Între 1860 şi 1910, aşadar într-o perioadă care e considerată unanim perioada modernizării ţării noastre, o elită intelectuală şi profesională construieşte în rapoartele sale o altă Românie: România medicilor. Imaginându-şi o Românie ideală, după chipul şi asemănarea ţărilor apusene în care îşi făcuseră studiile, medicii români din sistemul sanitar descoperă că arhaica lume rurală nu îi primeşte prea bine, fiindcă îşi are tămăduitorii săi, care practică o medicină alternativă, că principiile alimentaţiei ştiinţifice şi ale igienei moderne se impun cu greu sau aproape deloc din cauza obiceiurilor străvechi. Oricum dramatică, starea medicală a României e înfăţişată în culori şi mai sumbre de medicii români căzuţi în capcana prejudecăţilor care, de fapt, bântuie la acea vreme şi prin ţările pe care le consideră cu adevărat civilizate. Medicii vorbesc de suferinţe endemice, de sifilis, de oftică, de pelagră şi de alcoolism ca şi cum aceste boli ar duce la pieirea iminentă a naţiunii. Mai mult, analizând statisticile recrutării, se înspăimântă de spectrul unei degenerări absolute a poporului român, în timp ce alte etnii, şi mai ales evreii, ar fi gata să-i ia locul. O lectură necritică a rapoartelor medicale ar lăsa impresia unei iminente apocalipse demografice. Constantin Bărbulescu, care e şi istoric, e şi etnolog, e şi sociolog, îşi asumă această dificilă sarcină şi discerne, cu instrumentele celor trei discipline, între realitate şi reprezentare ideologică, retuşând, cu nuanţe mai fine, adevărata Românie a medicilor.
De la bordei de pamant la smartphone in 120 de ani. In Romania anului 1900, cand speranta de viata era de 36 de ani, oamenii nu se spalau aproape niciodata, purtau aceeasi camasa 6 zile la rand, iar alimentatia insemna +90% mamaliga. Saracia, ignoranta si credinta orbeasca in biserica zugravesc un "infern igienic" plin de boli si de mizerie, o lume a satului departe de taramul idilic din literatura. Cartea arata viata reala a romanilor de acum un secol si un pic, pe baza rapoartelor si studiilor facute de medici. Lectura obligatorie daca vrei sa vezi cum a evoluat Romania.
Am primit cartea cadou de ziua mea în 2015. Dar mi-a luat vreo 2 ani s-o citesc. Nu mi se părea că are ce să fie interesant la cum era medicina de atunci. Când, într-un final, m-am apucat de ea, am fost foarte prinsă. Cu toate că da, multe s-au schimbat, prin trecerea timpului, problemele în sine, sunt atât de la fel acum ca atunci, că un pic ţi se face frică. Perioada 1860-1910 este perioada în care România încerca să se modernizeze şi medicii scriu multe rapoarte despre cum stau lucrurile în teritoriu. Şi ce descoperă? Că oamenii fugeau de ei când se duceau acolo pentru vaccinareş că îşi ascultau tămăduitorii locali, în locul medicului; că obiceiurile străvechi erau greu de schimbat pentru a face loc principiilor ştiinţifice de igienă şi alimentaţie - schimbarea e dificilă o dată pentru că nu erau bani şi apoi pentru că lumea ţinea la tradiţii şi nu avea încredere în autorităţi. Medicii care scriu rapoartele sunt şi ei de toate felurile - unii obiectivi, dar unii plini de prejudecăţi. Naţionalismul se simte pe paginile rapoartelor medicale. Din nişte simple rapoarte, autorul reuşeşte să creioneze o imagine foarte complexă a societăţii româneşti la momentul respectiv.... nu atât de diferită, pe cât ne-am dori, de societatea de azi
O carte, în esenţă, despre conflictul medicilor elitişti, închişi în bula modernităţii, cu ţăranii vremii, care, mai mult decât ignoranţi, erau marginalizaţi şi stigmatizaţi de elita intelectuală medicală din România. Adevărata problemă a medicilor era faptul că erau singura breaslă cu adevărat sanitarizată. 3/5 pentru caracterul informativ. România medicilor rămâne o carte de istorie pentru istorici şi mai puţin o literatură de vacanţă.