Scrise si publicate la interval de mai multi ani - 1910, 1914 respectiv 1920 - cele trei proze reunite in acest volum au un element comun: desi in moduri diferite, ele abordeaza problematica artistului. Gertrud este povestea a doi prieteni muzicieni, complet deosebiti prin fire si destin, uniti si despartiti prin dragostea lor pentru aceleasi femei; Rosshalde, povestea unei casnicii de artist sortita destramarii; in timp ce ultima vara a lui Klingsor evoca ultimele luni din existenta unui pictor a carui sete de viata si intensitate a creatiei ne trimit cu gindul la destinul lui Vincent Van Gogh.
Many works, including Siddhartha (1922) and Steppenwolf (1927), of German-born Swiss writer Hermann Hesse concern the struggle of the individual to find wholeness and meaning in life; he won the Nobel Prize for literature in 1946.
Other best-known works of this poet, novelist, and painter include The Glass Bead Game, which, also known as Magister Ludi, explore a search of an individual for spirituality outside society.
In his time, Hesse was a popular and influential author in the German-speaking world; worldwide fame only came later. Young Germans desiring a different and more "natural" way of life at the time of great economic and technological progress in the country, received enthusiastically Peter Camenzind, first great novel of Hesse.
Throughout Germany, people named many schools. In 1964, people founded the Calwer Hermann-Hesse-Preis, awarded biennially, alternately to a German-language literary journal or to the translator of work of Hesse to a foreign language. The city of Karlsruhe, Germany, also associates a Hermann Hesse prize.
Rosshalde m-a atras mai mult decât celelalte, iar despre Klingsor am aflat foarte multe lucruri.
"Uneori, sfârșitul era destul de liniștit, ca o hibernare adâncă și inconștientă. Alteori însă, era înspăimântător, pustiire fără sens, dureri insuportabile, medici, renunțare jalnică, triumf al neputinței." "- O educație bună și o voință pe măsură mi se par mai sigure decât orice ereditate. Știm ce este drept și cuviincios, putem învăța asta și trebuie să ne comportăm ca atare. Însă ce soi de tainițe ancestrale se ascund în noi nu știe nimeni precis și este mai bine să nu punem prea mult temei pe asta."
3 povestiri despre 3 artiști, scrise cum doar Hesse poate. Nu va așteptați la o carre despre muzicieni si pictori celebrii, cu averi si fani. Melancolia, tristețea, dar si caldura pe care acest autor le transmite in scrierea sa sunt inegalabile.
"Gertrud" (5/5stele) mi-a placut cel mai mult dintre toate, probabil datorita faptului ca am reusit sa ma regăsesc in trairile personajului principal. Am gasit foarte multe pasaje minunate, cartea fiind plina de inseamnari, iar aici este unul dintre citatele mele favorite:
"Crezusem, desigur, ca știu ce este iubirea si asta ma facuse sa ma cred înțelept, privisem lumea încrezător, cu ochi noi, si simțisem ca iau parte mai îndeaproape si mai profund la tot ce inseamna viață. Acum era altfel, acum nu mai era limpezime, mângâiere si voioșie, ci furtuna si vapaie, acum inima mea se lepada de sime chinuind si tremurand, nu mai voia sa stie nimic despre viata, ci doar sa mistuie in flacara ei. Daca in acea clipă m-ar fi intrebat cineva ce este iubirea, as fi crezut ca stiu intr-adevar, si as fi putut sa-i spun, si ar fi sunat intunecat si dogorîtor. "
" Rosshalde" (4/5 stele) este despre un alt artist, despre o alta suferință, despre o alta viata chinuita. Initial, nu credeam ca o sa imi placa aceasta povestire, dar cu cat mă adânceam mai tare in trairile lui Veraguth, intraga scriere a prins un alt contur. Am intuit dest de devreme ce avea sa se intample, dar mi-a plăcut foarte mult modul in care a fost construită povestea per total.
"Ultima vara a lui Klingsor" (3,5/5) Ultimelor luni din viata unui om pe moarte sunt mereu înspăimântătoare, si nu oricine are curajul de a gasi frumusețe, si de a se bucura si de cea mai mica raza de lumina din viata sa atunci. Cu toții avem ceva de învățat de la acest personaj.
Sunt abia la început de drum, dar am senzaţia că Hesse trebuie lecturat integral pentru a-l cuprinde. O călătorie începută în 1877, odată cu războiul ruso-turc, s-a terminat în 1962, anul "crizei rachetelor". Între timp, belle-epoque, două războaie mondiale, comunism, naţional-socialism, cortina de fier, Iuri Gagarin... Rămâne de văzut. Dacă un creştin afirmă azi că suferinţa conduce către mântuire, riscă ridicolul postmodernismului. Hesse strigă în cele trei romane ale sale despre suferinţa interioară care însoţeşte obligatoriu creatorul şi creaţia artistică. Şi numai un smintit ar putea râde superior de opera lui.
Dacă mă uit în urmă, din afară, la viaţa mea, ea nu pare deosebit de fericită. Şi totuşi, cu-atât mai mult nu-mi este îngăduit s-o numesc nefericită, cu toate greşelile ei. La urma urmelor, este chiar o mare nechibzuinţă să-ţi pese prea mult de fericire sau nefericire, pentru că îmi închipui că aş renunţa mai greu la cele mai nefericite zile din viaţă decât la toate cele fericite. Dacă, într-o viaţă de om, are vreun rost să accepţi inevitabilul în mod conştient, să savurezi cum se cuvine binele şi răul şi să-ţi cucereşti, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viaţa mea nu a fost săracă şi nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toţi ceilalţi, inevitabil şi de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceaţă sau amărăciune mi se cuvin şi pentru care gândesc să-mi iau toată răspunderea. Uneori, în anii tinereţii, mi-am dorit să fiu poet. Dacă aş fi, n-aş rezista tentaţiei să-mi urmăresc viaţa până în umbrele delicate ale copilăriei şi până la izvoarele dragi, păzite cu tandreţe, ale primelor mele amintiri. Dar aşa, această avere îmi este mult prea dragă şi sfântă ca să doresc s-o risipesc, cumva, eu însumi. Despre copilăria mea se poate spune doar că a fost frumoasă şi senină; mi s-a dat libertatea să-mi descopăr singur înclinaţiile şi talentele, să-mi stârnesc eu însumi cele mai intime bucurii şi dureri şi să privesc viitorul, nu ca pe o putere străină, venită de sus, ci ca pe o speranţă şi un câştig al propriilor mele forţe. Aşa am trecut neatins prin şcoli, fiind socotit un elev nu foarte iubit şi puţin înzestrat, dar totuşi la locul lui, care a fost lăsat în cele din urmă în voia sa, deoarece nu părea să suporte influenţele puternice. Cam de pe la şase sau şapte ani am înţeles că, dintre toate forţele invizibile, muzica era cea menită să pună stăpânire pe mine şi să mă conducă. Din acel moment am avut propria mea lume, refugiul meu şi cerul meu, pe care nimeni nu mi-l putea lua sau îngusta şi pe care nu doream să-l împart cu nimeni. Eram muzician, deşi n-am învăţat să cânt la vreun instrument înainte de doisprezece ani şi nici nu m-am gândit că aş vrea mai târziu să-mi câştig pâinea, făcând muzică.
Rosshalde ,,Nu trăise și nu gustase niciodată în viață o iubire până la esența ei ultimă ,niciodată până în zilele din urmă.În aceste zile își trăise ,mult prea târziu,lângă patul băiatului său muribund,adevărata,unica sa iubire,în aceste zile se biruise uitând pentru întâia oară de sine.Asta va rămâne,pentru totdeauna, trăirea sa și mica,biata sa comoară. Ce-i rămânea era arta sa,de care nu se simțise niciodată mai sigur ca în această clipă.Îi rămânea alinarea solitarului,căruia nu-i este dat să-și înfaște viața și să o guste până la capăt;îi rămânea pasiunea stranie,rece,însă neînfrânată de a privi,de a observa,de a crea cu o mândrie ascunsă. Nu era nici urmă de resemnare în aprecierea și concluziile lui; sfidător și plin de pasiunea de a înfăptui, privea spre viața cea nouă, care nu mai avea voie să fie o bâjbâială și o rătăcire nedeslușită,ci un urcuș abrupt, îndrăzneț. Își luase rămas-bun mai târziu și poate cu mai multă amărăciune decât o fac îndeobște bărbații, de la dulcea dimineață a tinereții. Se găsea acum,sărac,întârziat,în plină zi,iar din aceasta nu mai avea de gând să piardă nici măcar un singur ceas de savoare."