşeşte să te teleporteze în atmosfera anului 1 A. D. ca să zic aşa. V-aţi dat deja seama din titlu că Michel Tournier imaginează povestea celor 3 magi veniţi cu daruri la Ierusalim pentru a sărbători naşterea Mântuitorului.

O să încerc să nu divulg prea mult din ce se întâmplă în carte şi chiar dacă voi oferi câteva spoilere vă asigur că acestea nu vor afecta experienţa completă a propriei voastre lecturi.

Romanul începe cu povestea primului mag, Gaspar, regele negru al Meroei, care este înştiinţat de astrologul său despre viitoarea apariţie a unei comete cu părul de aur, cea care avea să vestească venirea Mântuitorului. Povestea este spusă chiar de către Gaspar, ca un fel de rememorare a propriei vieţi în scris. Aflăm detalii extrem de interesante din viaţa sa: fascinaţia pentru cei 2 sclavi albi, aparent soră şi frate, Biltine şi Galeka şi mai apoi dragostea pe care ajunge să i-o poarte Biltinei. Episodul acesta mi-a amintit inevitabil de rolurile inversate din Theodoros-ul lui Cărtărescu, cu Tudor şi regina din Saba ca actanţi principali. Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, aruncaţi un ochi la consistenta recenzie pe care am dedicat-o romanului lui Cărtărescu.
Gaspar este preocupat de spirit, un om care caută adevărul divin în stelele cerului. La nivel simbolic, el reprezintă legătura dintre cer şi pământ, fiind cel mai aproape de dimensiunea spirituală a existenţei.
După lectura acestui prim capitol am remarcat un lucru foarte special. Acela că autorul se foloseşte de personajele sale pentru a ne vorbi direct. Acum o să-mi spuneţi: bine, şi nu asta trebuie să facă un autor? Răspunsul este: Evident că autorul îşi va expune propria viziune despre viaţă, va emite propriile idei şi îşi va etala filosofia proprie. Cu toate acestea, ar trebui să confere şi veridicitate personajelor sale, iar asta se realizează printre altele prin limbaj şi încadrarea în epocă. Doar că personajele lui Tournier, chiar dacă sunt conducători din epoca de început a creştinismului vorbesc ca nişte intelectuali din zilele noastre. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, unul dintre cele mai tinere personaje din roman, Melhior, foloseşte în naraţiunea sa cuvinte precum „a repercuta”, „probitate”, „fanatism obscurantist”. Oricât de şcolit ar fi un astfel de personaj, e mai mult decât evident că nu aşa se vorbea la începutul creştinismului. Ce e şi mai surprinzător este că acest lucru nu deranjează absolut deloc. Cel puţin nu pe mine. Eu am fost fascinat şi totodată intrigat de ingeniozitatea lui Tournier.

Evident că primul capitol m-a prins în mreje destul de tare aşa că am mers mai departe la al doilea, în care ne este prezentat Baltazar, regele Nippurului. Tranziţia se face extrem de lin, firesc, aproape cinematografic, în sensul că primul capitol se termină cu întâlnirea lui Gaspar cu Baltazar aproape de Ierusalim. Naratorul se schimbă şi el, iar spre deosebire de Gaspar, care este o fire extrem de spirituală, Baltazar este un umanist, un pasional îndrăgostit de artă şi de frumos. Baltazar simbolizează latura umană, dominată de emoţii, dorinţe şi trăiri intense. Este atras de frumuseţea vieţii şi de complexitatea sentimentelor. Pe lângă detaliile lumeşti din viaţa lui Baltazar descoperim şi reflecţii extrem de profunde pe diferite teme. De pildă, am descoperit cu fascinaţie o definiţie aparte a tatuajului. Iată o mostră:

„Ce este un tatuaj? O amuletă permanentă, o bijuterie vie pe care n-o poţi scoate pentru că face parte din trup. Trupul a devenit bijuterie şi împărtăşeşte tinereţea inalterabilă a bijuteriei. Mi s-au arătat odată nişte cicatrice fine, având forma romboidală, pe faţa internă a pulpelor unei fetiţe: sunt „ferecaturi” menite să-i apere fecioria. Tatuajul stă de pază la poarta sexului său. Corpul tatuat este mai pur şi mai apărat decât cel lipsit de tatuaj. Cât despre sufletul celui tatuat, participă şi el la virtutea de neşters a tatuajului pe care o traduce în limbajul său, preschimbând-o în fidelitate. Un tatuat nu trădează pentru că trupul lui îi interzice să o facă. El aparţine pe vecie imperiului semnelor, semnalelor şi semnăturilor. Pielea sa este logos.”

Se face apoi trecerea către cel de-al treilea mag, Melhior, principe de Palmyrena, cel care, deşi ar fi trebuit să-i succeadă la tron tatălui său, este nevoit să fugă din calea unchiului său, prinţul Atmar, care îi ucide tatăl şi-i ia locul la conducere. Avem parte, deci, de un tânăr ajuns sărac, refugiat în Ierusalim şi luat sub aripile protectoare ale lui Gaspar şi Baltazar, ajungând astfel să închine daruri pruncului Iisus. Melhior este personajul prin ochii căruia este prezentat iniţial Irod, necruţătorul rege al Iudeilor.

Se face astfel trecerea la o poveste extrem de profundă spusă de Sangali, povestitorul oriental, o poveste despre regi şi succesiune, rezultatul poruncii venite direct de la Irod. Un eventual insucces al povestirii ar face ca Sangali să-şi piardă ambele urechi. Povestea regelui Barbă-de-Aur este o parabolă cu accente ludice, care mi-a amintit de „povestirile nemuritoare” pe care le citeam în copilărie. La nivel simbolic toată povestea poate fi rezumată ca un ciclu nesfârşit al puterii, un fel de: „The King is dead. Long live the King!”. Rămâne Sangali fără urechi? Răspunsul îl găsiţi în carte!

După acest capitol se trece deja în cea de-a doua parte a cărţii care este mult mai întunecată. Ne este prezentat portretul lui Irod cel Mare, auto-narat, să zic aşa, personaj istoric ultra-documentat, în construcţia căruia Tournier s-a folosit de numeroase documente, cu precădere de cele provenite de la istoricul evreu Josephus Flavius. Aflăm o mulţime de detalii şocante despre cruzimea tiranului Irod, dar şi despre relaţiile sale familiale, trădarea celor 3 fii pe care ajunge să-i condamne la moarte şamd.

Când credeam că am văzut tot ce era de văzut, Tournier ne mai surprinde încă o dată transformând boul şi măgarul în personaje naratoare, prin ochii cărora se vede naşterea pruncului Iisus şi sosirea magilor. Am fost de-a dreptul fascinat de capitolul acesta. Cel puţin povestirea măgarului e savuroasă.

Ultimul capitol, cel mai consistent, ne face cunoştinţă cu un al patrulea mag, Taor, principe de Mangalore, un personaj cules din nişte legende şi despre care se spune că nu a reuşit să ajungă la timp pentru a-l vedea pe pruncul Iisus. Totuşi, destinul îl va purta la întâlnirea cu Iisus în Vinerea Mare. Este unul dintre capitolele care mi-a plăcut cel mai mult şi care încheie într-un mod extrem de firesc tot romanul. N-o să intru foarte mult în detalii, aş vrea să vă spun doar că acest Taor va pleca cu un mare alai spre Ierusalim pentru a-l cunoaşte pe Iisus, Divinul Cofetar, după ce a fost fermecat de gustul desertului rahat-lokum. Practic, Taor pleacă în căutarea reţetei acestui desert fără să realizeze că această călătorie va deveni una în care se va descoperi pe sine şi care îi va aduce într-un final mântuirea. Spre final, povestea sa capătă tuşe destul de negre, dar finalul romanului este unul perfect din punctul meu de vedere. Aaaa, era să uit, tot Taor devine pentru o seară un soi de întruchipare a lui Moş Crăciun. Sau cel puţin motivul pentru care mâncăm dulciuri de Crăciun. V-am făcut curioşi? Atunci merită să citiţi această carte!

Ar mai fi multe de spus despre cei trei magi, dar mă tem că deja v-am dat cam multe spoilere şi nu vreau să fiu trecut deja pe lista de obrăznicături a Moşului.

Daţi o şansă acestei bucurii de carte, veseliţi-vă, petreceţi Crăciunul alături de cei dragi vouă.

Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄

[Liam Ostermann · Rating 3 out of 5]

How do you rate a book that everyone else seems to find brilliant and of transcendent importance but left you cold? Well I give it my compromise three stars because I was massively unimpressed but I have loved Tournier's other works like The Erl King, The Fetishist and Gemini immensely. For me this was simply a longer version of what had already been covered in tediously unreliable length in Matthew's gospel. I didn't care about any of the kings and particularly not the fourth one and his stay in Sodom (boy if you are expecting anything interesting or fun from that you will be grossly disappointed). There is a certain prissiness about the story telling 'a certain act' or other silly circumlocutions are used whenever any bodily functioned is mentioned as if this was literary text but for reading in church or Sunday school. I am not asking for pornographic details but I hate implying things, it is titillation in noisome way.

My boredom, and that is the best way to describe my struggle through over this novel (by the time I reached the fourth king I was skimming madly), is possibly purely a sign of my inability to grasp the works importance. I don't think so. I think most people felt they had to find something profound in this work because it was by Tournier and they'd been told to expect genius. Well as far as I am concerned genius can have an off day, stumble, cruise by on their reputation. I wouldn't say don't read this but if you it is first Tournier I would recommend putting it aside and turn to one of his great novels, like The Erl King. Only when you have read him at his best should you turn to work like this.

[James Henderson · Rating 4 out of 5]

In a display of literary imagination not unlike Thomas Mann or Oscar Wilde, Michel Tournier demonstrates his characteristic penchant for the macabre, the tender and the comic by reenvisioning the traditional Magi describing their personal odysseys to Bethlehem — and audaciously imagines a fourth, "the eternal latecomer"' whose story of hardship and redemption is the most moving and instructive of all. Prince of Mangalore and son of an Indian maharajah, Taor has tasted an exquisite confection, rachat loukoum, and is so taken by the flavor that he sets out to recover the recipe. His quest takes him across Western Asia and finally lands him in Sodom, where he is imprisoned in a salt mine. There, this fourth wise man learns the recipe from a fellow prisoner, and learns of the existence and meaning of Jesus.

[Laura Janeiro · Rating 4 out of 5]

Me resultó un poco tedioso cuando narra hechos "reales" o cuando pone más énfasis en la erudición que en el texto, pero el tipo es (era) un GENIO creando historias de fantasía. Es sugestivo, es poético, puede mezclar lo real con la fantasía, la historia con el presente, y crear algo completamente nuevo.
Tiene un sentido del humor algo forzado, lo que es peor que no tener ninguno.
Y suponiendo que hablar de los reyes magos no supone spoilers, trató de describir la epifanía de cada personaje en su encuentro con Jesús recién nacido, pero no llega a transmitir emociones.

Hasta que llega al FINAL... y solo por ese clímax, le perdono todo lo anterior.

En resumen: mantiene el interés en la lectura, pero es desparejo. Al final consigue despertar todo lo que faltó antes.

[Mikael Kuoppala · Rating 4 out of 5]

A surprisingly pleasant and comfortable read from the master of twisted and perverted tales. Exotic, exciting and as wise as its main characters. The ending of the novel is its most effective content.

[Cassian Russell · Rating 5 out of 5]

Actually, I never read this -- I readGaspard, Melchior, et Baltasar. Great story, with wonderful philosophical meditations. I first read it in 2006, after I was assigned to read Le roi des aulnes. I have re-read it several times.

[Austėja Jakas · Rating 5 out of 5]

„(...) aš neskubinau katastrofos, mat jau žinojau, kad ji neišvengiama.“

Daug visokių tonų turi šita knyga, skaitant ištiko tokie ir labai didelio pasigrožėjimo momentai, tuo pačiu, daug žiaurumo, to labai gaivališko žiaurumo. Jeigu galima knygą vadinti magiška, tai ši - būtent tokia. Pirma - tas gandas apie danguje pasirodžiusią kometą man beskaitant teikė viltį, veikė labai teigiamai (čia yra mano toks asmeninis patyrimas, bet ta kometa man labai rūpėjo). Gražu, kaip ji buvo aprašoma: „auksaplaukė kometa“, „klaidžiojanti žvaigždė“, „plaukuota žvaigždė“, „klaidžiojantis dangaus kūnas“.

„(...) kometų pasirodymas retai būna geras ženklas, nors nelaimės, kurias pranašauja kometa, beveik visada žada didelę paguodą.“.

Įdomu skaityti apie tas Trijų Karalių gyvenimo istorijas, ir kaip juos likimas nuvedė į tą pačią, tą esminę vietą. Kasparas, kamuojamas aistros Biltinei: „Ir kai Biltinė, ištepta aliejais ir iškvepinta, pasirodė mano menėse, ji tik įkūnijo lemties posūkį.“.
„Aš mylėjau Biltinę, o įsimylėjusieji nepraleidžia progos pasišvaistyti tokiais žodžiais, kaip tarnauti, garbinti, garbinimas. Reikia jiems atleisti, nes jie nežino, ką daro.“.
Baltazaras: „(...) prisipažįstu, kad leidausi pasaulio keliais ne su kalaviju rankoje, o mosuodamas tinkleliu drugiams gaudyti.“. Maalekas: „Žiūriu į tave žiūrintį, matau tave matantį, ir šitaip mano žvilgsniui susidvejinus esminiai dalykai įgauna ypatingą aiškumą ir naujumą.“. Ir tas Baltazaro turguje atrastas veidrodis - portretas: „(...) nes jis, netekęs apibrėžtumo, įgijo didesnę, tarsi absoliučią vertę.“; “Aš mylėjau jį, o gyva jauna mergina galėjo jaudinti mane tik netiesiogiai, tiek, kiek jos bruožai atkartojo kūrinį (...)“.
Erodo žiaurumėliai: „Tau patiko jos balta oda, sakai? Na ką gi, reikėjo ją nudirti!“

„Jie iškeliavo (...) Jie traukia paskui žvaigždę, aplink kurią lediniame ore spindi šviesos adatos. Žygiuoja žvaigždės pėdsakais, kiekvienas su savo paslaptimi ir savo žingsniu.“.
„Reikia eiti. Pasižiūrėti.“

Labiausiai mane paveikė „Asilo poringės“ skyrius. Tas momentas, tas nuostabiai aprašomas nuščiuvimo momentas prieš gimstant kūdikiui: „Medžiuose nebuvo girdėti nė vieno paukščio. Laukuose nė vienos lapės. Žolėje nė vienos pelės. (...) visi, kas turi snapą ir iltis, sudarė paliaubas ir budėjo tuščiu pilvu ir tamson įdurtomis akimis (...) Laikas ištirpo šventoje amžinybėje.“.

Ir toks švelnus, net kiek juokingokas tęsinys stebuklui nupasakoti: „Kas įvyko? Beveik nieko.“. Labai smagus tas „kampas“, iš kurio pasakojamas visas šis skyrius - ją seka asilas.
„O kumelė asilui, ak, tai svajonių svajonė, kilminga dama, išdidi ir neprieinama.“.

Tokia knyga, kur šviesa ir viltis lūžta, ir į tas nuolaužas smelkiasi tamsumos, tos viską ėdančios druskos, šešėliai. Vėliau - vėl pasirodantys tie vilties blyksniai. Vietomis baugino, bet tuo pačiu ir viltingai guodė: pavyzdžiui, vien jau kaip baigėsi Taoro „cukraus amžius“, kai jis prisiėmė atlikti kito bausmę savo kūnu ir gyvenimu. Ir kaip jis oriai tą savo bausmę atliko (ir išgyveno!). Ir kaip man buvo liūdna, kad jis taip visur pavėlavo. Kūnu perbėgo šiurpas, kai jam išriedėjo toji viena ašara:
„(...) iš druskos sugraužtų jo akių, iš po pūliuojančių vokų ant skruostų, o paskui ant lūpų nuriedėjo ašara. Jis tą ašarą nulaižė: tai buvo gėlas vanduo, pirmas nesūraus vandens lašas, kurį jis išgėrė per trisdešimt su viršum metų.
-Ką jis dar pasakė? (...) klausinėjo Taoras, apimtas pakilios laukimo būsenos.
-Jis dar pasakė: “Palaiminti verkiantieji; jie bus paguosti“.

Princas Taoras teismo posėdyje: „-Pone teisėjau, žmogaus širdyje tvyro tamsa ir miglos, ir aš netgi negaliu būti tikras, kas slypi manojoje.“

„Jis nuolankiai stebėjo, kaip jo gyvenimas virsta likimu (...) Kas jo laukia? Kuo tai baigsis?“

Kaip vaizdžiai, baisingai šiurpiai aprašyta Sodoma: „Didžiausias nuosmukis - tai toks prisitaikymas prie nuosmukio, kai padėties nebeįmanoma pagerinti. Nuolat veikiama natrio garų prisotintos drėgmės, kai kurių darbininkų oda sunykdavo, suplonėdavo, tapdavo visiškai peršviečiama - kaip tada, kai ji dengia ką tik užsitraukusią žaizdą, - ir atrodydavo, kad oda jiems apskritai nudirta.“
dar - čia jau toks didysis siaubas, po perskaitymo besivaidenęs ir vėliau:
„Taigi kiekviena miesto iškiluma atsispindėjo atvirkščia gilumos forma, panašia į ją ir kartu diametraliai priešinga. Šioji inversija turėjo savo atitikmenį sodomiečių dvasioje - ji regėjo pasaulį kaip juodus, kampuotus, aštrius šešėlius, grimztančius į bedugnes prarajas. Sodomiečiams žvilgsnis iš aukščiau virsdavo gilumine analize, bet koks pakilimas - įsiskverbimu, bet kokia teologija - ontologija, o džiaugsmą pasiekus supratimo šviesą atšaldydavo naktinio šniukštinėtojo, besikasančio po būties pamatais, baimė.“.

Baigus knygą naiviai, net truputį vaikiškai galvojau, kad noriu tos „plaukuotosios žvaigždės“ šitoje dabartyje. Tuo pačiu, net ir josios pasirodymas nesustabdo pasaulio siaubų („Ar Dievas tą rytą negalėjo apsieiti be mirties?“). Ir toji Taoro surengta puota, kur vaikai skanauja saldumynus, o tuo pačiu metu kiti vaikai išskerdžiami, parodo šiokį tokį pasaulio veikimo principą, tą patį šviesotamsinį pradą.

„-Tegu jie smaguriauja, kol jų broliukai žūsta (...) Jie ir taip labai greitai sužinos baisią tiesą.“

[Stephanie Chan · Rating 5 out of 5]

One of my all-time favorite books. Read it a while ago, so will have to re-read it and write a review.

[Linda · Rating 3 out of 5]

“ Mind on alati huvitanud igasugused imeasjad ja kentsakad olendid, keda loodus on suvatsenud leiutada. ”[4]

“ Minu arvates kasvude, profiilide ja nahavärvuste mitmekesisus soodustab inimgeeniuse võidukäiku, nii nagu maailma luulekunst on seda rikkam, mida rohkem on erinevaid keeli. ”[5]

“ Päike nõuab vaikust, nii et kõnelda tohib temast üksnes öö katte all. Juba pool aastasada, mil ma järgin tema vägevat ja kohutavat seadust, on tema ränd ühelt taevarannalt teisele ainuke liikumine, mida ma talun. Päike, sa kiivas jumal, üksnes sind saan ma veel kummardada, sina aga põlgad mõtet! Sa ei jätnud enne järele, kui olid kõik mu keha lihased kangestanud, kõik mu südame ihad surmanud, mu viimsegi vaimusädeme pimestanud. Sinu türanliku valitsuse all muundun ma ajapikku läbipaistvaks kivist raidkujuks. Kuid ma pean tunnistama, et niimoodi kivistuda on suur õnn. ”[8]

“ Luuletaja sõnadega: seisev vesi on elutu, ta roiskub ja muutub sogaseks. Vulinal voolav vesi jääb seevastu alati puhtaks ja selgeks. Nõnda on ka kodus nelja seina vahel istuva inimese hing justkui astja täis igavest rahulolematust. Rännumehe hingest tulvab aga puhta ojana uusi mõtteid ja ootamatuid tegusid. ”[20]

“ Mis see tätoveering siis õieti on? See on püsiv amulett, elav ehe, mida ei saa ära võtta, sest ta on kehaga samast ainest. See on ehteks saanud keha, milles on ehte närbumatut noorust. […]
Tätoveeritud keha on puhtam ja kaitstum kui tätoveerimata keha. Mis tätoveeritu hingesse puutub, siis saab temagi osa tätoveeringu hävimatusest ning tõlgendab seda omas keeles truuduse voorusena. Tätoveeritu ei reeda, sest tema keha keelab tal seda teha. ”[31]

“ Ma vaatan sind, kuidas sa vaatad, ma näen, kuidas sa näed, ja tänu sellele, et minu silm saab niiviisi nagu teise astmesse tõstetud, tajun ma neid põhilisi asju selgema ja värskema pilguga. ”[36]

“ Sest loomistöö jälgimine peabki olema nakkav, ja me võime nimetada mingit taiest alles siis meistriteoseks, kui ta soodustab uute meistriteoste sündi. ”[47]

“ Inimesed on juba kord niisugused, et neile, keda nad armastavad ja kelle üle nad uhkust tunnevad, põhjustavad nad palju suuremaid kannatusi kui neile, keda nad vihkavad ja põlgavad. ”[97]

“ See on eeskuju, mis käsib meid muutuda meie armastatud inimeste sarnaseks, vaadata maailma läbi nende silmade, rääkida nende emakeelt, neid respekteerida - selle sõna algtähendus on kaks korda vaatama. Vaid nii võivad nauding, rõõm ja õnn tõusta oma ülima astmeni, mille nimeks on armastus. ”[134]

“ Kui sa ootad, et teine inimene sulle naudingut ja rõõmu valmistaks, kas sa siis armastad teda? Ei. Siis sa armastad ainult iseennast. Ja nõuad, et teine inimene teeniks sinu enesearmastust. Tõeline armastus on see, kui sa tunned naudingut teise inimese naudingust, see on rõõm, mis tärkab minus tema rõõmu nähes, see on õnn, mis saab mulle osaks teadmisest, et tema on õnnelik. Naudingust sündiv nauding, rõõmust sündiv rõõm, õnnest sündiv õnn - see ongi armastus, ja mitte miski muu. ”[134-135]

[Eddy64 · Rating 4 out of 5]

Le leggende e le storie dei tre re magi in uno splendido romanzo dal sapore magico e antico, da leggere con attenzione, quasi centellinandolo per gustarlo meglio. Nel “post scriptum” Michel Tournier ricorda che i tre re magi sono sommariamente citati solo nel vangelo di Matteo, quindi libero spazio per rievocarne le vicende senza stravolgere la tradizione popolare consolidata nei secoli.Gaspare, Melchiorre e Baldassare: tre sovrani illuminati o forse sfortunati che arrivarono a Betlemme dai loro regni d’oriente seguendo una stella cometa ovvero un desiderio, un sogno, un riscatto, lo scopo di una vita. Gaspare il re nero dalla Nubia, che fugge dal regno per essere stato deluso in amore da una schiava bionda e dalla pelle chiara, Baldassarre dalle terre di Babilonia che ha sempre cercato l’arte e la bellezza e che si è inimicato i capi religiosi che lo tacciono di idolatria e Melchiorre il mancato re scacciato dal trono dallo zio, costretto a un esilio da povero mendicante. Amore, bellezza, riscatto: per questo si mettono in viaggio, a dorso di cammello, a cavallo o più semplicemente a piedi. Si incontrano lungo il cammino e tutti insieme arrivano da Erode il re più potente e benvoluto di quelle terre, al cui confronto i tre sono dei sognatori sprovveduti, peccato che dietro la grandezza di Erode, ormai vecchio e malato, si celi una fosca storia di delitti, di intrighi, di mogli e figli mandati a morte per la ragion di stato. Tournier racconta altre storie così, oltre a far narrare al saggio asino la natività nella stalla di Betlemme, introduce la vicenda di un quarto re magio, proveniente dall’India. Taor, il principe rimasto eterno bambino che, goloso di dolci e prelibatezze, parte alla ricerca del “gran confettiere” con gran seguito ed elefanti. Un viaggio avventuroso e sfortunato destinato a smarrirsi tra le terre del Mar Morto e lui che, vissuto nel segno dello zucchero finirà a lavorare nelle miniere di sale, per un grande gesto di generosità…Un libro non facile ma affascinante, potente ed evocativo: il deserto sotto le stelle, la Palestina, Gerusalemme, le infernali miniere di sale di Sodoma… pagine senza tempo che parlano di saggezza e ideali universali, dell’uomo e del rapporto con Dio, di generosità e comprensione, dell’inutilità del male, dello spirito di sacrificio, senza mai cadere in dogmi e moralismi. Un libro da leggere durante le festività ma non solo. Quattro stelle.

[Leo Ovidiu · Rating 5 out of 5]

Mi se întâmplă un lucru foarte interesant atunci când încerc să povestesc cuiva această carte (știu, ca și filmele, cărțile nu se povestesc, dar eu sunt unul dintre cei care o face și o fac cu cei care-și doresc asta): mi se întâmplă să nu pot să ajung la final, pentru că plâng. Izbucnesc așa, spontan, în plâns. Și am încercat de mai multe ori să o povestesc mai multor persoane. Dar am problema asta.
Și totuși, cartea este... și nu este tristă. De fapt este una dintre acele cărți cu final fericit autentic. Și când spun asta, mă refer la situațiile - extrem de rare și în viață, nu doar în cărți - când finalul chiar este fericit și definitiv.
Pentru că dacă personajele principale se căsătoresc până la urmă, sau dacă personajul principal nu moare, sau dacă se regăsește cu persoana iubită, sau... ce alte finaluri pot exista în cărți, undeva, acolo, nu se poate să nu ne gândim: și după ce se căsătoresc, totul e chiar așa de bine? sau după ce se regăsesc, chiar vor rămâne împreună?
În cazul de față însă, nu se poate pune problema așa. Atât de bine e ticluit finalul, încât practic nu mai există un ”după”. Iar ticluirea asta e realizată de Michel Tournier. Și spun asta pentru că subiectul în sine nu îi aparține. Înțeleg că de fapt este vorba de rescrierea unei vechi legende turcești. Henry Van Dyke a scris o carte scurtă numită ”Celălalt Mag” (traducere liberă după The Other Wise Man). Dar este extrem de diferită, chiar dacă nu mai puțin frumoasă. Mie totuși mi-a plăcut mai mult varianta lui Tournier, în special pentru că, aici finalul e mai frumos, mai profund, ticluit, după cum spuneam, maiestuos de Tournier, care mai mult ”arată” ce se întâmplă. Van Dyke ”spune” ce se întâmplă, iar finalul lui este ceva mai forțat, cel puțin așa l-am simțit eu.
Recomand Gaspar, Melhior & Baltazar în special celor care vor și altceva decât textele canonice. Nu se găsește în niciun midrash, iar apocrifele îl evită, de asemenea, din câte am aflat. Legenda pur și simplu nu s-a răspândit dincolo de Turcia, chiar și acolo rămânând îngropată timp de secole, până când a fost descoperită și rescrisă de Van Dyke.

[Alfonsas Andriuškevičius · Rating 5 out of 5]

Be galo specifinio skonio ir aromato knyga: kaip rytietiški prieskoniai. Sykiu - gelminė, filosofiška. Daug itin rafinuotų (literatūriniu požiūriu) vietelių: ir su žiaurybėmis, ir su kančia, ir su kūnu, ir su meno kūryba, ir su nešvarumais... Štai ką sako karalius Baltazaras, aistringas meno mylėtojas, ieškojęs sau žmonos pagal jį sužavėjusį nežinomos merginos iš svečios šalies portretą, apie tatuiruotuosius: "Kas yra tatuiruotė? Tai amžinas amuletas, gyvas papuošalas, kurio negalima nusiimti, nes jis yra vienos prigimties su kūnu. Tai kūnas, virtęs papuošalu ir perėmęs nekintamą papuošalo jaunystę. /.../ Tatuiruotasis neišduoda, nes tai draudžia jo kūnas. Jis jau visiškai priklauso ženklų, signalų ir parašų imperijai. Jo oda yra logas." Beje, šis karalius ilgainiui nusivilia savo ilgai ieškota žmona: mat, ji ima senti, tuo tarpu ano jos portreto atvaizdas - ne. O čia - karalius Kasparas (juodaodis) apie juodųjų ir baltųjų moterų kūnus: "Netgi nusimetusi visus drabužius, juodukė tebėra apsirengusi. Biltinė [baltoji] visada buvo nuoga, netgi apsigobsčiusi iki akių." Toliau - ligų suėstas mirštantis Erodas, tučtuojau išvemiantis visa, ką suvalgo (iš jo skrandžio nekas belikę), apie jo įsakymu nužudytos (nes įtarta sąmokslu) savo mylimiausios žmonos Mariamnės kūno tolesnį likimą: "Paguldžiau jos kūną į atvirą sarkofagą, pripiltą perregimo medaus. Septynerius metus laikiau jį savo kambariuose, diena iš dienos stebėdamas, kaip mylimas kūnas dūla skaidriame aukse. Mano sielvartas buvo bekraštis." Galiausiai - taip nupasakojamas ketvirtojo karaliaus, Taoro, atvykimas į Sodomą, kur žmonėms, pasmerktiems plušėti požeminėse druskos kasyklose, pastaroji nugraužia odą: "Jam pasirodė, kad vyras nuogut nuogas, bet reikalas buvo ne tas. Jis buvo raudonas, kraujo raudonumo, ir visame jo kūne aiškiai švietė raumenys, nervai ir kraujagyslės, kuriuose virpėjo gyvybė." Kaip keista, kad čia apie tuos pačius tris karalius, kuriais persirenginėdavome vaikystėje! Knyga - be saldžiakalbystės ir be piktžodžiavimo. Bet - su šviesia, nors ir liūdna pabaiga. Tai irgi reta geroje literatūroje. Dianos B. vertimas - aukštos klasės.

[Constance Fastré · Rating 3 out of 5]

Gaspard, Melchior et Balthazar, les trois rois mentionnés brièvement dans la Bible lorsqu'ils présentent à l'enfant Jésus des présents d'or, de myrrhe et d'encens. Ce que l'Histoire ne dit pas, c'est ce que faisaient trois rois à Bethléem cette nuit là. Michel Tournier décide de combler les trous et raconte non pas trois, mais six histoires. Celle de Gaspard, passionné d'art et qui fuit la censure religieuse, celle de Balthazar, roi nègre amoureux et repoussé par sa blanche esclave, celle de Melchior, prince déchu par son oncle qui cherche à reprendre le pouvoir, celle du boeuf et celle de l'âne qui réchauffent de leur souffle le nouveau-né. Celle d'Hérode, roi des Juifs. Et finalement celle du prince Taor, le prince du sucre à la recherche du dessert ultime. Tant de personnages si différents et qui pourtant verront leur vie bouleversée quand, à la recherche de réponses, ils trouveront un bébé couché dans la paille d'une étable.
Je ne suis pas très versée sur la religion catholique et sur les textes de la Bible bien que baptisée, mais j'ai toujours eu une attirance pour les textes bibliques, les considérant comme une part importante de la culture générale que je voudrais avoir. J'ai apprécié ces textes très jolis et bien écrits qui font de l'histoire des quatre rois mages une aventure pleine de sens.

[Karoliina Loukari · Rating 3 out of 5]

Kolme tähteä tuntuu liian vähäiseltä, neljä aavistuksen liialliselta - ehkä, koska samaan aikaan olen lukenut niin toisella tavalla mukaansa tempaavaa romaania, että tämän teoksen tyyli ei kaikilta osin päässyt lumoamaan minua kuten olisi voinut tehdä toisenlaisessa mielentilassa.
Tournierin tulkinta kolmen itämaan tietäjän - tässä tapauksessa kuninkaan - matkasta kohti Jeesuksen seimeä on kiehtovaa luettavaa (myös, koska satuin tätä lukiessa olemaan itse Israelissa ja muutamilla kirjan tapahtumapaikoilla). Pääroolin kuitenkin varastaa neljäs kuninkaallinen, jonka elämä mullistuu kaikkein eniten, vaikka hän myöhästyykin kohtaamisesta Betlehemissä.
On houkutus kutsua tätä kevyehköksi teokseksi sen kohtalaisen yksinkertaisen kerronnan vuoksi- tästä asetelmasta, josta historiallisia faktoja on hyvin niukalti olemassa, olisi voinut luoda myös huikean eepoksen - mutta tosiasiassa melko vähiin sivuihin tiivistyy painavaa tekstiä. Tarinassa kiteytyy hienolla tavalla (ainakin kristillisestä näkökulmasta) totuudellisen, epäitsekkään ja oikeamielisen elämän etsimisen ja löytämisen matka.
Kerronnan tyyli on vanhahtavaa, vaikka kirja on kirjoitettu 1980-luvulla. Se on ehkä harkittu tyyliseikka, mutta se hieman vaivasi minua. Täytyy lukea muitakin Tournierin teoksia vertailukohdaksi.

[Eneas Caro · Rating 4 out of 5]

Very interesting book, 4 and a big chunk more. Picked it up on a whim in a dark second-hand bookstore in Edinburgh with no idea who Michel Tournier was or what this book was about beyond the hint in the title. It was a pleasant surprise. In style it reminds me of Italo Calvino, whom I equal parts enjoy and respect.

The text is perhaps considered something of speculative fiction, though highly philosophical. Once you understand whereabouts the author comes and what he deals in, it becomes easier to understand. All in all, a thoroughly enjoyable read that, were it to become canon in religious scripture, would fit right in and not at all at the same time, which is brilliant. It fills gaps with ease. It improves upon empty, universal knowledge. Yes, definitely recommend.

If anything must be said as to why it didn't deserve a full 5 stars in my opinion, it is that sometimes it seemed to sin of self-complacency. Sometimes it believed its own words with calm yet stury conviction, to the point where it became a self-acomplished prophecy. But this was at times, small, less frequent times.

[Andrew · Rating 3 out of 5]

Fine but would have been better as a novella or short story. Perhaps I am not Christian enough to truly appreciate it, but it felt very slight to this unbeliever. To paraphrase one of the other reviews, my predominant feeling upon finishing it is "So what?"

I actually upgraded it from 2 to 3 stars shortly after finishing my review, just because I kept thinking about it later in the day (not a common occurrence for books I'm not crazy about). I just really wish Tournier had shortened the first half of the book treating the backstories of the traditional three magi, and probably restructured them to fit into flashbacks told at their meeting with the fourth. The book clearly belonged to the 4th wise man, so Tournier should have gone all in on that premise, and probably even retitled the book as such.

[Pehel · Rating 3 out of 5]

Alors, le problème majeur que j’ai avec ce livre est qu’il me raconte bien l’histoire de Gaspard et Balthazar mais pas celle de Melchior. Et pourtant, elle est vendue avec le même synopsis qu’Hamlet, de quoi donner envie ! A la place, on me conte l’histoire de Taor, qui serait apparemment selon Michel Tournier le quatrième roi mage, de la même façon que les mousquetaires n’étaient pas trois.

Hm. . . En fait, j’ai vraiment aimé le récit de Taor, mais je ne l’identifie pas du tout à un roi mage. Mais au moins, ce livre m’a permis de me renseigner : j’ai appris que dans la bible, les ”rois mages” n’ont pas de noms, ni de nombre précis et ne sont même pas décrits comme des rois.

Ce qui ressort de ma lecture est ma conclusion principale à chaque fois qu’un livre fait une référence biblique : il faut vraiment que j’achète une bible et que j’en fasse la lecture.

[John · Rating 4 out of 5]

The author has made an imaginative tale of the three wise men, combined with a Russian story of a fourth. What I enjoyed were the imagined sketches of the kings, not so much wise, but immersed in their interesting kingly troubles. They find escape by following a comet to seek escape and solace in the potential of recovering what they remember as lost treasures. The sketch of Herod likewise is interesting (and more historically based) with his own kingly troubles. And finally the callow fourth prince who wraps up the story nicely. The kings are all children in the way of having childlike faith, though originally misguided, that is transformed.

[Diletta Nicastro · Rating 3 out of 5]

Non so quanto vi sia di mito e quanto di realtà storica in questo romanzo. Mi piacerebbe pensare che tutto quello che vi è scritto fosse realmente accaduto…
Il libro è scritto in maniera estremamente semplice ed ha il dono di far vedere con leggeri tratti di matita l’ambiente storico durante i quale si sono svolti gli eventi.
Il personaggio di Taor è quello che rimane più impresso, anche perché è quello che è descritto più a lungo e che mai avevo sentito nominare prima.
Molta tristezza si prova per i poveri elefanti e per i bambini annientati da Erode.
Eppure questa storia lontana due millenni, non è poi così distante dai giorni nostri…

[Margie · Rating 3 out of 5]

A 3.5 rating. This rather esoteric and obscure book tells a fictional account of the three wise men of the New Testament and adds a fourth wise man to the mix. Readers with more knowledge of Greek history and literature might connect with this book more than I did. But I did quite enjoy the fictional stories of the wise men and early Christianity. The metaphors, analogies, ironies, symbolisms, etc throughout the book were fascinating. Tournier is an exceptional writer, but not very accessible for many readers.