The Chase

by Alejo Carpentier

Fiction Introduction by Timothy Brennan Three works of fiction by the inventor of magic realism-now back in print! "In a nameless, Havana-like city, an anonymous man flees a team of shadowy, relentless political assassins, and ultimately takes refuge in a symphony auditorium during a performance of Beethoven's Eroica. . . . This nightmarish novel does not so much tell a story as map the secret political infrastructure of cities, governments, churches, music, and bodies." The Independent "Carpentier was one of the early giants of modern Latin American literature, a man whose writing helped shape and define the period of 'magic realism.' . . . [The Chase is] a masterpiece." New York Times Book Review "A taut tale of political violence and psychological suspense." San Francisco Chronicle "One of the few perfect novellas in Spanish." G. Cabrera Infante Perhaps Cuba's most important intellectual figure of the twentieth century, Alejo Carpentier (1904-1980) was a novelist, a classically trained pianist and musicologist, a producer of avant-garde radio programming, and an influential theorist of politics and literature. Best known for his novels, Carpentier also collaborated with such luminaries as Igor Stravinsky, Darius Milhaud, Georges Bataille, and Antonin Artaud. Born in Havana, he lived for many years in France and Venezuela but returned to Cuba after the 1959 revolution.

Genres: Fiction, Magical Realism, Latin American, 20th Century, Contemporary, Literary Fiction, Classics

121 pages, Paperback

First published January 1, 1956

About the author

Writings of Cuban author, musicologist, and diplomat Alejo Carpentier influenced the development of magical realism; his novels include El siglo de las luces! (1962) and The Kingdom of This World (1949).

Alejo Carpentier Blagoobrasoff, an essayist, greatly influenced Latin American literature during its "boom" period.

Perhaps most important intellectual figure of the 20th century, this classically trained pianist and theorist of politics and literature produced avant-garde radio programming. Best known Carpentier also collaborated with such luminaries as Igor Stravinsky, Darius Milhaud, Georges Bataille, and Antonin Artaud. With Havana, he strongly self-identified throughout his life. People jailed and exiled him, who lived for many years in France and Venezuela but after the revolution of 1959 returned. He died in Paris, but survivors buried his body in Havana.

Reviews

[Daniel Merticariu]

Cel mai frumos roman din care n-am înțeles nimic.

Acțiunea se petrece pe durata a 46 de minute în care un personaj anonim, hăituit de poliția politică, își rememorează viața, acțiunile care l-au adus până în acel punct. Pe alocuri în povestea lui se intercalează și alte voci.

În afara unor propoziții care-și acordă libertatea de a îmbina materia cu povestea după bunul plac, nu înțeleg nici de ce cartea asta aparține realismului magic. Se pare că e scrisă în perioada în care Carpentier redefinea genul.

Limbajul folosit în carte e superb. Cred că s-a făcut o treabă grozavă cu traducerea. Dacă nu avea propoziții așa de puternice și dense și nu era așa de scurtă, probabil nici nu aș fi reușit să o termin. Dar acum aș vrea să revin asupra ei mai târziu. Poate înarmat cu ceva mai multă cunoaștere despre istoria Cubei din acea perioadă și încă vreo lectură sau două din Carpentier, voi reuși să și înțeleg ceva.

Nu am înțeles nimic, dar m-a convins cu limbajul ei ales că merită să mai încerc mai târziu. Tot e ceva.

[Ionică de la Dăm o carte!]

Romanul e pe cât de subţirel, pe atât de dificil de citit. Necesită o atenţie sporită, dar şi foarte multă răbdare. A trebuit să le activez pe amândouă ca să-l pot duce la bun sfârşit. Trebuie să recunosc că am avut la un moment dat intenţia de a-l abandona, dar am reuşit totuşi să trec peste această pornire. N-am regretat, pentru că la final, Carpentier închide cercul şi toată povestea capătă ceva mai mult sens. Romanul mi-a amintit mult de „Pedro Paramo” a lui Juan Rulfo şi pe alocuri de „Domnul Preşedinte” al lui Asturias, ambele cărţi au deja episoade pe canal în cazul în care nu le ştiaţi şi v-am făcut curioşi.

Critica literară susţine că romanul lui Carpentier conţine realism magic. Sincer, eu n-am reuşit să-l identific. Cu siguranţă va trebui la un moment dat să recitesc acest roman pentru că nu cred că l-am asimilat cum trebuie la prima lectură.

Dar până să vă mai împărtăşesc și alte detalii despre experienţa mea de lectură cu acest roman, haideţi să vă zic cam care e subiectul cărţii.

„Hăituit” este o poveste captivantă şi plină de suspans, care se desfăşoară în timpul interpretării Simfoniei Eroice de Beethoven. Protagonistul, un tânăr neidentificat, se refugiază într-o sală de concert pentru a scăpa de o urmărire misterioasă. În timp ce muzica lui Beethoven se revarsă în jurul său, tânărul este prins într-o introspecţie intensă, rememorând evenimente din trecutul său şi confruntându-se cu propriile temeri şi necunoscute.

Pe parcursul celor 46 de minute ale simfoniei, timpul se dilată, iar graniţa dintre realitate şi iluzie se estompează. Protagonistul este hărţuit nu doar de cei care îl urmăresc, ci şi de propriile gânduri şi amintiri. Carpentier creează o atmosferă de suspans şi angoasă, în timp ce explorează psihicul complex al personajului principal.

Romanul este o metaforă a condiţiei umane, explorând teme precum: identitatea, alienarea, puterea politică şi destinul. Prin intermediul muzicii lui Beethoven, Carpentier creează o punte între trecut şi prezent, între individ şi societate.

Perspectivele narative se schimbă de la un capitol la altul. Avem parte de o perspectivă obiectivă, de un narator omniscient care ne prezintă evenimentele, apoi intrăm în mintea şi sufletul personajului principal şi trăim împreună cu acesta evenimente din trecut şi din prezent. Faptul că personajele nu au nume concrete face şi mai dificilă lectura romanului pentru că adeseori poţi pierde firul narativ şi nu reuşeşti să îţi dai seama despre cine se povestește.

Romanul are şi un profund substrat politic pentru că Alejo Carpentier a fost un scriitor profund marcat de tumultul politic şi social al Cubei. Romanul său poate fi văzut ca o oglindă a acestei realităţi, chiar dacă acţiunea este comprimată în cele 46 de minute ale unei simfonii.

Romanul a fost scris într-o perioadă în care Carpentier a trăit evenimentele Revoluţiei Cubaneze, care a schimbat radical ţara. Entuziasmul iniţial a fost urmat de o perioadă de consolidare a puterii şi de tensiuni politice. Urmează perioada Războiului Rece, Cuba devenind un pion important în acest război, ceea ce a dus la o izolare economică şi politică. La toate acestea se mai adaugă şi influenţa URSS asupra Cubei, ideologiile comuniste modelând societatea şi cultura.

Romanul reuşeşte să surprindă cu succes atmosfera de tensiune şi suspans care caracteriza Cuba în acea perioadă, urmărirea protagonistului putând fi interpretată drept o metaforă pentru persecuţiile politice şi sociale.

Hăituitul lui Carpentier simbolizează o întreagă generaţie care se confruntă cu pierderea identităţii şi cu sentimentul de alienare într-o societate în schimbare rapidă.

Carpentier foloseşte alegoria şi simbolismul pentru a critica indirect regimurile totalitare şi manipulările politice. Sala de concert devine un microcosmos al societăţii, iar muzica lui Beethoven este o metaforă a rezistenţei spiritului uman.

Romanul e destul de dens şi apăsător, există descrieri destul de grele cu foarte multe detalii arhitectonice, scene cu personaje torturate, dar şi episoade în care personajul principal e chinuit de foame, episoade care mi-au amintit de „Foamea” lui Knut Hamsun.

La un moment dat foamea era atât de aprigă încât hăituitul nostru începe să se roage la Dumnezeu. Iată un exemplu:

„Încă nu-şi amintea decât începutul Crezului. Se ducea după cărţulia Crucii de Calatrava, lăsată pe salteaua din paie, când a observat, brusc, că-i trecuse foamea. Se gândea la peşti, şi-i închipuia respingători, cu acel ochi sticlos şi plat, care abia de mai era privire, floarea unui cuişor înfipt în duhoarea solzilor; se gândea la cărnuri şi le găsea respingătoare, informe, cu sângele lor minunat; se gândea la pâini şi-i displăceau cocoloaşele, găurile din firimiturile lor. Nu voia să îmbuce nimic. Îi oferea lui Dumnezeu vidul din pântecul său, un prim pas către purificare.”

Scenele de dragoste şi poezia în proză nu lipsesc nici ele.

Una peste alta, romanul lui Carpentier a fost pentru mine o experienţă inedită, iar ceea ce l-a salvat de la trimiterea în abisul întunecat al cărţilor abandonate a fost finalul. Finalul care este în acelaşi timp şi începutul. Faptul că romanul începe cu sfârşitul, apoi rememorează evenimentele principale din viaţa protagonistului, creează o oarecare confuzie care e posibil să te facă să abandonezi lectura.

E fain de citit romanul de la cap la coadă, pentru că finalul îl salvează, dar dacă primele pagini ţi se par un chin, atunci n-ar strica să abordezi o altă strategie. Adică să citeşti ultimul capitol şi apoi să continui cu începutul, doar că în felul acesta se cam strică surpriza finalului.

Acum, doar tu poți decide dacă romanul acesta e pentru tine.

Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄