What do you think?
Rate this book
Cuvânt împreună despre rostirea românească
Romanian
536 pages, Hardcover
First published January 1, 1987
4 people are currently reading
88 people want to read
About the author
Constantin Noica
75 books113 followersConstantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Vlașca (în prezent în județul Teleorman).
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
June 16, 2017
"Căci orice cuvânt e o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi". În ”Cuvînt împreună despre rostirea românească", Constantin Noica expune sensurile pierdute ale cuvintelor precum și relația dintre ele. Într-o analiză semantică a diferitor termeni (sinele-sinea, în-întru, rost, temei) autorul arată de ce limba românească permite sensuri în cugetarea filosofică care nu au fost atinse în alte limbi. Personal, m-a impresionat destul cât să o recitesc în repetate rânduri, iar fiecare lectură mi-a adâncit/lărgit concepția despre cuvinte și sensurile lor.
February 1, 2022
“Ispita cuvântului este de-a umple, cu bogăția lui, toată matca unui gând, și până la urmă de-a sări din matcă.”
În “Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Constantin Noica prezintă cititorului încărcătura filozofică din spatele unor cuvinte considerate de către autor ca fiind o “comoară lexicală a vorbirii românești”.
Într-o lume în care tendința de a folosi din ce în ce mai des neologisme și de a introduce în limbajul nostru tot felul de englezisme este dusă la paroxism, lectura unei cărți precum aceasta ne poate ajuta să ne exprimăm mai bine evitând astfel riscul de a intra în ridicol. "Cuvânt împreună despre rostirea românească" este mai mult decât un studiu etimologic sau decât o simplă carte de filosofie, fiind un elogiu adus limbii române.
În “Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Constantin Noica prezintă cititorului încărcătura filozofică din spatele unor cuvinte considerate de către autor ca fiind o “comoară lexicală a vorbirii românești”.
Într-o lume în care tendința de a folosi din ce în ce mai des neologisme și de a introduce în limbajul nostru tot felul de englezisme este dusă la paroxism, lectura unei cărți precum aceasta ne poate ajuta să ne exprimăm mai bine evitând astfel riscul de a intra în ridicol. "Cuvânt împreună despre rostirea românească" este mai mult decât un studiu etimologic sau decât o simplă carte de filosofie, fiind un elogiu adus limbii române.
September 15, 2021
În lumea limbilor se întâlnesc perechi cu destin ales. În limba greacă au existat Logos şi Eros. Despre Animus şi Anima, din limba latină, s-a scris până şi în zilele noastre, iar în general despre spirit şi suflet, cu neînţelegerea sau alteori armonia lor, ştiu să spună câte ceva mai toate limbile europene. La rândul lor, limbile Orientului îndepărtat par a rosti gânduri adânci despre un principiu masculin şi unul feminin. Dar limba română păstrează pentru ea o pereche deosebită, sinele şi sinea, care este poate mai grăitoare, în unele privinţe, decât altele.
Logos şi Eros sunt prea abstracte şi indiferente unul faţă de altul. Animus şi anima spun prea mult în uman şi prea puţin despre lume. Un principiu masculin şi cel feminin au, ca principii, ceva absolut şi de dincolo de lume. În schimb, sinele şi sinea se ivesc din nemijlocitul lumii şi exprimă, în adânc, cununia omului cu lucrurile.
Cum a apărut perechea aceasta în limba română? Dar ea se alcătuieşte încă, sub ochii noştri. Reflexiunea filosofică, de dată recentă aici la noi, este cea care pune înainte subiectul acesta, sinele, iar spiritul limbii îi întovărăşeşte o făptură de mult zămislită în sânul ei, dar care aştepta să fie trezită la viată: sinea.
Într-adevăr sinele, aşa substantivat, nu este un termen obişnuit al limbii nefilozofice. Cu o excepţie, dicţionarele noastre, chiar cele recente, nu-l dau defel drept o vocabulă de sine stătătoare a limbii. Dicţionarul limbii române moderne (1958), ca şi vol. IV din Dicţionarul limbii române literare contemporane spun doar că sine, ca pronume reflexiv, derivă din latină (în felul lui mine, tine) şi că reprezintă o formă accentuată de acuzativ, persoana a 3-a, pentru toate genurile şi numerele, el dând: 1) cu „pe“ complementul direct reflexiv, „pe sine“; şi 2) cu prepoziţii, un atribut ori complement. Nici măcar despre prestigiosul „în sine“, ca în lucrul în sine kantian ori în atâtea alte folosinţe speculative, nu ni se vorbeşte.
Dicţionarul lui Tiktin este ceva mai generos, ba chiar indică existenţa formei substantivale a sinelui, dar o face poate ― filosofic ― în chip impropriu. Îl traduce deopotrivă cu das Selbst şi das ich (din exemplul: „sufletul, partea cea mai aleasă a sinelui său“), autorizând astfel confundarea sinelui cu eul, când tocmai deosebirea dintre ele va face preţul vocabulei celei noi. Altminteri, Tiktin scoate bine în relief sensurile variate ale pronumelui „sine“: 1) ca echivalent al germanului sich, în expresii ca: pe sine, la sine, cu sine, întru sine, de la sine, dintru sine (adică propriu, independent), de sine stătător; 2) ca echivalent al lui selbst: sine-mi, sine-ţi, sine-ne; 3) în expresii ca: din sine, fără sine, îmi vin în sine.-
Logos şi Eros sunt prea abstracte şi indiferente unul faţă de altul. Animus şi anima spun prea mult în uman şi prea puţin despre lume. Un principiu masculin şi cel feminin au, ca principii, ceva absolut şi de dincolo de lume. În schimb, sinele şi sinea se ivesc din nemijlocitul lumii şi exprimă, în adânc, cununia omului cu lucrurile.
Cum a apărut perechea aceasta în limba română? Dar ea se alcătuieşte încă, sub ochii noştri. Reflexiunea filosofică, de dată recentă aici la noi, este cea care pune înainte subiectul acesta, sinele, iar spiritul limbii îi întovărăşeşte o făptură de mult zămislită în sânul ei, dar care aştepta să fie trezită la viată: sinea.
Într-adevăr sinele, aşa substantivat, nu este un termen obişnuit al limbii nefilozofice. Cu o excepţie, dicţionarele noastre, chiar cele recente, nu-l dau defel drept o vocabulă de sine stătătoare a limbii. Dicţionarul limbii române moderne (1958), ca şi vol. IV din Dicţionarul limbii române literare contemporane spun doar că sine, ca pronume reflexiv, derivă din latină (în felul lui mine, tine) şi că reprezintă o formă accentuată de acuzativ, persoana a 3-a, pentru toate genurile şi numerele, el dând: 1) cu „pe“ complementul direct reflexiv, „pe sine“; şi 2) cu prepoziţii, un atribut ori complement. Nici măcar despre prestigiosul „în sine“, ca în lucrul în sine kantian ori în atâtea alte folosinţe speculative, nu ni se vorbeşte.
Dicţionarul lui Tiktin este ceva mai generos, ba chiar indică existenţa formei substantivale a sinelui, dar o face poate ― filosofic ― în chip impropriu. Îl traduce deopotrivă cu das Selbst şi das ich (din exemplul: „sufletul, partea cea mai aleasă a sinelui său“), autorizând astfel confundarea sinelui cu eul, când tocmai deosebirea dintre ele va face preţul vocabulei celei noi. Altminteri, Tiktin scoate bine în relief sensurile variate ale pronumelui „sine“: 1) ca echivalent al germanului sich, în expresii ca: pe sine, la sine, cu sine, întru sine, de la sine, dintru sine (adică propriu, independent), de sine stătător; 2) ca echivalent al lui selbst: sine-mi, sine-ţi, sine-ne; 3) în expresii ca: din sine, fără sine, îmi vin în sine.-
January 24, 2018
Nothing legitimizes any pretence to authority that this book aspires to - boring, a propagandistic drudgery whose (never stated) purpose is to provide a demonstration of an imagined intrinsic value of the romanian language.
June 13, 2016
Decades before protochronism was embraced by the nationalist, there was the Iron Guard - a heterogeneous mix of mysticism, christianity, conspiracy theory and peasant phobias. This is one of those books which find out that everything points out Romanians are the chosen ones to do whatever their god-sent leader will ask them to. And if they fail, by gosh, it is the lack of faith that made them fail!
This book is about the same heterogeneous mix of badly thought ideas, mostly lame semantics. The structure is not very good. The form is unpleasant and heavy. This is a good example of how bad the illogical continental philosophy can get. Still, the appeal is there and the wording is well chosen so the poor nationalist is left with a hard choice: do you agree Romania is exceptional or are you a Zionist tool?
This book is about the same heterogeneous mix of badly thought ideas, mostly lame semantics. The structure is not very good. The form is unpleasant and heavy. This is a good example of how bad the illogical continental philosophy can get. Still, the appeal is there and the wording is well chosen so the poor nationalist is left with a hard choice: do you agree Romania is exceptional or are you a Zionist tool?
Displaying 1 - 5 of 5 reviews