What do you think?
Rate this book
Pânza de păianjen
Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, eroina Diana Slavu își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existențe cenușii, marcate de apăsarea săraciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice ființă care-a avut puterea să-și urmărească, cu ochi lucizi și uimiți, propria devenire, orice femeie care măcar o clipă s-a simțit încorsetată de condiția sa strâmbă într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite, se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste făra odihnă a Dianei Slavu.
480 pages
First published January 1, 1938
334 people are currently reading
4598 people want to read
About the author
Cella Serghi
12 books193 followersCella Serghi (n. 4 noiembrie S.V. 22 octombrie 1907, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.
A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura Cartea Românească un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei.
A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura Cartea Românească un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 335 reviews
December 2, 2012
Panza de paianjen reprezinta o importanta opera din perioada interbelica, dar care totusi se diferentiaza de atmosfera altor romane din acea epoca (cum ar fi, de exemplu, Ultima noapte de dragoste a lui Camil Petrescu), poate datorita faptului ca Cella Serghi nu foloseste stilul balzacian sau proustian, ci pur si simplu isi creeaza un stil propriu, caracteristic.
Astfel, in paginile acestui roman, intram in viata eroinei Diana Slavu. Povestea ei este redata prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, si printr-un sir de scrisori intre cele doua prietene.
Diana isi povesteste intreaga viata, un amestec de iubire, cautare zadarnica si resemnare, cand abia are 20 de ani. O remarca interesanta este facuta de prietena sa, Ilinca, care spune "cat de tanara e si cat de mult a trait deja". In acesti 20 de ani, Diana a cunoscut saracia, literatura, ambitia de a invata si de a fi independenta pentru a scapa de ghearele saraciei, iubirea si, pe scurt, o experienta de viata cu care putine tinere se puteau lauda la momentul acela al existentei lor.
Nu as putea spune ca Panza de paianjen m-a atras in mod deosebit prin poveste. Dimpotriva, am gasit unele elemente putin greu de digerat, cum ar fi numeroasele personaje care, in mod misterios, se cunosteau datorita anumitor imprejurari sau prin intermediul altor cunostinte. Insa, realistic vorbind, chiar daca Bucurestiul interbelic era relativ mic, este greu de conceput ca atatea personaje se cunosteau din pura coincidenta. De asemenea, am avut si unele dificultati in a accepta, in anumite momente, comportamentul Dianei, din simplul motiv ca mi se parea superficiala, iar imaginea pe care mi-o facusem despre ea era cu mult mai presus decat acest defect omenesc.
Insa aceasta carte m-a impresionat cel mai mult, precum spuneam mai sus, prin Diana Slavu. Impresia pe care mi-o lasase era extrem de puternica, intrucat regaseam in acest personaj feminin multe caracteristici ale adolescentelor de astazi, si inclusiv, ale mele. Fiind un personaj extrem de complex, este destul de dificil sa realizezi un portret al Dianei. Ea este o combinatie de naivitate, feminitate, inteligenta, si seninatate foarte greu regasite si in alte personaje. Iubeste cu o pasiune imensa, insa este prinsa in "panza de paianjen a vietii". De retinut este o replica de-a ei, care sintetizeaza titlul cartii si intregul zbucium al romanului:
"Vezi, asa imi inchipui viata, ca o panza de paianjen imensa, cenusie, lipicioasa, in care omul se zbate ca o musca. Undeva pazeste carnivorul: paianjenul…”"
Iubirea Dianei este o contradictie, impartita in marea dragoste a vietii ei, Petre Barbu - simbol al iubirii absolute si neimplinite, si in dragostea la un nivel inferior, care poate fi atinsa sufleteste (alaturi de Michi) sau fizic (alaturi de Alex). Insa Michi si Alex sunt doar escapadele in care Diana il cauta pe Petre Barbu, negasindu-l in niciunul dintre cei doi. Iubirea ei din adolescenta nu va putea fi niciodata regasita intr-un alt barbat, iar Diana face greseala de a crede ca pentru ea mai poate exista o astfel de iubire.
Este singura ei greseala, de altfel, pentru ca in afara acestui aspect Diana este prototipul femeii puternice, care poate suci cu usurinta mintile barbatilor. Atrage la inceput prin frumusetea sa, insa este un fapt stiut ca exteriorul nu poate pastra interesul unui barbat prea mult timp. De aceea ea reuseste sa-i cucereasca prin farmecul sau compus din inteligenta, demnitate si veselie.
Puterea sa asupra barbatilor pare sa ii fie cunoscuta chiar si ei, intrucat ramane de la Diana Slavu un extrem de frumos citat despre forta pe care orice femeie doreste sa o exercite asupra barbatilor:
"Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit."
Astfel, in paginile acestui roman, intram in viata eroinei Diana Slavu. Povestea ei este redata prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, si printr-un sir de scrisori intre cele doua prietene.
Diana isi povesteste intreaga viata, un amestec de iubire, cautare zadarnica si resemnare, cand abia are 20 de ani. O remarca interesanta este facuta de prietena sa, Ilinca, care spune "cat de tanara e si cat de mult a trait deja". In acesti 20 de ani, Diana a cunoscut saracia, literatura, ambitia de a invata si de a fi independenta pentru a scapa de ghearele saraciei, iubirea si, pe scurt, o experienta de viata cu care putine tinere se puteau lauda la momentul acela al existentei lor.
Nu as putea spune ca Panza de paianjen m-a atras in mod deosebit prin poveste. Dimpotriva, am gasit unele elemente putin greu de digerat, cum ar fi numeroasele personaje care, in mod misterios, se cunosteau datorita anumitor imprejurari sau prin intermediul altor cunostinte. Insa, realistic vorbind, chiar daca Bucurestiul interbelic era relativ mic, este greu de conceput ca atatea personaje se cunosteau din pura coincidenta. De asemenea, am avut si unele dificultati in a accepta, in anumite momente, comportamentul Dianei, din simplul motiv ca mi se parea superficiala, iar imaginea pe care mi-o facusem despre ea era cu mult mai presus decat acest defect omenesc.
Insa aceasta carte m-a impresionat cel mai mult, precum spuneam mai sus, prin Diana Slavu. Impresia pe care mi-o lasase era extrem de puternica, intrucat regaseam in acest personaj feminin multe caracteristici ale adolescentelor de astazi, si inclusiv, ale mele. Fiind un personaj extrem de complex, este destul de dificil sa realizezi un portret al Dianei. Ea este o combinatie de naivitate, feminitate, inteligenta, si seninatate foarte greu regasite si in alte personaje. Iubeste cu o pasiune imensa, insa este prinsa in "panza de paianjen a vietii". De retinut este o replica de-a ei, care sintetizeaza titlul cartii si intregul zbucium al romanului:
"Vezi, asa imi inchipui viata, ca o panza de paianjen imensa, cenusie, lipicioasa, in care omul se zbate ca o musca. Undeva pazeste carnivorul: paianjenul…”"
Iubirea Dianei este o contradictie, impartita in marea dragoste a vietii ei, Petre Barbu - simbol al iubirii absolute si neimplinite, si in dragostea la un nivel inferior, care poate fi atinsa sufleteste (alaturi de Michi) sau fizic (alaturi de Alex). Insa Michi si Alex sunt doar escapadele in care Diana il cauta pe Petre Barbu, negasindu-l in niciunul dintre cei doi. Iubirea ei din adolescenta nu va putea fi niciodata regasita intr-un alt barbat, iar Diana face greseala de a crede ca pentru ea mai poate exista o astfel de iubire.
Este singura ei greseala, de altfel, pentru ca in afara acestui aspect Diana este prototipul femeii puternice, care poate suci cu usurinta mintile barbatilor. Atrage la inceput prin frumusetea sa, insa este un fapt stiut ca exteriorul nu poate pastra interesul unui barbat prea mult timp. De aceea ea reuseste sa-i cucereasca prin farmecul sau compus din inteligenta, demnitate si veselie.
Puterea sa asupra barbatilor pare sa ii fie cunoscuta chiar si ei, intrucat ramane de la Diana Slavu un extrem de frumos citat despre forta pe care orice femeie doreste sa o exercite asupra barbatilor:
"Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit."
September 29, 2025
"Eu sunt ca un drumeț care s-a adăpostit aici, în casa asta, cu nume fals și care nu spune nici de unde vine, nici de ce a venit, nici când și încotro a pornit".
E ușor să o judecăm pe eroină dacă uităm că nu are decât 23 de ani, la așa o vârstă nu poți avea maturitatea de a-ți alege un drum. Totuși romanul merită citit mai ales că este foarte bine scris, iar căutarea drumului în viață și regăsirea sunt realist prezentate. Sunt sigură că multe evenimente sunt autobiografice.
E ușor să o judecăm pe eroină dacă uităm că nu are decât 23 de ani, la așa o vârstă nu poți avea maturitatea de a-ți alege un drum. Totuși romanul merită citit mai ales că este foarte bine scris, iar căutarea drumului în viață și regăsirea sunt realist prezentate. Sunt sigură că multe evenimente sunt autobiografice.
February 20, 2017
"Ce n'est pas drôle de mourir et d'aimer tant de choses-
La nuit bleue et les matins roses, le verger plein de glaïeuls roses,
L'amour prompt,
Les fruits lents à mûrir,
Ni que tournent en fumée
Maintes choses jadis aimées?"
* Are vreun haz să mori când iubești atâtea-/ Noaptea albastră și diminețile trandafirii, grădină plina de stânjenei roz,/ Dragostea iscată dintr-odată,/ Fructele care se coc încet,/ Și ca fumul să se risipească/ Atâtea lucruri iubite altădată?*
La nuit bleue et les matins roses, le verger plein de glaïeuls roses,
L'amour prompt,
Les fruits lents à mûrir,
Ni que tournent en fumée
Maintes choses jadis aimées?"
* Are vreun haz să mori când iubești atâtea-/ Noaptea albastră și diminețile trandafirii, grădină plina de stânjenei roz,/ Dragostea iscată dintr-odată,/ Fructele care se coc încet,/ Și ca fumul să se risipească/ Atâtea lucruri iubite altădată?*
January 16, 2021
Nu ştiu de ce am simţit nevoia să recitesc Pînza de păianjen a Cellei Serghi, după mai bine de 20 de ani. Poate pentru că aminteşte de ea Mihail Sebastian în Jurnalul său, jurnal care mi-a trezit nostalgia lecturilor din liceu, cînd priveam cu atîta admiraţie spre literatura noastră interbelică.
Din păcate, trecerea timpului nu mi-a schimbat impresia: acum ca şi atunci, nu pot vedea în Cella Serghi decît o autoare pasabilă, de vacanţă, fără vreo pretenţie reală la un loc alături de monştrii noştri sacri a căror contemporană a fost. Scriitura sa rămîne pentru mine bine ancorată în categoria chick-lit, prin miza pe sentimentalism şi melodramă, amestecate (ceea ce o salvează, oarecum) cu descrieri de bună forţă evocativă.
Autoarea a contrazis vehement afirmaţia că proza ei este influenţată de Camil Petrescu, şi înclin să-i dau dreptate, dar numai parţial şi nu pentru motivele pe care le înşiră ea (că ar fi avut alte puncte de interes faţă de Camil, în special evocarea copilăriei, sau că ea vedea fapte, nu idei). Nu, diferenţa principală constă în maniera de abordare a temei şi în stil. Pe de o parte, acolo unde autorul Patului lui Procust creează un dosar de existenţe, Cella Serghi nu face decît să speculeze pe marginea motivului manuscrisului găsit, fără a reuşi să construiască, prin Ilinca, nici o voce distinctă de a Dianei, nici o imagine în oglindă, nici măcar una complementară, ci doar o variaţie uneori obositoare pentru a justifica aglomerarea unor detalii nu totdeauna necesare în economia textului. Pe de altă parte, introspecţia este stîngace, adesea neconvingătoare, fără strălucire.
Personajele, însă, par, în mai mică sau mai mare măsură, replici în cheie minoră ale celor camilpetresciene. De-a lungul întregii lecturi nu am putut de exemplu scăpa de impresia că autoarea a construit-o pe Diana Slavu cu Doamna T. în minte (fără să reuşească totuşi să facă din ea mai mult decît o cochetă banală). Si această intenţie este evidentă de la bun început, de la descrierea pe care i-o face Petre Barbu, care, la fel ca Fred Vasilescu, e uimit că imaginea ei se schimbă în funcţie de cine o priveşte. Numai că acolo unde Camil Petrescu izbuteşte un portret complex tocmai pentru că e contradictoriu, Cella Serghi nu reuşeşte decît să forţeze adevărul zicalei: The beauty is in the eye of the beholder .
În timp ce sensibilitatea, cultura şi inteligenţa Doamnei T. sînt atît de bine puse în evidenţă încît fac din aceasta unul dintre cele mai izbutite personaje feminine din literatura noastră, Diana Slavu, aparent cu acelaşi background intelectual, rămîne superficială şi artificială, semănînd mai degrabă cu o Emilia care şi-a descoperit brusc profunzimi sufleteşti cu care încearcă să-şi răscumpere existenţa oarecum trivială, gîndurile oarecum banale, gesturile oarecum vulgare... Afirmaţia brutală a lui Michi în dialogul cu Ilinca nu face decît să sublinieze derizoriul acestei pretenţii de suflet neînţeles şi chinuit:
Michi însuşi, poate unul dintre cele mai izbutite personaje din roman, pare inspirat de acel D. cu care se culcase din milă doamna T. Dar dacă gestul acesteia îi punea în evidenţă sensibilitatea sufletească accentuîndu-i superioritatea morală, iubirile Dianei sînt doar sordide.
Să nu mă înţelegeţi greşit: ceea ce-i reproşez autoarei în construcţia personajului principal nu este de ordin moral (asta ar mai lipsi, cînd marea literatură e plină de Anne Karenina sau Emme Bovary), ci de ordin literar şi anume mimarea complexităţii: Diana este un personaj plat şi previzibil, al cărei trecut nu reuşeşte să-i justifice gesturile prezente şi ale cărei acţiuni prezente nu o fac tragică, ci mai curînd ridicolă, ca în episodul morţii tatălui ei, în care trivialul cîştigă în detrimentul esteticului, printr-o proastă dozare a sincerităţii si prin potenţarea stîngace a imaginilor: naratoarea pune pe acelaşi plan cele două portrete, al doctorului şi al tatălui, stricîndu-le pe amîndouă:
Dacă introspecţia sună adesea fals, portretele şi peisajele sînt conturate de o mînă destul de sigură, surprinzătoare ca descoperirea unei miniaturi graţioase în colţul unei foi mîzgălite de o mînă neatentă şi grăbită:
Asemenea surprize plăcute apar pe tot parcursul romanului înduioşînd cititorul şi determinîndu-l să-i ierte celelalte stîngăcii. Finalul însuşi este delicat şi optimist, cu toată simbolistica lui un pic prea evidentă în ceea ce priveste caracterul cathartic al artei :
Din păcate, trecerea timpului nu mi-a schimbat impresia: acum ca şi atunci, nu pot vedea în Cella Serghi decît o autoare pasabilă, de vacanţă, fără vreo pretenţie reală la un loc alături de monştrii noştri sacri a căror contemporană a fost. Scriitura sa rămîne pentru mine bine ancorată în categoria chick-lit, prin miza pe sentimentalism şi melodramă, amestecate (ceea ce o salvează, oarecum) cu descrieri de bună forţă evocativă.
Autoarea a contrazis vehement afirmaţia că proza ei este influenţată de Camil Petrescu, şi înclin să-i dau dreptate, dar numai parţial şi nu pentru motivele pe care le înşiră ea (că ar fi avut alte puncte de interes faţă de Camil, în special evocarea copilăriei, sau că ea vedea fapte, nu idei). Nu, diferenţa principală constă în maniera de abordare a temei şi în stil. Pe de o parte, acolo unde autorul Patului lui Procust creează un dosar de existenţe, Cella Serghi nu face decît să speculeze pe marginea motivului manuscrisului găsit, fără a reuşi să construiască, prin Ilinca, nici o voce distinctă de a Dianei, nici o imagine în oglindă, nici măcar una complementară, ci doar o variaţie uneori obositoare pentru a justifica aglomerarea unor detalii nu totdeauna necesare în economia textului. Pe de altă parte, introspecţia este stîngace, adesea neconvingătoare, fără strălucire.
Personajele, însă, par, în mai mică sau mai mare măsură, replici în cheie minoră ale celor camilpetresciene. De-a lungul întregii lecturi nu am putut de exemplu scăpa de impresia că autoarea a construit-o pe Diana Slavu cu Doamna T. în minte (fără să reuşească totuşi să facă din ea mai mult decît o cochetă banală). Si această intenţie este evidentă de la bun început, de la descrierea pe care i-o face Petre Barbu, care, la fel ca Fred Vasilescu, e uimit că imaginea ei se schimbă în funcţie de cine o priveşte. Numai că acolo unde Camil Petrescu izbuteşte un portret complex tocmai pentru că e contradictoriu, Cella Serghi nu reuşeşte decît să forţeze adevărul zicalei: The beauty is in the eye of the beholder .
— Cînd o vedeai apărând, ţi se părea foarte frumoasă. Cînd te uitai mai bine, spuneai: nu, nu-i frumoasă, dar „are ceva” şi te-ntrebai ce are. (...) Dar dacă cineva, mai ales o femeie, spunea că, de fapt, nu-i frumoasă îţi dădeai seama că e foarte frumoasă.
În timp ce sensibilitatea, cultura şi inteligenţa Doamnei T. sînt atît de bine puse în evidenţă încît fac din aceasta unul dintre cele mai izbutite personaje feminine din literatura noastră, Diana Slavu, aparent cu acelaşi background intelectual, rămîne superficială şi artificială, semănînd mai degrabă cu o Emilia care şi-a descoperit brusc profunzimi sufleteşti cu care încearcă să-şi răscumpere existenţa oarecum trivială, gîndurile oarecum banale, gesturile oarecum vulgare... Afirmaţia brutală a lui Michi în dialogul cu Ilinca nu face decît să sublinieze derizoriul acestei pretenţii de suflet neînţeles şi chinuit:
— Pentru ce m-ai chemat?
— Pentru mai multe lucruri, dar cred că nu mai eşti dispus să crezi despre Diana altceva decât că a avut un număr mai mare sau mai mic de amanţi.
— Da, altceva nu mai sunt dispus să cred. E aşa uşor să faci literatură în jurul „sufletului complicat al femeii”!
Michi însuşi, poate unul dintre cele mai izbutite personaje din roman, pare inspirat de acel D. cu care se culcase din milă doamna T. Dar dacă gestul acesteia îi punea în evidenţă sensibilitatea sufletească accentuîndu-i superioritatea morală, iubirile Dianei sînt doar sordide.
Să nu mă înţelegeţi greşit: ceea ce-i reproşez autoarei în construcţia personajului principal nu este de ordin moral (asta ar mai lipsi, cînd marea literatură e plină de Anne Karenina sau Emme Bovary), ci de ordin literar şi anume mimarea complexităţii: Diana este un personaj plat şi previzibil, al cărei trecut nu reuşeşte să-i justifice gesturile prezente şi ale cărei acţiuni prezente nu o fac tragică, ci mai curînd ridicolă, ca în episodul morţii tatălui ei, în care trivialul cîştigă în detrimentul esteticului, printr-o proastă dozare a sincerităţii si prin potenţarea stîngace a imaginilor: naratoarea pune pe acelaşi plan cele două portrete, al doctorului şi al tatălui, stricîndu-le pe amîndouă:
Ştiu azi că aş fi arătat fotografia fratelui meu dacă tata ar fi vrut să se fălească faţă de bătrînul profesor, care părăsise patul lui cu câteva minute înainte. Dar acum în faţa mea se afla un bărbat a cărui apariţie mă tulbura, ale cărui mîini minunate mă atrăgeau, mă depărtau de la singura preocupare care mi-era îngăduită. Femeie şi frivolă, am avut cruzimea să-l privesc pe sfîntul acela, care ardea ca o lumînare aproape consumată, din care nu se mai vedea decît o flăcăruie, cu preocuparea de a nu fi ridicol, fiindcă era tatăl meu şi, prin el, aş fi devenit ridicolă eu.
Dacă introspecţia sună adesea fals, portretele şi peisajele sînt conturate de o mînă destul de sigură, surprinzătoare ca descoperirea unei miniaturi graţioase în colţul unei foi mîzgălite de o mînă neatentă şi grăbită:
Cînd mă gândesc la Petre Barbu, nu pot să-l desprind prea bine de coasta stâncoasă a Mangaliei. Era arămiu, ca ea, şi, ca şi ea, călit de soare şi de vînt. Cînd vreau să-mi amintesc vocea lui, o găsesc aproape cu totul acoperită de zgomotul valurilor.
Nimeni nu ştia de unde vine, dacă are rude şi unde sunt. Stătea la mare şi tot timpul, vara – la Mangalia, iarna – undeva în Algeria. Hainele cu care era îmbrăcat n-aveau niciodată o culoare precisă: albastru, galben, sau alb. Erau prăfuite şi luau culoarea lucrurilor care-l înconjurau.
Asemenea surprize plăcute apar pe tot parcursul romanului înduioşînd cititorul şi determinîndu-l să-i ierte celelalte stîngăcii. Finalul însuşi este delicat şi optimist, cu toată simbolistica lui un pic prea evidentă în ceea ce priveste caracterul cathartic al artei :
O vrabie s-a aşezat pe muchia balconului, a privit tremurînd capul de o parte şi de alta şi a zburat. Cîţiva porumbei au traversat strada pe deasupra caselor, albi cu pete cafenii. Sună clopotele la biserică. Să fie duminică? Mă pomenesc zîmbind fără să ştiu de ce. O rază de soare trece pieziş printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide, ca în pozele care arată Învierea.
February 21, 2025
Pânza de păianjen de Cella Serghi este una dintre acele povești care te prind în plasa lor și nu te mai lasă să pleci. Nu este doar un roman, ci un colț de viață transpus în pagini, cu dorințe frânte, visuri neîmplinite și căutări ce par să nu se sfârșească niciodată. Este despre zbuciumul unei femei care își caută locul într-o lume rigidă, care îi impune să aleagă între inimă și rațiune, între libertate și constrângere. Citind, simți aproape pe pielea ta neputința Dianei Slavu, durerea unei iubiri neîmplinite și lupta continuă pentru a se elibera dintr-o viață care nu i se potrivește.
Cella Serghi nu a scris doar despre un personaj, ci despre sine însăși, despre femeile care trăiesc între dorință și compromis, între speranță și resemnare. Povestea Dianei este povestea multor femei care, într-o epocă dominată de convenții, s-au zbătut între cine erau și cine trebuiau să fie. Încă din copilărie, Diana cunoaște lipsurile și umilința sărăciei, dar și visele mari, care par mereu la un pas distanță. Prima iubire, pictorul Petre Barbu, rămâne pentru ea un ideal intangibil, un simbol al așteptării, al promisiunilor care nu se împlinesc niciodată. Poate tocmai această iubire neîmpărtășită o face să creadă că fericirea se află mereu în altă parte, la altcineva.
Pentru Diana, căsătoria cu Michi pare o scăpare din mrejele neputinței materiale, dar devine o altă formă de închisoare. Ea nu își poate împărți sufletul între siguranță și iubire, iar relația lor se transformă într-o iluzie, într-un decor frumos, dar lipsit de viață. Dragostea adevărată pare să-i bată din nou la ușă prin Alex, dar oare este el ceea ce caută cu adevărat? Sau este doar o altă umbră a trecutului, o altă proiecție a acelui Petre Barbu pe care nu l-a putut avea niciodată?
Ceea ce face ca Pânza de păianjen să fie mai mult decât o simplă poveste de dragoste este felul în care Cella Serghi o scrie. Fiecare descriere este încărcată de emoție, fiecare imagine a Mangaliei sau a Balcicului pulsează cu neliniștea sufletească a Dianei. Marea nu este doar un decor, ci un personaj în sine – un martor tăcut al rătăcirilor ei, al speranțelor și eșecurilor, al momentelor de iluzie și de trezire la realitate.
Titlul romanului este, poate, cea mai puternică metaforă. Pânza de păianjen în care Diana se zbate nu este doar o alegorie a societății care îi impune limite, ci și a propriilor sale alegeri, a propriei incapacități de a rupe firul iluziei. La final, desprinderea nu vine printr-o mare iubire salvatoare, ci printr-o înțelegere amară, dar necesară: că uneori, singurătatea este prețul pentru a fi cu adevărat liber.
Povestea Dianei nu este una ușoară, nu este despre finaluri fericite sau despre găsirea unui loc magic unde toate dorințele devin realitate. Este o poveste despre acceptare, despre renunțare și despre puterea de a merge mai departe chiar și atunci când toate iluziile s-au spulberat. Pânza de păianjen rămâne un roman de 4 stele puternice, pentru că reușește să prindă în paginile sale esența unui suflet zbuciumat, să ne facă să simțim și să ne regăsim, fie și pentru o clipă, în rătăcirile Dianei Slavu.
Cella Serghi nu a scris doar despre un personaj, ci despre sine însăși, despre femeile care trăiesc între dorință și compromis, între speranță și resemnare. Povestea Dianei este povestea multor femei care, într-o epocă dominată de convenții, s-au zbătut între cine erau și cine trebuiau să fie. Încă din copilărie, Diana cunoaște lipsurile și umilința sărăciei, dar și visele mari, care par mereu la un pas distanță. Prima iubire, pictorul Petre Barbu, rămâne pentru ea un ideal intangibil, un simbol al așteptării, al promisiunilor care nu se împlinesc niciodată. Poate tocmai această iubire neîmpărtășită o face să creadă că fericirea se află mereu în altă parte, la altcineva.
Pentru Diana, căsătoria cu Michi pare o scăpare din mrejele neputinței materiale, dar devine o altă formă de închisoare. Ea nu își poate împărți sufletul între siguranță și iubire, iar relația lor se transformă într-o iluzie, într-un decor frumos, dar lipsit de viață. Dragostea adevărată pare să-i bată din nou la ușă prin Alex, dar oare este el ceea ce caută cu adevărat? Sau este doar o altă umbră a trecutului, o altă proiecție a acelui Petre Barbu pe care nu l-a putut avea niciodată?
Ceea ce face ca Pânza de păianjen să fie mai mult decât o simplă poveste de dragoste este felul în care Cella Serghi o scrie. Fiecare descriere este încărcată de emoție, fiecare imagine a Mangaliei sau a Balcicului pulsează cu neliniștea sufletească a Dianei. Marea nu este doar un decor, ci un personaj în sine – un martor tăcut al rătăcirilor ei, al speranțelor și eșecurilor, al momentelor de iluzie și de trezire la realitate.
Titlul romanului este, poate, cea mai puternică metaforă. Pânza de păianjen în care Diana se zbate nu este doar o alegorie a societății care îi impune limite, ci și a propriilor sale alegeri, a propriei incapacități de a rupe firul iluziei. La final, desprinderea nu vine printr-o mare iubire salvatoare, ci printr-o înțelegere amară, dar necesară: că uneori, singurătatea este prețul pentru a fi cu adevărat liber.
Povestea Dianei nu este una ușoară, nu este despre finaluri fericite sau despre găsirea unui loc magic unde toate dorințele devin realitate. Este o poveste despre acceptare, despre renunțare și despre puterea de a merge mai departe chiar și atunci când toate iluziile s-au spulberat. Pânza de păianjen rămâne un roman de 4 stele puternice, pentru că reușește să prindă în paginile sale esența unui suflet zbuciumat, să ne facă să simțim și să ne regăsim, fie și pentru o clipă, în rătăcirile Dianei Slavu.
April 29, 2016
Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă.
August 20, 2022
Romanul debutează cu o bârfă aprins discutată de către toți: “Diana Slavu divorțează”. O fi vorba de o dezmățată și o frivolă (cum afirmă gurile rele)? Cine este această Diana Slavu care a încins spiritele și i-a pus pe toți pe bârfe?
Romanul scoate în prim-plan perioada interbelică. Avem aici trecută sub lupă viața Dianei Slavu. Doi naratori ne vor purta prin această poveste, primul este chiar Diana, prin caietele ei de memorii și scrisori, iar cel de-al doilea este Ilinca, prietena Dianei. Prin ochii lor vom vedea șirul evenimentelor care și-au pus amprenta asupra vieții eroinei, această figură misterioasă la început, însă pe care ajungem pe parcurs s-o descoperim.
Îndrăgostită la șaisprezece ani, Diana simte cu toată ființa ei acea dragoste din adolescență: pură, intensă, dusă până la paroxism. Însă, prima iubire se transformă treptat într-o obsesie care îi va marca nu doar adolescența, dar își va pune amprenta asupra ei într-un mod inevitabil. Dragostea pentru Petre Barbu, un pictor întâlnit într-o vacanță la Mangalia, se dovedește a fi precum un drog care a pus stăpânire pe ea și a încătușat-o în ghearele lui într-un mod obsesiv.
Cu ajutorul memoriilor Dianei, ne întoarcem în copilăria ei, cunoaștem bazele acestei existențe. Îi cunoaștem părinții: tatăl un om cinstit și muncitor, mama o luptătoare. Trăind într-o sărăcie lucidă, încă de mică Diana se simte mereu stingherită și umilită de mizeria în care locuiește familia ei. Luptă cu sărăcia, de aici are și o dorință acerbă de a străluci, ajunsă la adolescență. Din cauza frumuseții ei este văzută drept o pradă ușoară. În realitate, trece prin mari greutăți ca să-și câștige existența și să-și păstreze demnitatea.
✍️“Vezi, așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul.”
Se spune despre ea nu că ar fi frumoasă, dar adorabilă. Este acel gen de frumusețe care întoarce căpetele și care îi face geloși pe toți cei din jur. Bărbații se simt atrași de ea precum un magnet, îi obsedează prin făptura sa. Ea este adevărată, vie, spontană, plină de farmec.
Dacă la prima vedere Diana pare o fată egoistă, frivolă, necumpătată, cu cât avansăm în istorie descoperim că ea este o nefericită. Apare mereu zâmbitoare, plină de viață, optimistă, însă sub această mască se ascunde o tristețe profundă și o căutare continuă a fericirii.
✍️“Nu știam că fericirea nu e euforie, nu e vârtejul, beția, senzualitatea difuză sau strigătul, chemarea bărbatului, veche de când lumea, camuflată în atâtea învelișuri de poezie. Am avut o copilărie cenușie, grea, o adolescență făcută din lipsuri și umilințe, într-o lume care huzurea, și căsătoria mea, în aparență liber aleasă, a fost forțată de nevoia de a mă elibera de păienjenișul sărăciei.”
Este mereu într-o acerbă căutare a fericirii, egalând-o pe aceasta cu euforia sau extazul. Drept urmare își țese mereu dragostea din dor, din așteptare, din frică, din remușcare, dar mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preț, fericită. Și se lasă amăgită, mai ales fiindcă are nevoie să fie amețită, să evadeze din cenușiul vieții (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină) și nu este fericită. Și astfel se învârtește mereu în acest cerc vicios, simțind mereu frustrare și deziluzie.
Mereu îndrăgostită de acei bărbați nepotriviți, sau cum sunt numiți în psihologie, de acel tipar defectuos… Am avut sentimente amestecate față de eroină: de la milă, la admirație, apoi repulsie, și din nou compătimire și strângere de inimă.
✍️“De altfel, nu-mi amintesc să mă fi învățat vreodată cineva ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce e urât. Nimeni nu se ocupa de mine.”
Având toate aceste detalii la îndemână, cititorul probabil va gândi ce-o fi și cu penibila aceasta și de ce citesc această istorie ridicolă despre o fată fără inteligență emoțională. Însă, cititorul nu trebuie să omită faptul că aceasta este istoria unei adolescente și mai apoi a unei tinere domnițe în devenire. Și autoarea a știut să descrie într-un mod perfect dramele care se derulează adesea la aceste vârste. Finalul este un alt fel de happy-end. Mi-a plăcut să văd maturizarea eroinei.
Trebuie să remarc și stilul frumos al autoarei. M-a cucerit penița Cellei Serghi. Cu siguranță revin la ea.
“Pânză de păianjen” de Cella Serghi
Acum și pe:
https://booknation.ro/panza-de-paianj...
Romanul scoate în prim-plan perioada interbelică. Avem aici trecută sub lupă viața Dianei Slavu. Doi naratori ne vor purta prin această poveste, primul este chiar Diana, prin caietele ei de memorii și scrisori, iar cel de-al doilea este Ilinca, prietena Dianei. Prin ochii lor vom vedea șirul evenimentelor care și-au pus amprenta asupra vieții eroinei, această figură misterioasă la început, însă pe care ajungem pe parcurs s-o descoperim.
Îndrăgostită la șaisprezece ani, Diana simte cu toată ființa ei acea dragoste din adolescență: pură, intensă, dusă până la paroxism. Însă, prima iubire se transformă treptat într-o obsesie care îi va marca nu doar adolescența, dar își va pune amprenta asupra ei într-un mod inevitabil. Dragostea pentru Petre Barbu, un pictor întâlnit într-o vacanță la Mangalia, se dovedește a fi precum un drog care a pus stăpânire pe ea și a încătușat-o în ghearele lui într-un mod obsesiv.
Cu ajutorul memoriilor Dianei, ne întoarcem în copilăria ei, cunoaștem bazele acestei existențe. Îi cunoaștem părinții: tatăl un om cinstit și muncitor, mama o luptătoare. Trăind într-o sărăcie lucidă, încă de mică Diana se simte mereu stingherită și umilită de mizeria în care locuiește familia ei. Luptă cu sărăcia, de aici are și o dorință acerbă de a străluci, ajunsă la adolescență. Din cauza frumuseții ei este văzută drept o pradă ușoară. În realitate, trece prin mari greutăți ca să-și câștige existența și să-și păstreze demnitatea.
✍️“Vezi, așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul.”
Se spune despre ea nu că ar fi frumoasă, dar adorabilă. Este acel gen de frumusețe care întoarce căpetele și care îi face geloși pe toți cei din jur. Bărbații se simt atrași de ea precum un magnet, îi obsedează prin făptura sa. Ea este adevărată, vie, spontană, plină de farmec.
Dacă la prima vedere Diana pare o fată egoistă, frivolă, necumpătată, cu cât avansăm în istorie descoperim că ea este o nefericită. Apare mereu zâmbitoare, plină de viață, optimistă, însă sub această mască se ascunde o tristețe profundă și o căutare continuă a fericirii.
✍️“Nu știam că fericirea nu e euforie, nu e vârtejul, beția, senzualitatea difuză sau strigătul, chemarea bărbatului, veche de când lumea, camuflată în atâtea învelișuri de poezie. Am avut o copilărie cenușie, grea, o adolescență făcută din lipsuri și umilințe, într-o lume care huzurea, și căsătoria mea, în aparență liber aleasă, a fost forțată de nevoia de a mă elibera de păienjenișul sărăciei.”
Este mereu într-o acerbă căutare a fericirii, egalând-o pe aceasta cu euforia sau extazul. Drept urmare își țese mereu dragostea din dor, din așteptare, din frică, din remușcare, dar mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preț, fericită. Și se lasă amăgită, mai ales fiindcă are nevoie să fie amețită, să evadeze din cenușiul vieții (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină) și nu este fericită. Și astfel se învârtește mereu în acest cerc vicios, simțind mereu frustrare și deziluzie.
Mereu îndrăgostită de acei bărbați nepotriviți, sau cum sunt numiți în psihologie, de acel tipar defectuos… Am avut sentimente amestecate față de eroină: de la milă, la admirație, apoi repulsie, și din nou compătimire și strângere de inimă.
✍️“De altfel, nu-mi amintesc să mă fi învățat vreodată cineva ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce e urât. Nimeni nu se ocupa de mine.”
Având toate aceste detalii la îndemână, cititorul probabil va gândi ce-o fi și cu penibila aceasta și de ce citesc această istorie ridicolă despre o fată fără inteligență emoțională. Însă, cititorul nu trebuie să omită faptul că aceasta este istoria unei adolescente și mai apoi a unei tinere domnițe în devenire. Și autoarea a știut să descrie într-un mod perfect dramele care se derulează adesea la aceste vârste. Finalul este un alt fel de happy-end. Mi-a plăcut să văd maturizarea eroinei.
Trebuie să remarc și stilul frumos al autoarei. M-a cucerit penița Cellei Serghi. Cu siguranță revin la ea.
“Pânză de păianjen” de Cella Serghi
Acum și pe:
https://booknation.ro/panza-de-paianj...
October 30, 2021
Până la pagina 210 am rezistat în mrejele acestei frumuseți unice cum numai exista pe pământ care înnebunește pe toată lumea (off Diana mama ta e un înger ți-a pus stele în ochi sau cum era replica aia răsuflată) , în ultimul capitol pe care l-am citit și-a dat cu ruj, roșu chiar și a rupt efectiv "gura târgului" toată lumea leșinase mai mai să cheme doctori cu nino să le facă perfuzi domne'. Ok am făcut cunoștință și cu Cella Serghi dar probabil trebuia să-mi dau contoarul anilor cu cel puțin 20 înapoi să o pot citi vrăjită, nu scriitura a fost problema culmea mi-a plăcut stilul ei însă conturarea personajelor pt mine a fost defectuoasă, pusă într-o scenă egocentrică această Diana de-ți ocupă efectiv toată suflarea, te apasă puțin pe plămâni 🤷♀️
August 23, 2009
O carte interesanta, dar nu exceptionala. Personal am fost atrasa mai mult de personajul Ilinca si imi pare rau ca de la inceput pana la sfarsit a ramas un caracter secundar despre care nu afli foarte multe. Pacat ca nu este folosit decat ca sa o puna in valoare pe Diana si nu capata o viata proprie. Diana nu m-a fermecat, nu stiu de ce dar ideea de fetita sarmana si deosebit de frumoasa care atrage si retine atentia tuturor nu m-a impresionat.
Cartea se concentreaza pe lupta Dianei cu saracia, cu imaginea iubirii adolescentine, cu viata in care se simte prinsa ca intr-o panza de paianjen.
Este interesanta juxtapunerea celor doua imagini ale Dianei, vazuta din interior si din exterior, si a diferentelor care rezulta din aceasta. De asemenea, mi-a placut analiza fina pe care a facut-o Cella Serghi a sentimentelor unei femei si a modului in care ea tinde sa fie atrasa de acelasi gen de barbat, a felului in care refuza sa vada adevarul si continua sa ierte la nesfarsit.
Daca prima parte a romanului a fost oarecum dezamagitoare, finalul in schimb mi s-a parut foarte potrivit si chiar neasteptat.
Cartea se concentreaza pe lupta Dianei cu saracia, cu imaginea iubirii adolescentine, cu viata in care se simte prinsa ca intr-o panza de paianjen.
Este interesanta juxtapunerea celor doua imagini ale Dianei, vazuta din interior si din exterior, si a diferentelor care rezulta din aceasta. De asemenea, mi-a placut analiza fina pe care a facut-o Cella Serghi a sentimentelor unei femei si a modului in care ea tinde sa fie atrasa de acelasi gen de barbat, a felului in care refuza sa vada adevarul si continua sa ierte la nesfarsit.
Daca prima parte a romanului a fost oarecum dezamagitoare, finalul in schimb mi s-a parut foarte potrivit si chiar neasteptat.
March 21, 2010
I really enjoyed this interesting novel from Cella Serghi. It is the first book I read from this Romanian writer and I believe she got talent. Unfortunately this was the first novel she could publish before communism era. After 1947 she had to change her style and adapt to the new regime. I am sure that if Romania would have stayed a free country she would produce more masterpieces in this genre.
I liked most from this novel the fact that I could peak into Romania between the two world wars, see how the society was structured at that time. Also the book shows a glimpse into Balcic, a sea-side resort now in Bulgaria.
I liked most from this novel the fact that I could peak into Romania between the two world wars, see how the society was structured at that time. Also the book shows a glimpse into Balcic, a sea-side resort now in Bulgaria.
December 17, 2020
Cât am iubit și cât iubesc cartea asta <3
Am trăit alături de Diana Slavu rând cu rând, pagină cu pagină și pur și simplu nu puteam s-o las din mână. Atât de profundă și de bine construită.
Am trăit alături de Diana Slavu rând cu rând, pagină cu pagină și pur și simplu nu puteam s-o las din mână. Atât de profundă și de bine construită.
February 10, 2017
Jurnalul unui copil în trup de adult, cu maturitatea emoțională a unui cartof.
July 23, 2013
«Sunt într-o stare de calm ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite capetele sensibilității mele. Parcă nu mai funcționează un anume mecanism, care făcea legătura dintre mine și lumea din afară. Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu stiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorțire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori - din necunoaștere - mai mult ca orice. O am acum, și nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic.»
August 26, 2019
”¬Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul. Nu ştiu de ce m-am gândit la negustorul de încălţăminte care mă ceruse de nevastă, la domnul Cobadin, care îmi propusese să mă protejeze. Şi la atâţia alţii, pe care tata îi înjura de mama focului.
— Ce ştii tu, Diana, despre viaţă? Eşti o fetiţă de şaptesprezece ani.
— Am văzut păianjenul. Îmi simt picioarele lipite de pânza lui.
— Cine te-a necăjit?
— Viaţa.”
— Ce ştii tu, Diana, despre viaţă? Eşti o fetiţă de şaptesprezece ani.
— Am văzut păianjenul. Îmi simt picioarele lipite de pânza lui.
— Cine te-a necăjit?
— Viaţa.”
April 17, 2025
Am asemănat-o mult pe Diana Slavu cu Scarlett O'Hara din "Pe aripile vântului". Și Dianei îi place atenția bărbaților, este o inimă zburdalnică și încearcă mereu să obțină ceva de pe urma farmecelor ei.
Nu am putut empatiza cu Diana deloc, un personaj pe care îl cunoaștem prin intermediul jurnalului și al scrisorilor expuse nouă, cititorilor, de prietena ei, Ilinca. Pentru că s-a născut într-o familie săracă, ea încearcă toată viața să urce o scară care nu pare făcută pentru ea. Și face orice compromis pentru a ajunge sus, doar că viața îi dă câte o palmă când se așteaptă mai puțin.
Speram ca măcar finalul să fie unul pe gustul meu. Intuiam că totul va avea un sfârșit tragic, ceea ce mi-ar fi plăcut mult mai mult decât ceea ce ne-a oferit Cella Serghi. A fost un final brusc, de parcă autoarea a vrut să scape odată de corvoada scrierii, oprind astfel și periplul Dianei.
Povestea se parcurge tare ușor în format audio datorită poveștii simple. Eu am ascultat mare parte din ea pe Voxa, narator fiind Raluca Moianu. Nu pot să spun că am avut parte de cea mai bună intonație, se simțea de multe ori că parcurge textul în premieră, dar tot a fost mai bine decât experiența avută cu Oana Sîrbu. 🫣
Nu am putut empatiza cu Diana deloc, un personaj pe care îl cunoaștem prin intermediul jurnalului și al scrisorilor expuse nouă, cititorilor, de prietena ei, Ilinca. Pentru că s-a născut într-o familie săracă, ea încearcă toată viața să urce o scară care nu pare făcută pentru ea. Și face orice compromis pentru a ajunge sus, doar că viața îi dă câte o palmă când se așteaptă mai puțin.
Speram ca măcar finalul să fie unul pe gustul meu. Intuiam că totul va avea un sfârșit tragic, ceea ce mi-ar fi plăcut mult mai mult decât ceea ce ne-a oferit Cella Serghi. A fost un final brusc, de parcă autoarea a vrut să scape odată de corvoada scrierii, oprind astfel și periplul Dianei.
Povestea se parcurge tare ușor în format audio datorită poveștii simple. Eu am ascultat mare parte din ea pe Voxa, narator fiind Raluca Moianu. Nu pot să spun că am avut parte de cea mai bună intonație, se simțea de multe ori că parcurge textul în premieră, dar tot a fost mai bine decât experiența avută cu Oana Sîrbu. 🫣
July 2, 2015
Spre deosebire de Holban, care se mulţumea, în "Ioana", parafrazându-l pe Le Clézio, să "mobileze tăcerea", adoptând o atitudine evazivă, mai curând picturală, uşor poetică, în privinţa subiectului abordat, universul Cellei Serghi musteşte de tumultul alert al unei lumi fascinante. Fie că vorbim despre serate ale micii burghezii, petreceri, plimbări sub clar de Lună la Balcic ori Bucureşti, romanul descrie - şi fără să fie, evident, în vreun fel balzacian; cred că acesta este farmecul cărţii de faţă, faptul că nu se înscrie în mod clar într-un anume canon pe care să îl respecte cu sfinţenie - "toată drama şi poezia societăţii contemporane". Intriga romanului, deşi in principal (şi doar aparent) deloc inovatoare, beneficiază de sprijinul unui stil admirabil, aproape ireproşabil; fiecare scenă este prezentată în mod minuţios, plasată într-un context spaţial specific, bine conturat, dialogul este viu, firesc (în plus, arareori am asistat la o dezgolire faţişă a psihicului feminin realizată într-o manieră atât de elegantă), totul pare aievea, încărcat de intensitate şi căldură. Pentru mine - spune-se orice, je ne m'en soucie pas -, "Pânza de păianjen" a fost una din principalele bucurii ale acestui sezon de lectură de până acum. 4,8/5
April 10, 2021
Inițial credeam că sunt baliverne înșirate de o duduie care a avut lumea la picioare, dar simțeam că nu-i așa.
De fapt nu-mi sta în fire să judec personajele, iar Diana a fost un amestec atribuit unor sentimente care n-ar fi niciodată împreună.
Am simțit o atât de singură, atât de neînțeleasă dar concomitent țesând tot ea acea pânză de păianjen.
Aș fi vrut s-o duc eu înapoi pe malul mării la Mangalia, să-i redau zbuciumul, râsetul, zvăpaia, dar s-a contopit cu realitatea și n-a fost să fie.
O carte care de aprofundează întru totu, detalii peste detalii, destine și oameni.
O carte scrisă atât de ușor, încât uneori te poate exaspera ușurința cu care se citește dar te apasă greutatea cuvintelor.
Cred că la un moment dat, am fost sau vom fi "cu toatele" o Diană ori o Ilincă. Exista pentru majoritatea un Petre Barbu și dor de mare.
Persistă dorința de a răzbate prin existență, de a depăși ce ai, de sări acel prag social cu care unora le este rușine iar altora li se pare firesc.
De fapt nu-mi sta în fire să judec personajele, iar Diana a fost un amestec atribuit unor sentimente care n-ar fi niciodată împreună.
Am simțit o atât de singură, atât de neînțeleasă dar concomitent țesând tot ea acea pânză de păianjen.
Aș fi vrut s-o duc eu înapoi pe malul mării la Mangalia, să-i redau zbuciumul, râsetul, zvăpaia, dar s-a contopit cu realitatea și n-a fost să fie.
O carte care de aprofundează întru totu, detalii peste detalii, destine și oameni.
O carte scrisă atât de ușor, încât uneori te poate exaspera ușurința cu care se citește dar te apasă greutatea cuvintelor.
Cred că la un moment dat, am fost sau vom fi "cu toatele" o Diană ori o Ilincă. Exista pentru majoritatea un Petre Barbu și dor de mare.
Persistă dorința de a răzbate prin existență, de a depăși ce ai, de sări acel prag social cu care unora le este rușine iar altora li se pare firesc.
August 15, 2022
“Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de oglindă, și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare.”
December 11, 2025
One of my favorites🫶
October 12, 2020
Desi citesc foarte rar romane scrise de autori romani, am ramas placut surprinsa de acest roman scris de Cella Serghi.
Autoarea a infatisat cu maiestrie societatea din perioada interbelica si a reusit sa creeze un personaj feminin foarte complex.
Diana este prototipul “femme fatale” atat prin fizicul deopotrivă admirat si invidiat cat si prin energia exuberanta de care da dovada. Din pacate aceasta armura ascunde un trecut nefericit si frământări interioare nebănuite.
“Panza de păianjen” este o carte care nu trebuie ratata in special de catre reprezentantele sexului feminin protagonista putând fi asemănată cu o Scralett o’Hara in varianta modernă.
Mi-a placut foarte mult si de aceea voi incerca sa citesc si alte opere scrise de aceeasi autoare.
Autoarea a infatisat cu maiestrie societatea din perioada interbelica si a reusit sa creeze un personaj feminin foarte complex.
Diana este prototipul “femme fatale” atat prin fizicul deopotrivă admirat si invidiat cat si prin energia exuberanta de care da dovada. Din pacate aceasta armura ascunde un trecut nefericit si frământări interioare nebănuite.
“Panza de păianjen” este o carte care nu trebuie ratata in special de catre reprezentantele sexului feminin protagonista putând fi asemănată cu o Scralett o’Hara in varianta modernă.
Mi-a placut foarte mult si de aceea voi incerca sa citesc si alte opere scrise de aceeasi autoare.
September 26, 2021
„Cartea doamnei Cella Serghi impune criticului răspunderi mai mari decât le comportă o grăbită recomandare” (Mihail Sebastian) Probabil o operă literară în adevăratul sens al cuvântului. O carte cu un fir narativ central răsfirat pe mai multe planuri - iubire, familie, senzația de a trăi de azi pe mâine, dorința de afirmare și de adaptare social. Pentru mine Cella Serghi este poate una dintre cele mai mari scriitoare ale literaturii române, impresionând prin „naturalețea, sponaneitatea scriiturii, conturarea personajului principal, atât de sincer și de cuceritor, capacitatea de a face cititorul să viseze, și nu în ultimă instanță, succesul de public pentru o carte de dragoste [...]” (Cleopatra Lorințiu)
Orice filolog a auzit cel puțin o dată de povestea de dragoste dintre Cella și Camil Petrescu. „Întâlnirea mea cu inegalabilul Camil a fost crucială din mai multe puncte de vedere [...] îi sunt și azi recunoscătoare că a existat.”, spunea Cella Serghi într-un interviu. Ba chiar autoarea confirmă faptul că autorul romanului Ultima noapte... a fost principalul ei susținător. Fără dar și poate, Camil Petrescu i-a fost o mare inspirație. Realizând o paralelă între Pânza de păianjen și Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de razboi, romanele sunt indubitabil psiholgice, cu protagoniști încadrați în tipologia intelectualului lucid, a inadaptatului superior. Astfel se remarcă în text autoanaliza lucidă, monologul interior, cu notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor organice, dar și fluxul conștiinței. Sunt analizate cu luciditate toate gândurile pe care le trăiește protagonista, declanșându-se o adevărată psihoză (întâlnită prin frământările și conflictul interior)
Printre multitudinea de critici care au comentat opera Cellei Serghi, George Călinescu nu se numără. Autoarea marturisește că„în 1938, critica s-a ocupat mai mult de Pânză de păianjen decât de Enigma Otiliei”. De ce? Răspunsul este incert, însă la o analiză obiectivă a lucrurilor, nivelul la care triunghiul amoros dintre Diana-Michi-Alex este pus în discuție printr-o sensibilitate, o naturalețe și un firesc al discursul narativ, cuplul Otilia-Felix-Pascalopol nu se poate ridica.
M-am îndrăgostit de această carte căci m-am regăsit în personajul Dianei Slavu mai mult decât m-aș fi regăsit în scrierile lui Jane Austen, ale lui George Eliot, ale Selmei Lagerlof sau chiar ale surorilor Brontë. O adolescentă care-și dorește maturizarea și absolutul în iubire mai devreme decât s-ar fi cuvenit, și care deja la vârsta de 20 de ani se simțea cumva captată în „pânza de paianjen” a vieții. „Nu voi mai simți niciodată astfel de emoții? m-am întrebat, cu o strângere de inimă. Mi-era frică și frig. Și pentru prima dată m-am gândit că tinerețea mea s-a sfârșit iremediabil, la douăzeci de ani., remarcă însăși Diana când realizează profunzimea evenimentelor trăite. Putem numi opera „o confesiune la persoana I a unei femei care și-a făcut din dragoste axa vieții” (Pompiliu Constantinescu), căci Diana își creează țelurile ei idealiste de neatins la care aspiră necontenit, atât în relația familială cât și (extra)conjugală. Un personaj de o „misterioasă feminitate, cu luciditate dureroasă” (Ion Negoițescu), prin intermediul căruia am trecut prin diverse sentimente de-a lungul cărții. Deși sociabilă și înconjurată de oameni, în gălăcioasa ei solitudine, Diana spune nu o dată, ci chiar de mai multe ori că toate lucrurile pe care le-a făcut sunt „din dor, din așteptare, din frică, din remușcare, și mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preț, fericită...”
Din această nevoie, Diana își sacrifică propria persoană, propriul suflet, „Diana Slavu trăiește tortura unei iubiri tiranice și nefericite” (Ovid. S. Crohmălniceanu). O copilă maturizată prea devreme și totuși conștientă de faptul că „și adolescența asta, pe care vrei s-o înăbuși înainte de timp, nu faci decât s-o exacerbezi, s-o întărâți... și pe urmă se prelungește dincolo de marginea firească”.
Cella Serghi mărturisește ca ar fi intitulat provizoriu romanul Consecințe, deoarece era convinsă că nimic din ceea ce ni se întâmplă în viață nu este întâmplător, ci totul pare țesut dintr-un joc al destinelor, al coincidețelor. Până la urmă, autoarea a ales metafora pânzei de păianjen, simbolism întâlnit de mai multe ori pe parcursul operei - „Vezi, așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul...”
Aș vrea s-o iau de la început și să citesc din nou această carte, să fiu din nou în rezonanță cu Diana și sentimentele ei, lucru inevitabil la vârsta la care ma aflu atât eu, cât și protagonista. Un roman de excepție care merită trecut în programa de BAC. :)
Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Şi nimeni nu mă ajuta să-mi aleg cărarea, să văd adevărul. Adulmecam în aerul fiecărui anotimp, al fiecărei clipe rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.
Orice filolog a auzit cel puțin o dată de povestea de dragoste dintre Cella și Camil Petrescu. „Întâlnirea mea cu inegalabilul Camil a fost crucială din mai multe puncte de vedere [...] îi sunt și azi recunoscătoare că a existat.”, spunea Cella Serghi într-un interviu. Ba chiar autoarea confirmă faptul că autorul romanului Ultima noapte... a fost principalul ei susținător. Fără dar și poate, Camil Petrescu i-a fost o mare inspirație. Realizând o paralelă între Pânza de păianjen și Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de razboi, romanele sunt indubitabil psiholgice, cu protagoniști încadrați în tipologia intelectualului lucid, a inadaptatului superior. Astfel se remarcă în text autoanaliza lucidă, monologul interior, cu notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor organice, dar și fluxul conștiinței. Sunt analizate cu luciditate toate gândurile pe care le trăiește protagonista, declanșându-se o adevărată psihoză (întâlnită prin frământările și conflictul interior)
Printre multitudinea de critici care au comentat opera Cellei Serghi, George Călinescu nu se numără. Autoarea marturisește că„în 1938, critica s-a ocupat mai mult de Pânză de păianjen decât de Enigma Otiliei”. De ce? Răspunsul este incert, însă la o analiză obiectivă a lucrurilor, nivelul la care triunghiul amoros dintre Diana-Michi-Alex este pus în discuție printr-o sensibilitate, o naturalețe și un firesc al discursul narativ, cuplul Otilia-Felix-Pascalopol nu se poate ridica.
M-am îndrăgostit de această carte căci m-am regăsit în personajul Dianei Slavu mai mult decât m-aș fi regăsit în scrierile lui Jane Austen, ale lui George Eliot, ale Selmei Lagerlof sau chiar ale surorilor Brontë. O adolescentă care-și dorește maturizarea și absolutul în iubire mai devreme decât s-ar fi cuvenit, și care deja la vârsta de 20 de ani se simțea cumva captată în „pânza de paianjen” a vieții. „Nu voi mai simți niciodată astfel de emoții? m-am întrebat, cu o strângere de inimă. Mi-era frică și frig. Și pentru prima dată m-am gândit că tinerețea mea s-a sfârșit iremediabil, la douăzeci de ani., remarcă însăși Diana când realizează profunzimea evenimentelor trăite. Putem numi opera „o confesiune la persoana I a unei femei care și-a făcut din dragoste axa vieții” (Pompiliu Constantinescu), căci Diana își creează țelurile ei idealiste de neatins la care aspiră necontenit, atât în relația familială cât și (extra)conjugală. Un personaj de o „misterioasă feminitate, cu luciditate dureroasă” (Ion Negoițescu), prin intermediul căruia am trecut prin diverse sentimente de-a lungul cărții. Deși sociabilă și înconjurată de oameni, în gălăcioasa ei solitudine, Diana spune nu o dată, ci chiar de mai multe ori că toate lucrurile pe care le-a făcut sunt „din dor, din așteptare, din frică, din remușcare, și mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preț, fericită...”
Din această nevoie, Diana își sacrifică propria persoană, propriul suflet, „Diana Slavu trăiește tortura unei iubiri tiranice și nefericite” (Ovid. S. Crohmălniceanu). O copilă maturizată prea devreme și totuși conștientă de faptul că „și adolescența asta, pe care vrei s-o înăbuși înainte de timp, nu faci decât s-o exacerbezi, s-o întărâți... și pe urmă se prelungește dincolo de marginea firească”.
Cella Serghi mărturisește ca ar fi intitulat provizoriu romanul Consecințe, deoarece era convinsă că nimic din ceea ce ni se întâmplă în viață nu este întâmplător, ci totul pare țesut dintr-un joc al destinelor, al coincidețelor. Până la urmă, autoarea a ales metafora pânzei de păianjen, simbolism întâlnit de mai multe ori pe parcursul operei - „Vezi, așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul...”
Aș vrea s-o iau de la început și să citesc din nou această carte, să fiu din nou în rezonanță cu Diana și sentimentele ei, lucru inevitabil la vârsta la care ma aflu atât eu, cât și protagonista. Un roman de excepție care merită trecut în programa de BAC. :)
Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Şi nimeni nu mă ajuta să-mi aleg cărarea, să văd adevărul. Adulmecam în aerul fiecărui anotimp, al fiecărei clipe rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.
October 11, 2020
Cartea asta a fost "pânza mea de păianjen". Întâi am găsit-o lipicioasă, încurcată în personaje, întâlniri, bârfe neînțelese și am fost tentată să ies din ea. Apoi încet încet am devenit" prizoniera pânzei".
Se vorbește despre copilăria, adolescența și prima tinerețe a unei fete ce vine dintr-o familie frumoasă și totuși cu atâtea probleme, unde sărăcia a pus amprenta peste tot, dar cel mai mult sufereau de "orgoliul săracului".
Astfel eroina a trebuit să devină mai plină de viață și exuberantă, mai superficială și mai volubilă decât semenele ei atât cât să își facă loc în înalta societate, căci cine era să ia " o fată fără zestre"? Romanul e povestit la persoană întâi de asta vine ca o destăinuire, putem să vedem frământările, gândurile, remușcările fetei și cum aceasta devine încet femeie.
Scriitura e bună, amintește cumva de stilul Woolf, cu descrieri frumoase, cu lungi incursiuni în trăirile și sentimentele personajelor când linia subiectului rămâne parcă dreaptă, fără prea multe urcușuri și coborâșuri dramatice.
Când am aflat că romanul este mai mult autobiografic, am fost tentată să aflu mai mult despre autoare- o personalitate în lumea literară a secolului trecut. Apoi știind că e vorba despre o persoană reală mi-am zis că viața ei chiar a fost una de roman.
Vă las pe voi sa descoperiți istoria autoarei și a alter-ego -ului ei- Diana.
PS. M-a deranjat, în cartea mea de la editura Hoffmann, greșeli de punctuație, se mai înghițeau litere, se mai înlocuiau altele, un pic dezamăgitor pentru mine🤷♀️
Se vorbește despre copilăria, adolescența și prima tinerețe a unei fete ce vine dintr-o familie frumoasă și totuși cu atâtea probleme, unde sărăcia a pus amprenta peste tot, dar cel mai mult sufereau de "orgoliul săracului".
Astfel eroina a trebuit să devină mai plină de viață și exuberantă, mai superficială și mai volubilă decât semenele ei atât cât să își facă loc în înalta societate, căci cine era să ia " o fată fără zestre"? Romanul e povestit la persoană întâi de asta vine ca o destăinuire, putem să vedem frământările, gândurile, remușcările fetei și cum aceasta devine încet femeie.
Scriitura e bună, amintește cumva de stilul Woolf, cu descrieri frumoase, cu lungi incursiuni în trăirile și sentimentele personajelor când linia subiectului rămâne parcă dreaptă, fără prea multe urcușuri și coborâșuri dramatice.
Când am aflat că romanul este mai mult autobiografic, am fost tentată să aflu mai mult despre autoare- o personalitate în lumea literară a secolului trecut. Apoi știind că e vorba despre o persoană reală mi-am zis că viața ei chiar a fost una de roman.
Vă las pe voi sa descoperiți istoria autoarei și a alter-ego -ului ei- Diana.
PS. M-a deranjat, în cartea mea de la editura Hoffmann, greșeli de punctuație, se mai înghițeau litere, se mai înlocuiau altele, un pic dezamăgitor pentru mine🤷♀️
July 17, 2010
Da, stiu, inca citesc cartea dar nu ma pot abtine.
Facand parte din literatura romana pot spune ca e printre putinele povesti care ma atrage atat de mult.
Povestea Dianei ma fascineaza din pagina in pagina, de la iubirea ei pana la felul cum a trait. Nu e cea mai buna carte pe care am citit-o dar cu siguranta merita citita.
Facand parte din literatura romana pot spune ca e printre putinele povesti care ma atrage atat de mult.
Povestea Dianei ma fascineaza din pagina in pagina, de la iubirea ei pana la felul cum a trait. Nu e cea mai buna carte pe care am citit-o dar cu siguranta merita citita.
February 18, 2013
M-am regasit in panza de paianjan a Dianei, in suferintele, in lacrimile ei in gandurile ei, in iubirile ei pierdute, in lupta ei constanta cu ea insasi si cu lumea. O carte care m-a facut sa-mi fie dor de mare, de rasarit, de apa mereu verde sau albastra si de nisipul arzator. Nostalgic roman
March 20, 2025
Cella Serghi reușește să descrie tare captivant Bucureștiul interbelic precum și personajele din acesta. "Pânză de păianjen" are un stil elegant, introspectiv și psihoanaltic care atinge teme precum iubire, trădare, familie, sacrificiu și libertate.
Cu un cumul de detalii sensibile din viata de zi cu zi, se creează o poveste profund umana...
O carte ce reușește să trezească tot felul de emoții la suprafață, la care nu te-ai aștepta.
M-am bucurat să fiu surprinsă de sfârșitul protagonistei Diana.
Cu un cumul de detalii sensibile din viata de zi cu zi, se creează o poveste profund umana...
O carte ce reușește să trezească tot felul de emoții la suprafață, la care nu te-ai aștepta.
M-am bucurat să fiu surprinsă de sfârșitul protagonistei Diana.
October 19, 2024
Pânză de păianjen este un roman captivant care explorează complexitatea relațiilor interumane prin prisma eroinei. Cella Serghi reușește să contureze un portret al unei femei în căutarea identității, plasând-o într-un context social complex. Ea este Diana, care se confruntă cu dileme legate de dragoste și apartenență.
Diana caută să se definească prin relațiile ei, iar călătoria ei interioară reflectă anxietățile și fricile tinerelor femei din acea epocă. Deși călătoria ei este profundă, dar fiind prinsă în "pânza de păianjen" a vieții, alegerile ei pot părea uneori impulsive sau egoiste, ceea o face greu de simpatizat în anumite momente.
Romanul îl recomand pentru cei interesați de literatura română interbelică, dar și pentru oricine caută o explorare profundă a psihologiei umane și o reflecție asupra iubirii. ❤️
Diana caută să se definească prin relațiile ei, iar călătoria ei interioară reflectă anxietățile și fricile tinerelor femei din acea epocă. Deși călătoria ei este profundă, dar fiind prinsă în "pânza de păianjen" a vieții, alegerile ei pot părea uneori impulsive sau egoiste, ceea o face greu de simpatizat în anumite momente.
Romanul îl recomand pentru cei interesați de literatura română interbelică, dar și pentru oricine caută o explorare profundă a psihologiei umane și o reflecție asupra iubirii. ❤️
December 23, 2021
Am citit in adolescenta Cartea Mironei si am fost foarte impresionata - de atunci mi-am dorit sa am din nou ocazia sa intalnesc stilul Cellei Serghi - nu am fost dezamagita, mi-a placut foarte mult de Diana :).
December 20, 2024
Tare frumoasă această carte, plină de sensibilitate și fragilitate.
September 24, 2024
Este o carte ușor de citit, care te prinde…cu toate astea, mi se pare ca abia la final am reușit să rezonez cu adevărat cu personajul principal…cred ca e foarte important in ce moment al vieții tale ești atunci cand o citești
January 24, 2022
Pânza de păianjen
Titlul cărții este imaginea sărăciei, destinul deloc ușor al Dianei, viața pe care a fost nevoită să o ducă până în adolescență alături de familia ei.
Mă bucur foarte mult că am descoperit romanul, autoarea ne prezintă cu o intensitate maximă trăirile personajului principal, bucuriile şi dezamăgirile acesteia, mai ales necazurile ei, care o fac să se simtă prinsă parcă într-o pânză de păianjen din care nu are posibilitatea să se elibereze. Aflăm întreaga ei poveste chiar din jurnalele sale, pe care aceasta i le încredinţează Ilincăi, singurul om căruia îi face confesiuni la momentul fugii de tot şi de toate.
Povestite amănunțit, trăirile sale ne dezvăluie cât de mult pot înşela aparențele şi cât de multe poate ascunde sufletul omenesc în spatele zâmbetului şi al voii bune.
Recomand tuturor cartea, mie mi-a plăcut foarte mult, m-am atașat ușor atât de poveste cât și de personaje, o să las mai jos fragmentul ce îmi pare că caracterizează cel mai bine romanul.
”Așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”
Titlul cărții este imaginea sărăciei, destinul deloc ușor al Dianei, viața pe care a fost nevoită să o ducă până în adolescență alături de familia ei.
Mă bucur foarte mult că am descoperit romanul, autoarea ne prezintă cu o intensitate maximă trăirile personajului principal, bucuriile şi dezamăgirile acesteia, mai ales necazurile ei, care o fac să se simtă prinsă parcă într-o pânză de păianjen din care nu are posibilitatea să se elibereze. Aflăm întreaga ei poveste chiar din jurnalele sale, pe care aceasta i le încredinţează Ilincăi, singurul om căruia îi face confesiuni la momentul fugii de tot şi de toate.
Povestite amănunțit, trăirile sale ne dezvăluie cât de mult pot înşela aparențele şi cât de multe poate ascunde sufletul omenesc în spatele zâmbetului şi al voii bune.
Recomand tuturor cartea, mie mi-a plăcut foarte mult, m-am atașat ușor atât de poveste cât și de personaje, o să las mai jos fragmentul ce îmi pare că caracterizează cel mai bine romanul.
”Așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”
Displaying 1 - 30 of 335 reviews