"Luarea Ismailului" este o carte diferită față de tot ceea ce am citit până acum. Sigur, tragismul atât al societății, al sistemului, dar mai ales al individului, îl cunoaștem, îl stim din literatura rusă clasică până la cea modernă, chiar și postmodernă, dar nu povestirile în sine m-au impresionat, ci ceea ce se relevă cumva dincolo de ele.
Fără dubii, este o carte greu de citit din pricina structurii și a modului cum sunt construite episoadele narative. Niciuna dintre povestiri nu este dusă la capăt... dar de ce avem nevoie de un capăt? De ce avem nevoie ca autorul să închidă o poveste când viața este încă în desfășurare, când toate povestirile sunt culese din viețile reale ale unor oameni cu care s-a întâlnit sau cu experiențele din propria viață, pentru care încă nu există o concluzie?
Detaliile expuse sunt uluitoare, aproape maniacale; te surprind la tot pasul, sunt siderante și uneori ajung să se transforme în adevărate metafore de o frumusețe uluitoare.
Există o legătură între povestiri? Există un fir roșu? Aparent nu... însă o simți, este mai degrabă despre limbaj; deși vocile personajelor sunt diferite, este ritmul în care ajungi și tu să citești și să te transpui, aducând povestirile în propria realitate și în propriul sistem de valori, pe care, cumva, doar noi, esticii, îl putem înțelege în profunzime.
Siskin pune în dezbatere largă ideea de adevăr, dreptate, umanitate și de multe ori chiar moartea în chipurile ei cele mai diverse. Te lasă pe tine, ca cititor, să judeci; el este doar observator, nici personajele sale nu emit judecăți de valoare, cu atât mai puțin el, însă ceea ce am simțit este faptul că ceea ce judecă cu adevărat este chiar Rusia de-a lungul timpului și spațiului, în ansamblul ei, inclusiv pe proprii indivizi, să nu mai vorbim de sistemul politic fie cel actual, fie chiar cel tarist.
"Timpul are firul rupt, se învârte ca o piuliță", spune un personaj, și așa sunt și povestirile lui, se învârt în capul tău ca cititor, se însurubează până la final în epilog; aproape că nu înțelegi nimic pentru că nu îți poți răspunde la întrebarea "De ce"? Răspunsul poate că este propria viață a autorului, atât de intimă și personală, transpusă, condensat, esentializata în epilog. Pentru că da, a fost nevoit să trăiască în tot și cu tot tragismul rusesc în toată cultura și existențialismul nonvalorilor. Singura valoare reală fiind "puterea", cu toate consecințele ei în nedreptate și minciună.
Am terminat cu greu această carte și cu ce am rămas în minte, deși pe undeva nu se pune întrebarea în carte, este... atunci... care mai este sensul vieții dacă "apărând umanitatea în orice moment te poți descoperi aliat al ilegalității, complice al lipsei de moralitate, tăinuitor al crimei, dușman al justiției?"
De ce titlul "Luarea Ismailului" și nu cucerirea lui, de ce nu apare niciodată în carte această referință? Să fie oare o corespondență cu un poem rusesc scris de autorul rus Mihail Lermontov în anul 1826, în care sunt prezentate conflictele inumane care nu au dus decât la nenumărate pierderi de vieți absolut inutile, doar pentru nevoia de putere? Este această "luare" un fel de acțiune cu forța și niciodată o cucerire, niciodată un câștig, ci mai degrabă un eșec al unei națiuni și al unor indivizi care continuă să trăiască în minciună, ridicând-o la statut de adevăr propriu, asemenea unui sclav care ajunge sa fie fericit sau sa isi accepte soarta mândru fiind că are stăpânul cel mai puternic...