„Una dintre cele mai puternice și mai subversive forme de protest ale femeilor și persoanelor queer, care au căpătat din ce în ce mai multă relevanță și forță de-a lungul timpului, este reapropierea spațiului public interzis lor – un spațiu public care prin violență și teroare a rămas locul privilegiat al bărbatului alb cis-hetero. Aici, în acest loc de nelocuit, hoinărește și protagonista din Tot mai multă splendoare, articulând un discurs-revoltă, peste care proiectează imaginea atât de disprețuită și criticată a femeii-flâneur. Prin imaginar, vis și iubire, ea încearcă să lase în urmă frica imprimată în carne chiar din adolescență, să depășească trauma alungării din lume și a închiderii în privat. Încrezătoare, se aventurează să cucerească zone din ce în ce mai inaccesibile, precum sportul sau o comunitate-sanctuar, și dezvăluie în același timp modalitățile prin care aceste spații îi intimidează și îi supun pe cei mai vulnerabili. Permanent sunt suprapuse și spații salvatoare din care se recade însă, continuu, în coșmarul spațiului public. Finalul fericit nu poate însemna deocamdată victoria deplină a persecutaților, este prea devreme pentru asta, el se manifestă doar ca simplă tărie de-a te mai întoarce acasă.” (Iulia Militaru)
„Din poemele Alinei Purcaru răzbat vocile copiilor dintr-un timp salvat „în fiole sparte de algocalmin”, hipervigilența corpului „predispus să simtă frica”, vina și neputința, „sunetul oceanului” și efectul „anesteziant” al unor „boabe de rouă”, contrastul dintre deșeuri și munții „mereu cu zăpadă pe creste.” Tot mai multă splendoare compune o istorie fragilă și intimă a corpului condiționat, fragmentat, „desprins în alt fel”; o carte în care viața încolțește în pofida condițiilor, o carte a rememorării, a căutării de sine, a libertății și pasiunii. (Medeea Iancu)
Încă de la copertă, ”Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru strălucește într-o mângâiere de lumină. Împărțit în trei, volumul ne trece prin momente ale vieții, întâlniri, frustrări și prietenii povestite dintr-o perspectivă atât feminină, cât și feministă. Avem dorința de explorare a spațiilor publice în care bărbații sunt în siguranță, dar femeile nu, din „Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă”, regândirea relațiilor toxice din trecut în „Transfer”, aprecierea recurentă a fotbalului în poemele „Întâlnirea” și „Petarde cu SPF”, călătorii imaginare prin browsere sau călătorii reale, masa de consultație, corpul feminin - văzut, analizat. Mai jos, o să vorbesc un pic de două părți ale volumului care mi-au rămas puternic în minte.
În prima parte, au fost poemele despre adolescență, școală și sport, pauze și hărțuirile băieților. Nu pot să spun cât ador poemul ”Suspendarea”, care începe fix într-un fel în care am știut din prima despre ce va fi: „Ca să fim scutite / putem să zicem că suntem pe stop.”. Exprimă exact frica de a fi văzută, de a fi ridicolă, de a fi un corp (feminin, adolescent) care se prăbușește în fața tuturor, care nu reușește să sară, să îndeplinească cerința. Aceste emoții continuă să fie explorate în poemele umrătoare, „Cybersport” și ”Intrări”, apoi ajungem la „Înviorare. Recreație”, care explorează tocmai oroarea pauzelor, nu doar a orelor. Pauzele, în care trebuie „să ne ferim” (/34), mai ales iarna, când băieții „ne trântesc pe cimentul înghețat / și ne freacă pe față cu bulgări”. Îmi amintesc atât de bine cum ne ceream mai repede de la ultima oră tocmai ca să scăpăm de ritualul ăsta, cum nici nu puteam concepe că acesta ar putea înceta, era doar ceva ce se întâmplă și de care trebuie să te eschivezi prin diverse metode. Revenirea la acest moment în poezie atrage atenția la multele momente sexiste, la gesturile neconsensuale, din viața unei femei, care încep devreme și influențează înțelegerea asupra propriului corp și a felului în care poate naviga spațiul public.
În ultima parte, poemele din seria „Dragă Gitte”, care explorează sentimentul de vionvăție ce vine la pachet cu critica consumerismului ca practică pur individuală deschid un amplu spațiu de discuție ce ar putea fi dus mai departe. De la enumerările încarcate vizual de lucruri și de „glitter. Copiii adoră glitterul, adoră să-l pudreze peste caca, în toaletă, și apoi să te cheme să vezi” (/71) avem realizarea că schimbările sistemice nu stau (doar) pe umerii noștri „Mă lupt cu refuzul de a mă transforma într-un dispozitiv mobil de compost. [...] Mă lupt cu cine nu trebuie.” (/72). Gitte, acest personaj dintr-o țară din Vest ce ține un canal de vloguri despre zero-waste, e interlocutoarea imaginară a poetei din Est, unde alternativele sustenabile nu se găsesc atât de ușor. Astfel, această diferență de bunăstare socială canalizează și implozia vionvăției care „ofertelor / conștiința mea n-a putut să le facă față” (/75). În mod interesant, întâlnirea mea cu poemele astea în contextul volumului m-a făcut să le văd diferit decât în antologia „Perturbări în desfășurare” (ed. V. Leac), unde le-am citit prima oară. Dacă în antologie le interpretasem mai mult ca un stream-of-consciousness eco al individului prins în lanțuri de consum, aici ele vin în completarea unei responsabilități feminizate asupra lumii, unei tot mai multă luare în grijă a tot ce e în jur, un fel de mitică încercare de a întrupa femeia-ca-salvatoare-a-naturii, care, de fapt, eșuează tocmai în fața măsuței de toaletă, „în cutii și cutioare / caut, cu toate astea, în continuare / tot mai multă / splendoare / iertare” (/76). Blândețea cu care e întâmpinat acest eșec de a refuza consumul atunci când el aduce atâta „splendoare”, e urmată tocmai de neputința întâlnirii cu „natura” în poemul „Rezervația” - un refuz care vine din partea bărbatului „care păzește rezervația”. Așadar, avem alăturate, lângă responsabilizarea individului pentru lanțurile de consum și de dorințe capitaliste, și îngrădirea naturii în mod patriarhal, doar pentru cei ce sunt abili și se descurcă pe cont propriu. Ambele pot face, de fapt, o critică la împărțirea dintre natură și cultură, dintre individ și sistem, deschizând o zonă în care aceste categorii sunt refuzate, în care schimbarea vine și-și (colectiv și individual, în natură-cultură).
„Splendoarea” din volmului Alinei Purcaru te prinde în mrejele ei estetice, dar ea conține și o articulație politică feministă și, deseori, ecologică - dorința/căutarea unui spațiu care să primească, care să nu traumatizeze, care să facă loc multora și care să împartă responsabilitățile mai just.
Alina Purcaru s-a reinventat cu ultimul său volum de poezie. Cred că în spatele acestei reînnoiri poetice a fost contactul cu noile direcții literare ale ultimilor ani. Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022) este veriga lipsă dintre literatura feministă contemporană din România și poezia mai senzorială și mai cosmopolită a poeților ce au debutat după 2010. Poeta reușește să concilieze într-un mod organic ambele lumi, ceea ce nu e puțin.
Superbă revenirea Alinei la poezie după volumul „Indigo”(2018).
E multă splendoare în versurile ei, e despre căutarea de sine, trecut, libertate, vulnerabilitate etc. „Un discurs-revoltă” - după cum a scris și IM pe coperta a patra.
Sper să ajungeți și voi la ea.
„Creierul va fi acolo, intact creierul înregistrează deja totul - creierul a fost întotdeauna cu mult mai rău decît animalul. Creierul a fost întotdeauna cu mult mai rău decît rîsul.”
Poemele Alinei Purcaru sunt pentru/despre femeile care au reușit să ajungă într-un mediu pur patriarhal-sportul și care resimt problema corpului lor ca fiind ridicol, nelalocul lui, ridicol salvat datorită divinei menstruații (a se nota că nu există referințe la femei în sport). Poemele ei despre stadioanele în care femeilor le sunt confiscate machiajele, pentru că gențile lor pot ascunde arme letale, iar sticluțele cu apă micelară sunt, într-adevăr, pernicioase. Poemele ei despre susținerea Rapidului ca singură metodă de uitare-a solitudinii, a lipsei de bani, a plictisului de pe la 20 de ani. Nu mă gândeam vreodată la o poetică a microbiștilor, dar uite că există! Și există și o bază a acestei nevoi de apartenență. Nu mi-au plăcut unele comparații, le-am găsit exagerate, dar mi-a plăcut construirea unui discurs despre freeganism, despre veganism, despre anti-consumerism, despre imposibilitatea unei sincronizări la nivel național cu conduita ecologică din Europa. Dorința de a refuza mass-marketul, de a nu mai găsi seducătoare produsele de beauty și de a ne refuza unele plăceri ce nu sunt întru binele planetei, este atât de bine redată în poemele ei, încât știu că atunci când va trebui să-mi arunc tocănița maică-mii în ghena marelui oraș, mă voi gândi la Alina Purcaru. Și mă voi gândi la Alina Purcaru când mă va întreba cineva ce poeți români mi-au atras atenția anul acesta.
“Ce e arta asta cât blocul nostru de mare? Și când a intrat cuvântul nou în viața noastră?
Când ne-am uitat prima dată la ceva frumos fără să vedem imaginea întreagă?”
PS: Mulțumesc, Clara, pentru carte! Ești cea mai bună colegă de cameră!
dulce e numele tău, amânare, dulce ca refuzul, când ți-l poți permite mirosul tău tare de iasomie, de crini peste cadavre plutind în flăcări - un loc în care viața pare un film cu incinerări ritualice, greu de înţeles un loc în care viața nu pare ceva comun.
5 steluțe cu sclipici 💖 Poemele Alinei au fost pentru mine momentul de liniște de care nu știam că am atât de mult nevoie până să deschid volumul acesta superbisim!
Volumul ăsta ar trebui împachetat într-un kit de supraviețuire în lumea modernă. "Tot mai multă splendoare" este un îndemn către iubire și răbdare într-o lume neiertătoare. Nu știu de ce mi-a luat atât să citesc volumul ăsta, dar mi-am făcut o favoare când, într-un final, am făcut-o.
"Cu ochii închiși, iubirea, ca un organ intern avariat după asediile rușinii, ca un organ intern, iubirea cu memoria intactă se regenerează."
Și-apoi, mă gândesc la întunericul din marile muzee la liniștea în care dorm pânzele vechilor maeștri ce sunetele pot să existe în încăperile splendorii - liniștea adunată în cele mai grele cortine după ce balerinele și-au desăvârșit grația mi-o imaginez și o las să ne lege.
Nouă nu ni s-ar potrivi un program așa strict, dar nouă ni se potrivește pasiunea, repetă după mine: nouă ni se potrivește pasiunea repetă după mine: nouă nu ni s-ar potrivi un așa program strict, dar nouă ni se potrivește pasiunea.
„Noi împărțim tot: linkuri încrucișate cu păreri clipuri şi emoticoane - lumini intermitente de stroboscop. Printre ele ne ghicim de fiecare dată dublurile noastre nocturne, translucide, cuvintele noastre aproximate pe chat, pe canapea, noaptea târziu, în taxi, retrași din conversații cu necunoscuții, în această colectie aromată de abțibilduri în care încă nu se repetă nimic.
Scriu tot, strâng tot şi folosesc tot, scriu aşa cum mi-am dorit dintotdeauna: primesc şi anticipez bucurie şi extaz. Scriu ca şi cum ne-am tine de mână.” 🤍
repetă după mine: nouă ni se potrivește pasiunea repet după mine: nouă nu ni s-ar potrivi un așa program strict, dar nouă ni se potrivește pasiunea.
Și apoi, mă gândesc la întunericul din marile muzee la liniștea în care dorm pânzele vechilor maeștri ce sunete pot să existe în încăperile splendorii - liniștea adunată în cele mai grele cortine după ce balerinele și-au desăvârșit grația mi-o imaginez și o las să ne lege.
Cred că despre tranziții este cel mai mult vorba în Tot mai multă splendoare. Este genul de poezie scrisă cu o mână sigură, fără a cădea în extrema confesivității; un mix între istoricul personal & cel generațional, un spațiu în care Alina nu se teme de imperfecțiune („pocit e totul de acum,/atât de intim”) – și cât de frumos este atunci când ești martorul unei interiorități atât de autentice.
la 20 și-un pic mai multă brutalitate și lipsă de control, exhibiționism și micro-drame narcisiace, spectacole de stradă, înșelăciune și mult fum, așa era cu iubirea. // desculță stătea pe scaune incomode fuma în bucătărie cu toată lumea flirta citea Don Quijote cu voce tare noaptea târziu uneori se trezea în camere străine și pleca.
Cu ochii inchisi, iubirea, ca un organ intern avariat dupã asediile rusinii, ca un organ intern, iubirea cu memoria intacta se regenereaza.
Scriu tot, strâng tot si folosesc tot, scriu asa cum mi-am dorit dintotdeauna: primesc si anticipez bucurie si extaz. Scriu ca si cum ne-am tine de mână.
Atingător și elegant. Vocea lui Purcaru este una de un fel și ușor puternică. Poezia ei merită toate laudele. Nu pot recomanda aceasta carte suficient.
Cred ca motivul pentru care nu am dat o nota mai mare se datorează faptului ca nu simt ca mi se potrivește în acest moment acestacarte... dar sper sa-mi schimb ideea!
"Trebuie să fi fost și o parte bună, întotdeauna este imi spune cineva care știe. O mângâiere, o alinare oricât de random anticiparea entuziasmului măcar. Nu se poate altfel.. In partea noastră, fără scheme și nimic, partea extrasă, care promite adrenalină. extaz și bucuria jocului, te potrivești tu, care știi totul despre viaţa pe teren."
O poezie cu o vădită dimensiune postumanistă și ecologică, o poezie scrisă de o femeie - cât de tare - ce explorează imaginarul sporturilor.
„I-ni-ma scrijelită peste fotografii mișcate, noaptea în cabine telefonice în care urla cum numai pe stadion se putea.”
„Și tu îmi spui că ai rămas în oraș, după meciul cu Poli vorbești cu o fată din facțiunea ultras.
Și eu nu pot nici măcar să fiu geloasă eu nu văd nimic e singura senzație pe care o recunosc acum îmi imaginez că așa e aerul după ce aruncă ultrașii cu fumigene.”
„E greu să fii vegană într-o țară din Est. Aici carnea compensează o sărăcie istorică. E greu să fii vegană între oameni care abia acum învață gustul bunăstării, iar bunăstarea e puțin în sânge. E dificil, într-un astfel de trecut, să nu te atingi de mâncărurile tihnei, să nu participi, cu ai tăi.”
"Citesc ce spui ca și cum aș citi un roman cu suspans mult și personaje ieșite din comun un foileton digital livrat paragraf cu paragraf în schimbul unei replici
Te întreb, revin, e de mult târziu și îți repet :tu ar trebui să scrii, nu să vorbești cu mine. Vorbești cu mine mereu, oricum ar fi, de parcă vrei să-mi dai cuvinte noi, un draft de scenariu în stare să ajute. ... Scriu tot, strâng tot și folosesc tot, scriu așa cum mi-am dorit dintotdeauna : primesc și anticipez bucurie și extaz. Scriu ca și cum ne-am ține de mână."
Mi au plăcut mult Petarde cu SPF, foarte vizuală doar ca mi aș fi dorit să includă mai mult despre cum e să fi fata și microbistă. Nu prea știam cum e pe stadion. Și toate poeziile pt Gitte. Mă întreb dacă Gitte e un influencer adevărat. Oricum super parasocial și cumva asta nu e adresat. Mi a plăcut să văd discuții despre anxietatea și cum o internalizam. Restul nu prea am avut rezonat și nu le am înțeles. Tot simt ca poezia super apreciată îmi rămâne inaccesibilă. Am un mix de rușine și frustrare.
Curge splendoarea din poezia Alinei. E ancorată în realitatea ei exterioară în același timp în care îți prezintă viața ei interioară. E dură și vulnerabilă. Și cel mai mult mi-a plăcut surpriza cu Rapidul. M-am regăsit mult și atunci când nu, am plonjat în lumea ei. Pentru că o face așa ușor.