Istoria literaturii române contemporane 1990-2020

by Mihai Iovănel

„Cartea de faţă este prima istorie a literaturii române din postcomunism. Se numeşte Istoria literaturii române contemporane ca omagiu adus lui E. Lovinescu, care a publicat două istorii exemplare cu acest titlu, dar şi pentru a repara o neînţelegere cu privire la semnificaţia de azi a sintagmei «literatură contemporană». Majoritatea istoriilor publicate în ultimele decenii în România exclud – din lipsă de interes sau de receptivitate – tocmai literatura recentă, literatura care se scrie în prezentul lor. Desigur, este mai comod şi mai prudent să propui o listă canonică abia după ce timpul şi-a desăvîrşit acţiunea de filtrare şi cristalizare. Am preferat să risc, inclusiv mizînd pe o abordare care nu mai discerne în literatură doar «esteticul», în sensul îngust construit de tradiţia critică românească din ultima jumătate de secol. Deşi cartea poartă subtitlul 1990-2020, recunoscînd rolul avut de căderea comunismului în formarea unei noi perioade literare, limita ei inferioară este ancorată în anii ’80, cu filamente pînă în anii ’60-’70 sau chiar mult mai devreme, în secolul al XIX-lea. Cartografierea politică, ideologică şi culturală a celor trei decenii care au trecut de la căderea comunismului în România este combinată cu o panoramare pe genuri detaliată şi cu o cercetare a relaţiilor transnaţionale ale literaturii române contemporane.” (Mihai Iovănel)

Genres: Romania, Nonfiction

712 pages, Hardcover

First published April 1, 2021

Reviews

[Yigru Zeltil]

(Nu ar fi onest să acord o notă din moment ce apar și eu în carte...)

Nu este tocmai o istorie literară „marxistă” (Florin Poenaru arată într-un articol din CriticAtac ce îi lipsește). Da, Mihai Iovănel este de stânga, doar că, venind dinspre studiile culturale și amestecând lucrurile cu niște critică de întâmpinare nu prea riguroasă, o stângă destul de soft, nu mai mult decât ar putea duce câmpul literar de la noi, înclinat puternic la dreapta - și totuși, chiar și așa a fost tratat drept un duș rece.

Iovănel nu ignoră cu totul specificitatea literaturii (de altfel, majoritatea autorilor și autoarelor din perioada despre care scrie nu suportă lecturi pur formale, cărțile lor fiind marcate de realitățile sociopolitice). Dimpotrivă, s-ar putea argumenta că nu se abate extraordinar de mult de la fosta traiectorie a establishmentului „estetic” de la noi, deși sunt prezente mai multe femei (fără a urmări paritatea de gen - lucru pentru care a fost mai recent taxat de Carmen Mușat, o figură nu tocmai feministă, dar foarte dornică de a apăra supremația criticii estetice) și ceva mai mulți autori minoritari, și deși acordă mai mult interes „paraliteraturii”.

Apreciez în mod deosebit mulțimea de informații socioculturale contextuale (partea aceasta constituie punctul forte, deși chiar și așa anumite aspecte, din cauza spațiului relativ redus, rămân neaprofundate), a ceea ce cuprinde câmpul literar la centru, centrul său simbolic (mai mult sau mai puțin). Nu poate fi acuzat de „violență proletară”, scrie uneori pe un ton aproape prea neutru despre cei mai problematici intelectuali români - poate și pentru că are conștiința faptului că are zeitgeist-ul de partea sa și că generațiile care vin din urmă încearc să manifeste un pic mai multă gândire critică.

Din păcate, textele dramaturgice nu sunt tratate separat (deși sunt discutate Nicoleta Esinencu și Elena Vlădăreanu), literatura pentru copii a fost expediată într-un singur paragraf - în condițiile în care a redevenit o nișă destul de prolifică -, iar subcapitolul despre benzile desenate, în mod surprinzător, urmează îndeaproape istoria specializată a lui Dodo Niță (al cărui conservatorism este notoriu) și ignoră cu totul zona alternativă - editura Jumătatea Plină, de ex., sau grupul din jurul lui Justin Baroncea.

Adevărul este că, în anii 2000 și chiar 2010, mediul artelor vizuale și cel literar au interacționat într-un grad destul de restrâns, însă ar fi meritat menționate, dacă nu și lecturate critic, scrierile, mai mult în engleză (!), ale artiștilor, teoreticienilor și curatorilor din jurul proiectelor Black Hyperbox și ODD... De altfel, lipsesc aproape cu desăvârșire și trimiterile la Aktionsgruppe Banat (poeții de limbă germană din România) și antologia de traduceri dinainte de 1989, „Vînt potrivit pînă la tare”, care anticipează poezia douămiistă și l-a influențat pe Vasile Leac, de pildă...

Iovănel este foarte preocupat de contextul sociocultural, însă ceva mai puțin de cel strict literar, dincolo de informațiile succinte despre metamorfozele Uniunii Scriitorilor, astfel încât fenomenele și nișele mai mult sau mai puțin marginale rămân trecute cu vederea (mai ales când vine vorba de autori nesemnificativi sau invizibili pentru „bula” literară de la centru - fenomenul grupului de la Constanța ar fi un asemenea exemplu), iar în chestiunile mai specifice de geografie literară nu intră (în afară de menționarea unor cenacluri de importanță regională în subcapitolul „Cenacluri”)
.
Din fericire, spre deosebire de „Istoria critică...” a lui Manolescu, literatura basarabeană nu este trecută cu vederea, dar nici nu este urmărită mai îndeaproape. Emigrația și emigranții se bucură de câteva pagini, nu însă și imigranții - Andrew Davidson-Novosivschei, atunci când va debuta în volum, probabil va fi primul care ar intra într-o asemenea istorie selectivă, și nu doar într-un dicționar, precum în cazul unor Ioan-Salah Mahdi și Djamal Mahmoud. O absență curioasă: Dominic Brezianu. O surpriză plăcută: pagina despre autorii romi Luminița Cioabă, Delia Grigore și Emil Iulian Sude.

Paginile despre poezie... Compartimentarea este puțin discutabilă: unii autori și unele volume nu se încadrează într-o singură categorie, iar cea la care se oprește s-ar putea să nu fie întotdeauna pertinentă („Doi hackeri la mal” e un poem atipic pentru debutul lui Văsieș, iar... în cazul meu, exemplele citate mai degrabă mă îndepărtează de „minimalismul biografist” și mă apropie de ceea ce nici Iovănel nu reușește prea bine să explice prin „dispersia postumană”).

Nu prea am remarcat în general greșeli factuale (un mare plus față de Istoria... lui Manolescu), dar mi-a sărit în ochi următoarea scăpare: „Alex Văsieș (n. 1993) s-a lansat începând cu sfârșitul anilor 2000, în cadrul unor festivaluri, sub identitatea Oana Văsieș”. Din câte știu, Alex s-a lansat ca Alex Văsieș prin 2012 și puțin mai târziu a apărut și Oana Văsieș; din grabă, Iovănel nici nu menționează că Oana Văsieș este o persoană reală (sora sa). Nici asupra heteronimului lui Komartin, Adriana Carrasco, nu aduce explicații; heteronimul lui Dan Coman, Nina Coman, lipsește cu totul (deși volumul „Ghinga pe înțelesul tuturor” precedă formula din „Insectarul Coman”).

Pe listele lungi sunt și nume de autoare și autori asupra cărora Iovănel nu a revenit în paginile acestei ediții - de exempu, Iulia Militaru, de exemplu (doar menționată, în altă parte printre mai multe poete feministe).

M-a frapat și că e reținut Viorel Padina, reprezentativ mai mult pentru literatura „outsider” (zonă altminteri ocultată inclusiv în această istorie), dar nu e decât menționat în treacăt Gheorghe Iova, care ar fi meritat ceva interes măcar pentru „Etalonul Mizil”, ce ține însă mai mult de, să zicem, non-ficțiune...

De altfel, Iovănel nu își pune întrebarea dacă și în ce măsură a existat în perioada aceasta literatura experimentală sau ce a însemnat repulsia fracturiștilor (care îi sunt congeneri) față de textualism (despre care amintește în treacăt că, la noi, a fost teoretizat pe coordonate mai degrabă epurate de materialismul francezilor de la Tel Quel), dar nu e ca și cum ne-am fi putut aștepta. Surprinzător este că nu subscrie cu totul unor Dinu Guțu sau Lavinia Brainiște în această privință: „Lavinia Braniște nu e ceea ce s-ar putea numi o autoare progresistă. Dimpotrivă, ea ironizează aproape sistematic cultura urbană de stânga - de la arta conceptuală ipocrită până la ifosele teoretice care abstractizează realitatea până nu mai rămâne nimic din ea”...

Acestea ar fi doar câteva observații - o să mai revin/recitesc.

[Sinadi · Rating 2 out of 5]

M.I. scrie o "istorie" asumat de pe pozitiile materialismului postmarxist (Louis Althusser) (pag.12-13).
Intr-o astfel de actiune, o buna parte a criticii [...] poate fi aruncata la gunoi (pag.105).
In fond, [...] a validat estetic doar autori din zona lui ideologica (nu mai retin pagina).
Absentele sint la fel de multe ca prezentele, impresia avuta la sfirsitul lecturii fiind ca cel putin jumatate din istoria literaturii romane din ultimii 30 de ani lipseste. Aproape nimic despre teatru (desi vorbeste despre critica de film); nici un cuvint despre reviste ca "Noua literatura", "Poes:s international", "Zona noua".
Oare autorul nu a auzit de Saviana Stanescu cu "Apocalipsa gonflabila", de „Bumgartes al II-lea” a lui Jehan Calvus, de Robert Serban cu "Cinema la mine-acasa" ? Ce este inconvenabil ideologic sau estetic in scrierile Savianei Stanescu de nu-si gaseste locul linga Christian Moraru (plecat din tara inaintea ei) in aceasta istorie???

[Dan-Bogdan Popescu · Rating 5 out of 5]

în următoarea ediție o să apar și eu.

[Radu-andrei Oarcea · Rating 3 out of 5]

Această teză exprimă instrumental genul de gândire critică, însumează ideologic și la zi excesul de alfabetizare critică în limba română. În care înțelegerea cuvintelor și textului, în deplinătatea formei și sensului acestora este scurticuitată emoțional de identificarea și atribuirea de valoare unităților specifice de analiză (cuvinte și teme "generative"?). Astfel cartea devine un exercițiu de expertiză, și mediocră înțelegere lingvistică și literară, în care nu mai contează aportul celor prezenți sau a candidaților la posteritate, cât racordarea acestora la grila interpretativă produsă artificial. O carte cumva necesară, dar pe care nu o merită mulți! Mă, Iovane, Iovănel!

[anuța bugnariu · Rating 5 out of 5]

spre rușinea mea, am terminat doar partea a 5-a (pentru specificul transnațional pe care îl abordez într-o lucrare), dar voi reveni la Iovănel cu o lectură completă la vară!