A Relation of the Death of the Primitive Persecutors. Written Originally in Latin, by L.C.F. Lactantius. Made English by Gilbert Burnet, ... to Which ... Concerning Persecution. the Second Edition.

by Lactantius

The 18th century was a wealth of knowledge, exploration and rapidly growing technology and expanding....

Genres: Nonfiction, Religion, History, Philosophy, Christianity, Ancient

104 pages, Paperback

Published June 9, 2010

About the author

Lucius Caecilius Firmianus Lactantius was an early Christian author (c. 240 – c. 320) who became an advisor to the first Christian Roman emperor, Constantine I, guiding his religious policy as it developed,and tutor to his son.

Reviews

[Nina.K · Rating 5 out of 5]

I never knew old Roman texts could be so chaotic, sarcastic and fun.
The author is in no way whatsever fair or objective in his writing - but that makes the text all the more entertaining to read.

[Andrew · Rating 4 out of 5]

One of the earliest sources for accounts describing the rise of Constantine. However, Constantine is very much a side-character as - indicated by the title - this account is not primarily about Constantine as it is the emperors preceding him who attempted to stamp out the Christian communities in their territories. Lactantius' basic historical argument is fraught with theological assumptions, namely that those who defend the church prosper while those attacking it come to terrible ends. In one breath, Lactantius seems to be exulting in the defeat of the persecuting emperors while at the same time warning both Licinius and Constantine that swift divine judgment will follow should either or both decide once more to take up arms against God by attacking Christians. One can easily imagine Constantine, for example, taking such a warning to heart (along with possibly having read the more developed thought behind this idea in Lactantius' "Divine Institutes"), as he did seem quite fearful of provoking divine judgment throughout his long reign. Lactantius' case later seemed proved once more as, after this writing, Licinius began persecuting Christians and was ultimately defeated by Constantine.

Contrary to how it may sound, this is not a vengeful narrative told by a blood-thirsty early Christian glorying in battle and death. Nowhere does Lactantius encourage Christians to seek justice for themselves, or to strike out when struck against - instead, the implication is strong that if Christians will endure all trials and patiently wait for God to act, they may see their vindication with their own eyes. Christians will then be freed not to seek vengeance of any kind, but to continue as they were before - living their lives and worshiping Jesus together ... with even more added to their number.

[Brittany Petruzzi · Rating 4 out of 5]

No one tells you about this one when they tell your to read Fox's Book of Martyrs. If you read one, you must read the other as well.

[Radu Rafa · Rating 5 out of 5]

Aș încadra această lucrare fermecătoare a lui Lactantius în categoria lucrărilor apologetico-istorice. Cred că este o anexă utilă istoriei bisericești a lui Eusebius, care trece mai rapid peste evenimentele redate de Lactantius.
Tema centrală a lucrării ține de moralizarea istoriei, în sensul că Dumnezeu (-l creștin) lucrează în istorie, și că toți cei ce lucrează împotriva Lui își găsesc sfârșitul jalnic ce vine ca pedeapsă Dumnezeiască. Deși idealul este de a aplica teoria întregii perioade a istoriei creștine de până la el (fapt de care Lactantius este conștient), pomenește doar pe scurt despre Nero, Decius, Valerian și Aurelian. În schimb, este tratată pe larg (aproximativ 90% din lucrare) perioada de aproximativ două decenii de la începutul tetrarhiei inițiată de Domițian, și pâna la începutul diarhiei Constantin-Licinius. În această perioadă Lactantius este un martor de primă importanță de vreme ce a trăit cele mai multe dintre evenimente, având extinse contacte în aristocrația romană (mai târziu avea să ajungă la curtea lui Constantin cel Mare, unde se presupune a-și fi scris prezenta lucrare).
Cartea este dedicată lui Donatus - cel mai probabil un aristocrat roman creștin, ce a suferit închisoare și tortură sub domnia lui Dioclețian.
Pentru noi, ca români, sunt importante mențiunile repetate pe care Lactantius le face la daci. În anumite privințe, aceste mențiuni sunt unice în istoriografia de care dispunem.
Spre exemplu, Galerius (Maximian), Maximin Daia (caesarul lui Galerius) și Licinius (care avea să-l învingă pe Maximin Daia) erau DACI. Avem și numele mamei lui Galerius - Romula, care se înconjura cu oameni din neamul său (daci), și făcea frecvent sacrificii la "zeii munților" (poate o referire la panteonul dacic?). Mai mult, Galerius de gândea să schimbe numele imperiului roman în "imperiul dacic" și se răzbuna pe romani pentru cele pe care romanii le-au făcut cu poporul său dac. În sfârșit, foarte important, este pomenit CENSUSUL lui Traian din Dacia, pe care l-a făcut DUPĂ cucerirea romană dacilor "care se răsculau adesea". Avem aici o mărturie cât se poate de directă pentru două chestiuni ce au fost intens atacate de răuvoitorii istorici maghiari și sași:
1. Continuitatea poporului dacic după cucerirea romană: dacii nu numai că nu au fost eliminați, ci se "răsculau adesea", așa cum spune Lactantius. Mai mult, Traian face un census în Dacia tocmai pentru a înregistra populația dacă în vederea plății taxelor către statul roman.
2. În secolul 3, după retragerea Aureliană, exista deja o strânsă relație culturală între cele două popoare (dac și roman), o vădită etnogeneză demonstrată de prezența în protipendada romană a mai multor familii dacice (sau, mai bine spus, a familiilor daco-romane), dintre care unele aveau să ajungă să conducă imperiul roman (exemplul în acest caz fiind Galerius, Maximin Daia și Licinius).

Merită menționat și faptul că Lactantius spune despre carpi că au năvălit în Dacia îndată după retragerea aureliană, și că o parte dintre familiile daco-romane (vorbim despre elite), s-au refugiat în "noua Dacie" de la sud de Dunăre - e evident că acești daci erau deja foarte atașați de stilul roman de viață.

Lactantius oferă și o versiune diferită a revelației avută de Constantin înaintea bătăliei de la Pons Milvius, spunând că semnul biruitor i s-a arătat în vis (Eusebius spune că i s-a arătat în timpul zilei). Foarte interesantă este și relatarea referitoare la revelația avută de Licinius, care a primit o rugăciune (tot în vis) de la îngeri, pe care a redactat-o și distribuit-o trupelor sale ce s-au rugat în acest fel înainte de victoria contra lui Maximin Daia. Vorbim aici de confruntarea dintre doi daci, unul pagân (Daia), iar celălalt aparent creștin (sau, cel puțin, simpatizant).

Lectură obligatorie pentru cei ce vor să-și lămurească mai bine modul în care s-a născut poporul acesta, precum și rolul pe care acest popor l-a avut în imperiul roman.

[Etienne OMNES · Rating 4 out of 5]

De la façon dont les persécuteurs sont morts, de Lactance est le récit de comment la tétrarchie de Dioclétien s'est opposé à l'église, et de quelle fut leur (horrible et dantesque) fin.

Ce sont cinquantes pages très colorées et agréables à lire, et l'histoire en elle-même est extraordinaire. Les morts douloureuses de Galère et Daia sont aussi inspirantes que les vies des saints, à leur façon. Une bonne lecture.

[Clint Lum · Rating 5 out of 5]

I never quite know how to ‘rate’ these ancient texts. I’m giving this a five star for its importance as a document.

There are, however, some crazy/sarcastic/gross things in here that make it entertaining.

[Santiago González (puntoartica) · Rating 4 out of 5]

Estilo muy bueno y obra muy disfrutable por lo estrambótico, se pasa mucho tomando parte con Constantino, hipócritamente silenciando cualquier cosa inmoral.

Fuente de las pocas que tenemos con mediana extensión sobre la tetrarquía así que es imprescindible.

[Caleb Harris · Rating 5 out of 5]

Such a wonderful, wonderful text--truly the work of a "Cicero Christianus."

I can't wait to read through this story with some of my students in the spring!

[Cosette · Rating 4 out of 5]

optima historica erat

[John Cairns · Rating 4 out of 5]

This is a copy of the second edition of a translation by Gilbert Burnet done in Amsterdam 1687, a year before the invasion by William of Orange to depose James II, an ally of Louis XIV, whereas the pope was an ally of William. This might explain Burnet's long preface against persecuting Catholics and why he translated this book then. He makes an interesting point about Mohammedan tolerance of other religions. That was then. Now there's Isis, a throwback to the seventh century.

Lactantius blames the Jews for the crucifixion though it was the Romans what did it. In the fourth century it could still be believed heaven was above. Where it might be now is more difficult to conceive though believers seem to have no problem with that. Lactantius mentions the aversion to Xians as atheists who should be destroyed therefore as reason for the persecution by Maximian who consulted Apollo who gave the go-ahead. Diocletian wasn't going to deny the god.

Lactantius was writing under Constantine who established Xianity as the state religion and of course is crowing like a cock on the dung heap but, for all it's parti pris and can't be taken as objective history, it's still rather a good book from which facts can be gleaned.

[John Cairns · Rating 2 out of 5]

It's a disgrace that no amount of publisher's excuses excuses. That said, and you read fast over the innumerable misprints made by an illiterate robot, you do get a fairly good idea of what the persecuting emperors did and what happened to them, though Lactantius is following an agenda that begs the truth of his account.