La finalul carti am stat putin in cumpana sa ma decid daca sa ii dau rating-ul minim (1 stea) sau poate putin mai mult. Pana la urma, am decis ca facand abstractie de ce m-a deranjat cel mai tare (o sa vedeti putin mai incolo despre ce e vorba), pana la urma cartea nu e chiar rau scrisa, asa ca am decis sa ii dau 2 stelute.
Si ca sa explic putin mai bine dilema pe care am avut-o atunci cand ma gandeam la cum sa evaluez acest roman, trebuie sa spun ca impresia mea, cel putin dupa ce am parcurs jumatate din carte, a fost ca unul dintre mesajele cartii catre cititori este ca drogurile, cel putin cele usoare (daca exista o astfel de categorie), sunt bune. Ba chiar mai mult, ca ele sunt si necesare ca sa ajute oamenii sa isi deschida mintea. Dupa mine, o astfel de premiza este fundamental gresita, iar romanul nu a reusit sa ma faca sa imi schimb perceptia. Ar putea fi un subiect de dezbatere grozav (pe care nu are rost sa il dezvolt aici), dar pentru mine, orice substanta care te face sa iti mai doresti sa o consumi, este ceva fundamental eronat. Si nu, nu mi-ar place sa ma indop cu cine stie ce chestii care sa se joace cu mintea mea. O prefer asa cum e: lucida, logica, controlabila.
Dar ca sa inchei intr-o nota pozitiva, cred ca Andrei Ruse e un autor talentat. Scrie alert, creeaza caractere care pot fi usor placute de cititori, pe scurt cred ca e un scriitor interesant. Pacat insa ca uneori, chiar si talentele mai mari decat el, sunt atrase de niste idei eronate si se apuca sa le faca prozelitism in cartile lor.