Cela sonne comme un arrêt : la dernière photo. Comme il y a le dernier verre, le dernier jeton ou l’ultime message. Graff invente la forme neuve de la roulette russe : l’objectif à l’œil, comme le canon tout contre la tempe. On presse : y a-t-il une vie, passé le couperet de l’ultime clic ? Jeu, set et match ? Neigel, le héros, se cogne à tous les angles d’un deuil amer, celui de M. Un jour à Rome, Méphisto, entendez un sieur Giancarlo Romani (un homme que l’humain intéresse, ex-prêtre) lui offre un voyage et un appareil photographique. Règle du jeu : clore la bobine en prenant « la dernière photo ». Il n’est pas seul à jouer : d’autres sont là, comme lui, avec leur dernière case à cocher : un Japonais, maître-pêcheur de carpe, un ex-mannequin et Eros (de Bilbao). Alors, que prendre dans les rets du viseur ? Une photo qui tout résumera, apocalypse intime, une photo pour rien, une photo de rien, un souvenir à loger au coin d’un miroir, un fragment d’idéal. Geste dérisoire, simple pression, mais choix décisif. Chacun choisira de prendre ou de ne pas prendre LA photo. Neigel, lui, en fera un rendez-vous fantomatique, une hallucination douce, en reviendra plus léger.Tout cela semble bien innocent. Vraiment?
Nice idea, some interesting considerations, some parts I liked (the first guy's photo), but overall not too impressing and the ending was soooo average.
Am încetat să fac fotografii acum douăzeci de ani, la moartea lui M. Aveam pe atunci un aparat Mamiya de 35 mm, ușor de manevrat; făceam numai poze color. Umpleam albume întregi. Oriunde am fi mers – făceam câte o escapadă de îndată ce starea sănătății ei ne-o permitea – îmi luam aparatul cu mine. Îi fixam prezența și o prindeam într-o imagine, ca și cum astfel aș fi putut opri sau încetini timpul, ca și cum aș fi putut să-i pun bețe în roate. Fiecare fotografie era ca un fel de partidă câștigată în bătălia pe care o dădeam. M. A murit într-o joi, pe 7 septembrie. Am pus aparatul la locul lui și nu l-am mai scos de atunci. În ziua de azi, odată cu apariția aparatelor digitale, fotografia și-a pierdut o parte din suflet. Pozele nu mai au acel caracter crucial și definitiv pe care-l aveau cele clasice. Bună sau proastă, o fotografie era irevocabilă și rămânea fixată pe peliculă. Developarea unui film scotea la iveală în mod implacabil și cronologic imagini reușite și imagini ratate; imposibil să scapi de verdicte și de statistici. Chiar dacă puteai să multiplici fotografiile și să schimbi filmul, fiecare imagine captată avea o valoare unică și reprezenta un mic miracol. Ultima fotografie avea un statut special, o savoare deosebită. Era adeseori făcută la repezeală, doar ca să se termine filmul mai repede; dar uneori, dimpotrivă, amânai s-o faci, erai atent, calculai, voiai să fie o încununare a întregului film. Abia atunci puteai să-l rebobinezi.
“Intrebarea e: exista viata dincolo de fotografie?”
Nu s-a ridicat la asteptarile mele, dar a fost o poveste interesanta. La început m-a intrigat foarte mult, dar chiar înainte de mijlocul cărții am început sa ma plictisesc puțin și tot ce îmi doream era sa o termin mai repede pentru a afla daca va aparea ceva interesant pe parcurs. Mi-a plăcut faptul ca pt mine erau de asteptat unele intamplari, de parca stiam tot ce va urma.
Not what I expected but it was an interesting story. At first it intrigued me a lot but even before the middle of the book I started to get slightly bored and all I wanted was to finish it asap to find out if something interesting will show up. I liked that I could guess what will happen next.
If a picture can be worth a thousand words, how much your final photo may value? Your entire life purpose, perhaps ... or the equivalent in feelings ...
What one photo would you take to become at peace with yur past? A group of five are taken on an other-world journey and work it out for themselves. Neat concept, sweet, but too much of a fable (insipid characterisation) for me.