Rabos de Lagartixa

by Juan Marsé, António Pescada (Translator)

Um poderoso romance sobre os frágeis limites entre a realidade e a ficção, a verdade e a mentira, o bem e o mal, o amor e a indiferença. As personagens memoráveis deste romance - como o par terno formado pelo adolescente David e o seu cão Faísca, o apaixonado inspector Galván, oua Rosa Bartra, a bela ruiva grávida - obedecem a uma tristeza e a uma trama histórica muito concretas, mas também à ilusão dos sonhos, concretizada aqui nas aparições imaginárias de um pai libertário fugidoà polícia e de um piloto pedante da RAF que, a partir de uma velha fotografia de revista colada na parede, age como confidente do fantasioso David.

Genres: Spanish Literature, Spain, Fiction, 20th Century, Historical Fiction, Novels, Drama

304 pages, Paperback

First published May 1, 2000

About the author

Juan Marsé Carbó​ nació el 8 de enero de 1933 en Barcelona. Publica su primera novela en 1961. En 1961 se traslada a París y trabaja como ayudante de laboratorio junto a Jacques Monod. En 1965 logra el Premio Biblioteca Breve. En 1978 consiguió el Premio Planeta. Sus novelas también han ganado el premio Ciudad de Barcelona, el premio Ateneo de Sevilla, el Premio de la Crítica y el Premio Europa y Rabos de lagartija. En 1997, recibió el Premio Juan Rulfo, máximo galardón de la letras de México, y en 2008, el Premio Cervantes.

Las obras de Marsé se sitúan en Barcelona, y más en concreto el barrio de El Guinardó, donde pasó su infancia, que coincidió con la posguerra, lo que ha influenciado el modo de escribir del autor a lo largo de toda su vida. Las obras de Marsé están, pues, ambientadas en El Guinardó o en barrios barceloneses próximos a éste, y en época de postguerra o durante el franquismo; en ellas, Marsé analiza la degradación moral y social de la posguerra, las diferencias de clase, la memoria de los vencidos, los enfrentamientos entre trabajadores y burgueses universitarios y la infancia perdida, casi siempre apelando a las técnicas del realismo social, pero experimentando a veces con otros mecanismos narrativos más vanguardistas, siempre con varios grados de ironía.

Reviews

[Guille · Rating 4 out of 5]

⭐⭐⭐✨

Novela en la que el color y el calor de las grandes obras del autor se me alternaban con cierto sabor añejo de guiso recocido que se metía por medio sin dejarme disfrutar de ella plenamente.

“No pretendo que todo sea cierto, pero sí lo más próximo a la verdad”

La novela abunda en la idea de aventis (los que hayan leído «Si te dicen que caí» saben a qué me refiero) imaginadas por un niño dentro de la gran aventis que es la propia novela en la que se entremezcla la memoria de David con la de otros, incluido Víctor, el hermano nonato, para entre todas sacar un poquito de lo que aquello supuso para los perdedores de la guerra civil y que fue sepultado bajo años de silencio.

“Tú lo has vivido, pero yo lo he imaginado. No creas que me llevas mucha ventaja en el camino de la verdad, hermano”

La novela se encuentra poblada de muchos de los lugares comunes del autor, las barriadas de Barcelona, las películas, los cines, los hechos oscuros que se escondían en las penumbras de sus proyecciones, dentro de las casas cuando se cerraba la puerta, en las comisarías de policía, las fantasías en las que se refugia un niño de la posguerra en el intento de comprender una realidad que se le esconde, la represión del régimen, las vidas destruidas, la búsqueda de una verdad que solo puede ser imaginada, una historia que el lector debe terminar de construir.

[Iulia · Rating 5 out of 5]

Fãrã îndoialã, cea mai bunã carte din prima jumãtate a lui 20 21. Aş vrea sã pot scrie despre ea atât de frumos încât sã o citeascã cât mai multã lume. Şi asta vine din partea unui cititor care a început-o, a citit vreo 60 de pagini şi a lãsat-o deoparte, probabil speriatã de bogãția limbajului, a vocilor şi a nuanțelor. Sau toate la un loc. Sau poate nu îmi plãcea cum mi-a ieşit tocãniţa şi mintea mea se ducea într-acolo, în loc sã rãmân cu (exoticul) David şi cu prea-deşteptul sãu frate nenãscut încã. "Cozi de şopârlã" m-a lãsat într-o stare de prostație - admirație, dar şi de regret pentru cã cãlãtoria mea cu ^ei şi cu Juan Marsé s-a terminat. Apropos, îl mai traduce careva pe Marsé în limba românã? 🤭
Rãspuns: Se pare cã nu. Mare pãcat.

[Cristian Sirb · Rating 5 out of 5]

Mare roman spaniol!

Ucenicind încă din copilărie - de voie sau de nevoie, dar cu ochii bine deschişi la secretele meseriei - într-un atelier foto care onora nunţi sărăcăcioase şi botezuri, David promitea deja, la cei doar 20 de ani ai săi, să devină un mare reporter-fotograf - în căutarea imaginii "adevărului gol şi simplu", fără încadrări pedante şi elaborate. "Și aşa şi este, am poza în mână: cu o lumină spectrală dinapoia geamurilor, puţin strâmb şi ca o piază rea, tramvaiul vine peste tine cotind pe şine sub o cortină de apă, învăluit ca o aură zbârlită şi împrejmuit de mulţimea indiferentă şi plouată, o mare de capete care se agită în jurul lui ignorându-l, oameni încovoiaţi de străşnicia vremii, unii protejându-se cu umbrele, alţii cu ziare, cei mai mulţi cu nimic. Ai zice că tramvaiul luminat din mijlocul mulţimii este o apariţie fantomatică iscată din măruntaiele aversei."

Se întâmplă ca aceasta să fie fotografia vieții lui de artist dușmănit de astre. Un instantaneu care capătă neaşteptate valenţe de dizidenţă politică - în Spania dictaturii franchiste: un tramvai, circulând fără pasageri prin Barcelona înecată de o ploaie nemiloasă. Suntem în 1951, locuitorii oraşului protestau tăcut (dar gata oricând să erupă cu violență), boicotând compania de transport public, din pricina scumpirii biletelor de călătorie în plină criză economică. Blocada tramvaielor.

Înapoi în timp, în urmă cu doar şase ani, întâlnim un David puber, ţinându-se numai de măscări, colecţionând obsesiv cozi de şopârlă - "leac universal" pentru toate bolile, inclusiv pentru hemoroizii bunului său prieten, Paulino. David - refuzând să mai crească, deşi i se tot cere asta imperios, din toate părţile, jucând timid impostura până şi-n privinţa propriei sexualități. Îşi alimentează imaginaţia şi nevoia de fantastic, memorând şi folosind în mizera sa existenţă replici din cărţi, din filme de duzină sau desprinzând cu un talent inegalabil poveşti fabuloase din fotografiile (de familie sau tăieturi din reviste) lipite pe pereţii casei părinteşti.

David cel efeminat, cârlionţat, scurgându-i-se ochii după rufăria intimă, întinsă la soare de blonda cu piele măslinie (fata din vecini) pe-o tufă de grozamă. De nerecunoscut, pe urmă, aşa, travestit în straie de fetiţă, cu gleznele sale fine şi pulpele bronzate, vizitându-şi bunica senilă la azil în chip de misterioasă Amanda (o ultimă nălucire a bătrânei, cu puţin înaintea morţii), pentru a-i face un ultim hatâr, dar şi pentru a atrage atenţia bunicii, care se încăpățâna să nu-l învrednicească nici măcar cu o privire, când mergea să vadă de ea, însoţit de maică-sa.

Recuperarea tatălui absent. "- Întotdeauna i-a plăcut să se deghizeze, dacă la asta vă referiţi. Și mie-mi plăcea la nebunie când eram tânără", îl apără mama lui. "Fiul meu, când va fi mare, va fi artist. Or artiştii, după cum ştiţi, sunt mai altfel decât noi, fac lucruri ciudate." Până la urmă, aș adăuga eu, în apărarea incertului copil: de ce alte mijloace îi poate trăzni prin cap unui băiețel să (ab)uzeze în încercarea lui de a-și suplini (a-şi uita?) într-un fel tatăl mereu absent (care nici nu-i dorise venirea pe lume) şi pentru a păstra vie, numai pentru sine, în mod anxios, dragostea mamei, dacă nu din inventivitate, spirit ludic (ca să nu zic regres în infantilism), dintr-un impuls mitomaniac de largă inspiraţie, din impostură sau, la rigoare, ambiguitate sexuală?

Juan Marsé lasă depănarea poveştii “Cozilor de șopârlă” în seama unui copil nenăscut, "fără prea mare poftă de a-mi croi drum spre sângeroasa splendoare a lumii acesteia." Din pântecele mamei, "un fetus foarte flecar" narează chiar şi de la distanţă, deocamdată plutind iresponsabil în placentă, însă implicat sufletește în desfăşurarea evenimentelor, nenumăratele năzbâtii serioase ale fratelui mai mare - David, pendularea lui ameţitoare între tangibil şi neverosimil. David, în căutare de modele masculine puternice, dar, în aceeaşi măsură, setos de originalitate, "rivalizează" cu trei bărbaţi maturi care, în momente temporale destul de distincte, îşi dispută favorurile tinerei, atrăgătoarei şi impertinent de roşcatei sale mame.

1. Tatăl, Victor Bartra - un fost militant de antifascist, vânat de poliţie, fugar şi cam beţiv, care rătăceşte prin lumea fantazată de fiul său cu nădragii rupţi şi cu o bucă rușinos despicată de-un ciob de sticlă, pe când o ștergea, nu prea vitejește, de sub nasul sticleţilor; jalnic anti-erou, vărsându-și "generos curul pentru un viitor mai bun şi pentru victoria idealurilor noastre". 2. Un pilot britanic (posterul lui, la loc de cinste în camera băiatului), refugiat din calea naziştilor - între el şi Roşcată, înţelegem, avusese loc un “coup de foudre” prost mascat, dar împărtăşit, în scurtul răstimp cât aviatorul fusese găzduit (ascuns) de familia Bartra. 3. Chipeşul poliţist - coborât, ai zice, din benzile desenate (comics) americane -, însărcinat cu supravegherea casei proscrisului Bartra, cade şi el în mrejele, totuşi, neîntinse, neintenţionate, ale irezistibilei Roşcate.

"Fortis imaginatio generat casum"*. Familia lui David şi a nenăscutului său frate locuieşte cu chirie în câteva odăiţe dintr-o măreaţă vilă a unui orelist, la periferia Barcelonei. Vila e situată pe buza unui, odinioară, tumultuos torent, care a lăsat în urma lui o râpă ramolită, înfundată cu gunoaie menajere şi stârvuri. Capul familiei, altădată un erou, lipsește de acasă de luni de zile, bănuit a-şi fi refăcut altundeva viaţa de alcoolic şi afemeiat, aşa cum dăduse unele semne încă din timpul vârstei de aur a relației cu focoasa lui soţie. Spania întreagă - constrânsă să se hrănească din născociri, din amintirea gloriei de odinioară; cetățenii său îşi trăiesc viața într-o sufocantă discreție.

Fantastica viaţă interioară a lui David se țese - scurtă, tristă şi febrilă - cuprinsă între cele trei "borne", aparţinând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat şi cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina şi inconsistenţa lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulaţii.

Plăsmuirile minţii îndulcesc, vremelnic, penuria şi sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile şi fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecţiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginaţie stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Veţi vedea în ce mod, în carte.

În cea mai mare parte a romanului “Cozi de şopârlă”, nu vom găsi hotare bine definite între realitate şi închipuire. Trecerea de la una la cealaltă este realizată în stilul marii literaturi. Cartea ar fi putut foarte bine să fi fost "despre nimic" şi tot m-aş fi declarat copleşit de nivelul compoziţiei, de poezia pură şi brutală ce răzbate din anumite pagini, de rezonanţele limbii originale, păstrate, parcă, intactă în limba română.

Judecați singuri:
"Nu ştiu ce fel de însorită îndurare cade peste torent şi peste vocile fără trup care răsună aici. În coturile întunecoase ale fostelor vâltori de ape, unele pietroaie acoperite de muşchi par nişte sipete. Cu ifosele şi vicleşugurile sale de râu, deşi nu mai poate arăta altceva decât malurile difuze şi albia uscată cine mai ştie de când, torentul simulează un vuiet de ape iuţi şi răguşite, îndărătnicindu-se încă să se manifeste şi să care cu ele orice gunoi care tot ar zăcea dosit prin vreun cotlon, orice lucru nelalocul lui, aruncat, dispreţuit, nefolositor, precum sângele rebel ce putrezeşte în curul tatei."

[Héctor Toledo · Rating 3 out of 5]

Novela bastante bien escrita, donde el autor aborda sus fantasmas habituales: la identidad personal, la construcción del yo a través del recuerdo, la reconstrucción ficcional de sus propias vivencias. Todo ello mezclado en un cóctel con un narrador que asume las voces de varios de los personajes con continuos saltos temporales e imaginaciones dentro de imaginaciones. El resultado resulta a veces confuso y farragoso, y cuesta cogerle el punto. Peca, además de lentitud.

[Pablo · Rating 4 out of 5]

Otra novela maravillosa de Marsé, evocando, como en el sueño y en la memoria, una serie de escenas o secuencias que incluyen la posguerra en las calles de Barcelona, la miseria de Mataró, la renuncia, el heroísmo, la fantasía como criadero de las mentes obreras y desamparadas. En fin, todos sus temas habituales. La prosa, como siempre, parece destruir cualquier noción preconcebida de "realismo" o "realismo social"; estamos presenciando el virtuosismo de un gran escritor.

[Alec Valencia · Rating 5 out of 5]

Vaya libro.
Odié a todos sus personajes. Cada personaje se torna terrible porque son humanos después de todo; el ambiente ayuda a esbozar una imagen para pensar dos veces sobre sus actos. No me quiero dar a mal entender, y es que, si algo me agradó, fue ese sentimiento de afecto y asco con los personajes.
Definitivamente la narrativa me hizo detenerme a analizar cada figura retórica que Marsé colocó a modo de no generar displicencia en sus lectores. Es bueno haciéndote partícipe de la historia, como si fuesemos parte de las fotografías que veía David, como si estuviésemos a lado de Bardolet con sus maracas o en casa de los Bartra, tomando café con dos de azúcar.
Recomendado, pero advirtiéndole a quien se atreva, que no es una lectura fácil, y no por la pluma de Marsé, sino porque en algún momento, lo que lee puede ser un recuerdo, de alguno de sus familiares, platicado antes de perder la lucidez, en el asilo donde Amanda buscaba a su abuela.

[Raquel Cacereño · Rating 4 out of 5]

Esta novela está muy bien escrita, Marsé es un redactor excepcional que sabe introducir los diálogos utilizando las formas experimentales que obligan al lector a concentrarse más en la lectura. En ocasiones la obra puede resultar un poco pesada de leer y tal vez repetitiva pero estos son factores que ayudan a crear el clima apropiado en la obra en la que un bebé aun no nacido cuenta la historia de su familia en la posguerra. Realidad, sueño y ficción se entremezclan para crear una obra de gran riqueza narrativa cuyo final a pesar de avisado resulta inesperado.

[Miguel Angel · Rating 5 out of 5]

Excelente!!!! Realismo mágico como forma para expresar la interioridad del personaje protagonista Daniel. Los personajes de la trama son emblemáticos!!! Marsé extraordinario!!!

[Guio · Rating 4 out of 5]

(Pongo que tiene spoilers la review por si acaso, aunque tampoco considero que spoilee tanto).

Al principio me costó bastante pillarlo, pero la verdad es que me ha gustado mucho.
El narrador es bastante complejo (literalmente un bebé siendo gestado, pero con perspectiva omnisciente) y al principio estaba descolocada, pero luego te acostumbras. También raya y a la vez mola que el prota (el hermano del narrador) esté hablando consigo mismo constantemente, de modo que hay una historia real que es la que está pasando y otra que son las pajas mentales que se hace él solo.
Todos los personajes están súper bien construidos y al final hasta empatizas con el "malo" (o los malos, si cuentas al prota, como quieras verlo). Bueno, y las descripciones son increíbles (literatura cigarro cigarro). La verdad que leer a Marsé siempre ha sido un éxito.

[Darryl · Rating 4 out of 5]

This clever and strangely beautiful novel is set in Barcelona in 1945, as World War II draws to a close and Generalísimo Francisco Franco is slowly and brutally gaining control over the remaining opposition to his fascist rule of Spain. The book is narrated by the unborn child of Rosa, a beautiful redhead whose husband has disappeared after he is sought by police on the suspicion that he is participating in subversive political activities. The unnamed fetus communicates with his brother David, a 14 year old who unabashedly loves, supports and protects his mother while blaming the fetus for her failing health. David also engages in surreal conversations with his missing father, a British fighter pilot whose poster hangs on the wall of his room, and his older brother. At the same time he befriends Paulino, an equally troubled boy of his age, and attempts to protect his mother from Inspector Galván, a widower who is investigating his father's disappearance while he showers Rosa with attention and gifts.

David's internal conversations and external relationships are the central feature of the novel, and although the characters are vividly drawn the reader is never completely sure where truth ends and fantasy begins, which creates a growing sense of uncertainty, tension and menace, as the lives of David, Rosa and Paulino spin like wobbly tops at the edge of a table.

Lizard Tails is a gripping story about post-Civil War Spain and the psychological effects that the Franco regime had on ordinary citizens and their oppressors, which was quite unique in its narration and humorous despite its grim setting. Juan Marsé is one of the most respected and decorated Catalan novelists, and this book, which won two major literary awards in Spain, served as an excellent introduction to his work.

[Dymbula · Rating 5 out of 5]

Další pětihvězdičková. Rafinovaně jednoduchým způsobem spřádá autor autobiografické prvky z pohledu ještě nenarozeného děcka. Skvělý jazyk nevyhýbající se ani vulgaritám. Určitě se vysoké kvalitě díla podílí i překladatelka Marie Jungmannová.

[Núria Aragonès · Rating 3 out of 5]

Es molt bo, interessant, amb una forma d' escriure molt adulta. .... però a mí m' ha avorrit, em sap greu perquè em fa sentir que tinc poc " bon criteri" però la veritat és que estava desitjant acabar-lo

[Gritcan Elena · Rating 3 out of 5]

Am deschis. Am citit. Am zis: WTF?
Am închis. Și am realizat, cu jenă și sinceritate, că Anna Djein a fost mai interesantă și mai pe înțeles.
Marsé a avut vreo 7 idei decente și le-a amestecat ca terciul din Mașa și Ursul: moale, roz și fără structură.
David e trauma, Tecla e abur, iar șopârla e coada literaturii care se zbate dar nu merge nicăieri.
Finalul? O renunțare filozofică în ceață narativă.
2.5 stele. Semnat: o cititoare sătulă de cozi filosofice nerugumate până la capăt.

[Manuela Lourenço · Rating 5 out of 5]

Adorei. É quase distópico, mas é tão terno, tão imaginativo.

[Libertad · Rating 4 out of 5]

Me gustó mucho. Sobre todo como se mezclan la vida del niño y su imaginación, siendo todo una parte de su realidad.

[Jeff Scott · Rating 5 out of 5]

It's the imagination of a boy dealing with the disconnection and disappearance of his father that drive the story set in post World War II Spain. There is a great deal of uncertainty after the Spanish Civil War and then after World War II. There is still an oppressive regime with people going missing and conspiracies by the government against those who supported the opposing regime. It seems that David and his mother, the red-head, are adrift with no direction or hope.

The story is actually told by a fetus. David’s mother is pregnant and they both speak to her pregnant belly, David in a more animated way (calling him leech and other unpleasant names). David has an active imagination and his discussions with imaginary characters take up most of the story. His disappeared drunk father, an Irish fighter pilot shot down during World War II, David’s unborn brother, and a few others join the discussion. Using this technique Marse explains many of the problems and anxieties of post war Spain. David increasingly goes into his own little world with only his friend Paulino to talk to. He also must deal with a nosy police detective hunting his father while courting his mother. The absence of his father (even though he was a drunk) creates a large burden for both him and his mother, resulting in the mother relying on the detective in more than a formal way. This also results in David’s increasing resentment and hatred of the detective. That resentment results in the worst betrayal and in a land where one must balance resistance from a corrupt and oppressive government with survival the betrayal could be fatal for all of them.

I really enjoyed this story and would compare it with one of my favorites, The Shadow of the Wind. It is that lost and searching feeling and the post war Spain feeling, with its history of broken dreams. All in all, there is this feeling of loss and helplessness that pervade the story.

This was the opening skirmish in a baleful moment from which neither of them emerged unscathed, although neither started it on purpose: it simply grew out of a file kept somewhere deep in the archives of hatred and betrayal. P 2

...what I see and what I don't see are one and the same. P 5

At that moment I was poised on the threshold of life, but only a step away from death, my back turned to the world, and probably upside down. P 39

What good did thinking do you, poor little lizard? Who chooses the twists you are making, what brain thinks them, if you haven't got a head anymore? P 47

...a blackened face and a smile that is the smile of someone still flying, thinks David as he stuffs the photo under his shirt, someone whose plane may have been destroyed, but not his courage or his belief in victory, or his fighting spirit which is still soaring high in the skied, above the clouds and beyond the lightning storms and the artillery, there where the sun always shines... P 70

Your mother never lies, Pa grumbles. But since these days the truth has to creep around, like the muddy trickle if the waters of the river in the morning mist-- I see it every day, and there's nothing whatsoever poetic about it, I can tell you--then sometimes we have to use lies to recover our lost dignity. P 86

Pa told me one day learn to watch for what hasn't happened yet and you'll learn a lot. 124

Now I realize that it was having to live alone and poor for years, and putting up with the situation without complaint, that forged my mother's sensibility, her secret harmony with the world, even her romantic daydreams and her restless sexuality; whenever the mysteries of life leave me feeling defenseless and lonely, I think of her, and the thought brings me the miraculous consolation of her vulnerability and her strength. In his own way, David also accepted this contradiction: as if he knew the truth does not exist, only the wish to discover it, he fought not against truth itself, but against the fragility of its appearance. P219

[Daniel Buitrago · Rating 3 out of 5]

Hace unos días terminé la novela de Marsé. Hacía años que no leía nada suyo y este libro ha sido un grato reencuentro. Es el mismo de siempre, experimentando acaso un poco más.

Un no nacido que narra como si, no estando aún en este mundo, se lo conociera al dedillo. Nacerá de una madre represaliada que pasa de ser maestra a coser por encargo y que encuentra algo de aliento en las visitas de un policía que investiga sobre su marido desaparecido. El renacuajo tendrá un hermano en busca de su lugar, de algún universo de supervivencia, poblado de personajes reales e imaginados. Los hechos, marcadamente cotidianos pero cargados de simbolismo, hablarán a las claras de la situación, llena de abusos, represión, frustración, de la lucha que sigue a la contienda. Estamos en un país de posguerra, en el Guinardó marginal de aquella Barcelona donde la esperanza debía perseguirse un poco más allá del arroyo.

Entramos en las existencias de estos personajes lentamente, no sin dificultad, como si cada hecho se limitase a un círculo aislado del resto. Y entre todos ellos, la presencia más plácida, sumergida en su útero esférico, en una paz amniótica.

Asistimos a la viveza de los acontecimientos, a su sencillez y lucidez, encontradas y confundidas a veces con la imaginación. También damos de morros contra la condena final de unos supervivientes sin oportunidades. La guerra dejó sólo víctimas, encarnadas en personajes cargados de matices abiertos a interpretaciones.

Final redondo para estos rabos palpitantes que se revuelven como látigos de la crudeza, fustas para los sueños de difícil realización.

[Sandy Flores · Rating 5 out of 5]

Una hermosa novela con personajes entrañables, cada uno con su historia, tan simbólicos de una guerra que dejó miles de daños, rompió sueños, causó frustración y llenó de abusos cotidianos la época. La historia toca tu sensibilidad, la narración es tan emotiva y moral que algunas veces se siente ligera y solamente te dejas llevar.
En lo personal, me encanto el libro y disfrute realmente leerlo porque son casos tan comunes y te da una idea de todo lo que la vida de una persona cambia a raíz de nuestras acciones y de nuestro entorno, la caída de la bomba de Hiroshima fue un acontecimiento importante por la magnitud de los hechos pero hay miles de personas que vivieron todo eso y de ellos no se supo, ¿Qué habrá cambiado en su vida?
Sin duda alguna Juan Marsé, posee una habilidad increíble para tomar algo tan simple y ver la belleza que tienen si lo vemos con otros ojos, talvez, me atrevería a decir que con los ojos del alma. Y no supero a chispa.

[Elsa · Rating 1 out of 5]

Ambientada en Barcelona en la época de la posguerra, cuenta con un argumento mezcla de historia del día a día y romance que pierden toda su gracia por el estilo narrativo. Una mezcolanza de narradores a veces difíciles de distinguir, y una prosa donde cuesta dirimir cuando es un diálogo interno, cuando uno imaginario y cuando uno real.

Los personajes llevados a un estereotipo demasiado marcado hacen que apenas haya sorpresas en este libro y, por tanto, no haya una especial emoción por avanzar en la historia. Una leve sorpresa en el final que pierde fuelle porque se ha ido desgranando desde el inicio de la narración.

[Victor · Rating 5 out of 5]

Provavelmente o melhor Marsé que li. Um narrador omnisciente que ainda não nasceu (feto de 7 meses), uma personagem (David) que fala com o que existe e não existe construindo uma realidade à medida. Tal como nos outros livros de Marsé, há um pai ausente e com características de anti-her��i (alcoólico) que serve como fio condutor a toda a história. Para quem gosta de narrativas "lentas" mas densas. Recomendo.

[Carlos Heras]

Diálogos ágiles, buenas historias secundarias (los informes policiales son una maravilla), buen humor. Lo mejor es cómo se construye todo a partir del rencor de un adolescente por un perro moribundo y a ese acoso que no se vive como tal. Y el personaje del inspector como metáfora de la sordidez de posguerra.

// desde hoy vuelvo a usar goodreads, voy a tratar de escribir comentarios muy breves y no poner estrellitas, xxoo

[Sara · Rating 4 out of 5]

En realidad llevo un rato debatiéndome sobre si ponerle 4 o 5 estrellas; al final me he decantado por lo primero porque ha habido una parte de la primera mitad que se me ha hecho algo cuesta arriba. Pero aparte de eso, me ha parecido un libro espléndido y un gran primer acercamiento a la obra de Marsé: se trata de un narrador excelente, con unos personajes vivos y de los que acaban calando.

[Jack Deighton · Rating 5 out of 5]

This is a striking novel. It is told from the viewpoint of an unborn child (though as if being remembered from enough years later for that child to be able to write.) Any objections to such an unlikely story teller are forestalled by the sentence, “It’s precisely because I didn’t see it that I can imagine it much better than you.” (Imagining it is, after all, what novelists do all the time.) Scenes and times shift abruptly but always comprehensibly. Later events (even those subsequent to the narrative) are treated proleptically, but then again, to the narrator they will already have taken place. There are conversations - envisioned or hallucinated - between characters who have not met, the contents of which are not given quotation marks.
The present tense of the book is set in an area of Barcelona just after the Hiroshima bomb. The main protagonist is David Bartra, the brother of our child narrator, but the plot centres round his pregnant mother, Rosa, whose hair colour means she is most often referred to as the red-head.
David’s peculiar pastime is cutting off the tails of lizards to present to his friend Paulino Bartolet. The lizards’ diminished bodies keep on going, (which reads as a metaphor for Franco’s Spain.) David is plagued by a continual hissing noise in his ears and has conversations in his head with not only his father and our unnamed narrator but also an RAF pilot, Flight Lieutenant Bryan O’Flynn - of Irish descent via Australia - depicted surrendering (but in David’s mind maybe about to be shot) in a page from a German propaganda magazine, a photo displayed on David’s wall. O’Flynn spent a lot of time in the Bartra household and, by implication, as it is never fully spelled out, he and Rosa became close. The reader is left to conclude of this situation whatever he or she wishes.
The Bartras live in the abandoned surgery of Doctor P J Rosón-Ansio, one of whose rooms has a giant poster of an ear, which David thinks of as always eavesdropping on his conversations; an entirely understandable belief in an authoritarian state. (Big Brother is not only watching you but also listening.)
Rosa has been left behind by her husband, Victor, most likely because he was an opponent of Franco. Victor had to make his escape by sliding down a gully near the Bartra house; an escapade in which he ripped his trousers and buttocks on a piece of broken glass. In David’s (and our narrator’s) imagination he always appears with a bloodied handkerchief attempting to bandage the cut. As a result of his activities - which included helping smuggle Allied POWs out of France during the war, one of whom was that same RAF pilot who later returned to duty only to be shot down and captured again (hence the photo) the Bartra household has received the attentions of Police Inspector Galván.
The Inspector begins to ply Rosa with gifts either because he is trying to suborn her for information about Victor’s whereabouts or has really formed an affection for her. But he is a nasty piece of work as two incidents reveal. In his conversations with him, David, under the influence of films he has seen, usually calls the Inspector bwana or sahib.
David resents Galván’s attentions to his mother and his adoption of an old dog provides another source of conflict with the Inspector, who maintains the dog should be put down.
Added to all this is Paulino’s relationship with his abusive uncle and an illustration of police immunity from redress when an officer takes advantage of a girl who is trying to help David get Galván into trouble.
Lizard Tails is an example of a certain sort of literature which emanates from totalitarian societies, stories in which everything seems to be said obliquely but is all the more powerful for it.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Chispa în amintire.

  Vino 'ncoa, puştiule. Zi-mi ce-ai de zis.

  Părinţii mei m-au conceput mai de mult, să tot fie nişte ani de-atunci, dar în momentele acelea nu puteam avea mai mult de trei-patru luni. Totul se petrece ca într-un vis congelat în placenta memoriei, într-un timp suspendat care a iscat alaiul acela de mascarade publice şi de nenorociri private, de abuzuri şi nefericiri, de temniţe şi lanţuri.

  — Ce-i, ţi-a mâncat limba pisica? – vocea intempestivă şi răguşită a bărbatului se abate iar asupra fratelui meu, David, ei doi stând în faţa casei. Nu-i nici jumătate de oră de când s-a prăvălit peste cartier o furtună bubuitoare şi întunecată; iar acum, când dimineaţa străluceşte din nou radioasă şi aerul, şi lumina parcă se zbârlesc mângâind pielea şi ochii, David se simte iar atât de delicat şi de aparent, încât nu i-ar fi păsat să primească imperioasa poruncă a autorităţii deghizată în Shirley Temple cu cârlionţii ei blonzi, cu gropiţe în obrăjori şi cu vocea ei de fetiţă niţel vicioasă:

  — Ce poftiţi?

  — Ţi-am zis să-i dai drumul, dacă chiar ai ceva să-mi spui despre maică-ta. – tainic gelos, glasul i se poticneşte în răguşeala şi delirulproprii, dar cuvintele răsună fără acreală, pe un ton atât de puţin constrângător şi insidios încât, auzindu-le, un băiat mai puţin suspicios decât David Bartra le-ar fi luat drept o ofertă de complicitate, nicidecum o provocare.

  — Mă zgândăriţi, sahib?

  — Ce ştii? – insistă vizitatorul – Orice ar fi, mă interesează. Te-ascult.

[Xavier · Rating 5 out of 5]

Ganadora del Premio Nacional de Narrativa y del Premio de la Crítica a la Mejor Novela Publicada en el 2000. En esta obra, Marsé regresa a los escenarios de la Barcelona gris de posguerra, en donde una familia sufre las penurias propias de la época. La novela destaca por su estructura poliédrica y arriesgada, que en ocasiones recuerda a la de “Si te dicen que caí”. El narrador es un no nato, que desde el vientre materno nos cuenta la historia de su hermano David, la madre embarazada y la de un policía de la política-social que está enamorado de ella. El padre huido y un piloto derribado con su avión también son personajes que, en forma de apariciones o fantasmas, aparecen a su antojo para conversar con David. Mención especial a uno de los mejores personajes que han salido de la pluma de Marsé: Chispa, el perro moribundo de David que siempre lo acompaña (antes y después de su muerte). A través de estas conversaciones, donde la línea entre la realidad y la imaginación se difumina, percibimos la Soledad (con mayúsculas) de un grupo de perdedores que tienen que reinventar la realidad para poder afrontar el día a día. El tema de los límites entre la realidad y la ficción ya lo vimos en su anterior novela, “El embrujo de Shanghai” (1993), pero es en “Rabos de Lagartija” donde alcanza cotas de literatura de alto nivel. Sin lugar a dudas, esta es una de las mejores novelas de Marsé y de la literatura española de fin de siglo.

[Marco Saccardo · Rating 4 out of 5]

Al principio me ha costado entra en la historia, pero al final he llegado a apreciar el estilo.
Pondría el libro en la categoría del realismo mágico, ya que por un lado cuenta una historia bastante cruda, un hijo y su madre embarazada que se han quedado solos después de que el padre/marido se ha escapado porque buscado por la policía, una abuela que no reconoce a su nieto, el amigo que sufre violencias sexuales por parte de su tio, un policía enamorado que no consigue recuperarse después de que la pelirroja decide no verlo más, el niño que nacerá prematuro y se quedará invalido; por otro lado, la dura realidad de una pobre España despuéd de la guerra civil se mezcla con elementos mágicos. Ya el hecho de que quién cuenta la historia es el niño que todavía no ha nacido, pero parece percibir todo lo que pasa a su alrededor, le da una ambientación muy especial. Luego el pequeño David es tan fantasioso que entabla largas conversaciones con personas (y animales) que (ya) no están para intentar encontrar una explicación a lo que no sabe o no le quieren contar. La relación entre los dos amigos me parece muy especial, como una isla de amor y amistad en un mundo difícil y cruel. Y un final que deja un sabor amargo y dulce al mismo tiempo.

[Ivan · Rating 3 out of 5]

Barcelona do pós-guerra. David é um rapaz com um imaginário quase realista, que pode ser uma benece para encobrir a tragédia ou uma maldição por ter de reviver tudo tão intensamente. Nota-se o grande conflito interno e externo que este rapaz vive diariamente.

Porquê «Rabos de Lagartixa»? Além de mencionar várias vezes o passatempo de David e Paulino em cortar rabos de lagartixa e guardá-los nos bolsos, posso apostar que tal como a lagaritxa, o rabo simboliza a perda de um membro, de um familiar desta família, do processo de aceitação e cura, do crescimento e maduração. Aborda também assuntos de sexualidade, violência, moralidade, resiliência. Para além do simbolismo, os assuntos do traseiro são muito mencionados ao ponto trágico-humorístico e grosseiro.

As personagens são interessantes, mas a história arrasta-se muito, com capítulos longos, sem muito sumo por espremer. O final é bem conseguido, mas não esperem um final feliz.

[Ye Ramírez Hidalgo · Rating 3 out of 5]

Linda historia con una prosa bellísima aunque a veces se estanca repitiendo lo mismo y pareciera que no va para ningún lado. Siendo un lector latino este libro fue como otro idioma casi, un españolísimo marcado y con referencias históricas difíciles de pillar sin conocer el contexto en que se enmarca la obra.
Se parece a A Potrait of an Artist as a Young Man de Joyce en su forma de escribir estilo modernista, en mi opinión, y creo que por eso seguí leyendo, disfrutando la prosa de Marsé más que la historia misma…
Llegué a este libro por una lista de imperdibles de la lit. hispana pero yo no la pondría ahí, ciertamente hay obras mucho mejores y al parecer esta no es la mejor obra del autor, pero agradezco haberla leído a modo de introducción.

[Roselino López · Rating 3 out of 5]

Acudí a este libro con poca información sobre argumento pero habiendo oído algunas críticas, que coincidían en que esta era la novela más madura de Marsé y la mejor.
Pues no, no lo es, o al menos no me lo ha parecido. La cogí con ganas, me interesé por sus personajes y sus circunstancias pero llegué a un punto en que se me hacía tan cuesta arriba que me costó llegar al final.
Es Marsé, que duda cabe, tiene todo aquello que lo ha hecho tan grande dentro de la literatura, hay momentos maravillosos, pero el conjunto no está a la altura de otras grandes novelas suyas, o al menos esa impresión me produjo.

[David · Rating 4 out of 5]

En esta novela el mundo real alrededor del personaje de David se confunde con sucesivas apariciones: el padre huido a causa de sus ideas políticas, el legendario piloto de la RAF, y hasta su hermano pequeño que aún no ha nacido. Es una novela donde todo transcurre en un universo muy pequeño, las calles de una Barcelona que dejó de existir hace tiempo y que solo permanece en la memoria del autor. Está excelentemente narrada y se lee en dos ratos he de decir que se le coge cariño a algunos personajes, pobre Chispa, ejem, no digo más no vaya a soltar algún spoiler.