What do you think?
Rate this book
The Afterlife of the ‘Soviet Man’: Rethinking Homo Sovieticus
Almost three decades after the collapse of the Soviet Union, today more often than ever, global media and intellectuals rely on the concept of homo sovieticus to explain Russia's authoritarian ills. Homo sovieticus - or the Soviet man - is understood to be a double-thinking, suspicious and fearful conformist with no morality, an innate obedience to authority and no public demands; they have been forged in the fires of the totalitarian conditions in which they find themselves.
But where did this concept come from? What analytical and ideological pillars does it stand on? What is at stake in using this term today? The Afterlife of the 'Soviet Man' addresses all these questions and even explains why – at least in its contemporary usage – this concept should be abandoned altogether.
But where did this concept come from? What analytical and ideological pillars does it stand on? What is at stake in using this term today? The Afterlife of the 'Soviet Man' addresses all these questions and even explains why – at least in its contemporary usage – this concept should be abandoned altogether.
136 pages, Paperback
Published February 23, 2023
2 people are currently reading
35 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
September 28, 2025
Viața de apoi a Omului Sovietic (The Afterlife of the Soviet Man) – Gulnaz Sharafutdinova (2023)
Mi-am făcut plăcerea ca, după lectura lui Zinoviev, să citesc și cartea profesoarei de origine rusă Gulnaz Sharafutdinova, de la King’s College London – o lucrare care nu doar că m-a ajutat să pun în context conceptul de Homo Sovieticus formulat de Zinoviev, ci mi-a și arătat originea și metamorfozele acestuia până în prezent. Autoarea pornește de la o observație esențială: discursul public continuă să vorbească despre rușii obișnuiți în termenii acestui construct, iar în momentul în care simplificăm și stereotipizăm, cădem pradă erorii de atribuire. În felul acesta nu mai vedem umanitatea comună care ne leagă de oamenii simpli din Rusia, ci ajungem să îi percepem în bloc ca pe niște dușmani, imperialiști sau forme deformate de cetățeni modelați de totalitarism.
Bolșevicii și-au dorit ca produsul societății lor să fie Omul Nou, dar Sharafutdinova, bazându-se pe lucrările unor scriitori, jurnaliști, filosofi și oameni de știință, arată că rezultatul a fost altul: Homo Sovieticus – un individ cu o conștiință modelată de frică, conformism și dependență de stat. Sociologul Yuri Levada a realizat în anii ’90 o amplă cercetare care arată că personalitatea sovieticului obișnuit se caracterizează printr-un accentuat sentiment de excepționalism, paternalism statal, egalitarism combinat cu supunere față de autoritate și un sindrom imperial persistent.
O parte importantă a cărții este dedicată marilor intelectuali disidenți care, după ce au idealizat Vestul și au contribuit la rafinarea conceptului de Homo Sovieticus, au trăit o dezamăgire profundă odată ajunși acolo. Aleksandr Soljenițîn, de pildă, după emigrarea sa, denunța „falimentul moral, egoismul, complacerea și eșecul spiritual” al societății occidentale. Iar Aleksandr Zinoviev observa că în ambele sisteme controlul social este menținut prin ideologie și propagandă, iar oamenii „cred că trăiesc în cea mai bună lume posibilă, fără să-și dea seama de lipsa de libertate”.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale volumului este analiza paradoxurilor culturale și psihologice generate de comunism. Putin însuși este descris drept un exemplu emblematic de Homo Sovieticus, un produs al unui sistem „a cărui viziune asupra lumii oscila constant între paranoia și mesianism”. Această pendulare între complexul victimei și misiunea salvatorului colectiv explică multe dintre reflexele geopolitice și culturale actuale.
Am apreciat în mod special modul în care sunt prezentate cercetările Nataliei Kozlova, care a realizat o analiză sociologică bazată pe dovezi memorialistice – scrisori, jurnale, texte de familie ale cetățenilor obișnuiți. Ea contrazice imaginea individului atomizat și duplicitar conturată de alți intelectuali înaintea ei și aduce dovezi despre omul sovietic „adânc înrădăcinat în contextul social, cu relații calde în bucătării, între vecini și la locul de muncă”. Prezintă o lume a relațiilor alternative față de cele cu statul – familii și prieteni uniți prin solidaritate și complicitate caldă. Toate aceste imagini mi-au trezit inevitabil amintiri despre ceea ce ar putea fi numit Homo Romanianus, dacă am încerca să modelăm un concept asemănător.
Ajungând în prezent, Sharafutdinova analizează noile forme de raportare la patriotism și identitate în Rusia de azi, precum cea promovată de bloggerul Yuri Dud, care le arată tinerilor că „nu trebuie să-ți arăți dragostea pentru guvern ca să-ți iubești țara” și că succesul profesional sau creativ este posibil fără a părăsi Rusia. Exemplul dovedește conturarea unor modele culturale și civice alternative, deși nu tocmai îmbrățișate de regimul actual (Dud a fost nevoit să părăsească Rusia după izbucnirea agresiunii contra Ucrainei).
Cartea avertizează și asupra faptului că politica este un teren primejdios – ea împarte lumea în două, într-o logică binară a prietenului și a inamicului, cum spunea Carl Schmitt. Într-un asemenea climat, eroarea de atribuire la nivel de grup devine o capcană inevitabilă: nu mai judecăm indivizi, ci popoare întregi, atribuind „rușilor” sau „occidentalilor” trăsături esențializate. Sharafutdinova insistă că, oricât de dureros ar fi să confruntăm oameni cu alte viziuni, nu trebuie să uităm umanitatea comună – un apel esențial într-o epocă în care stigmatizarea colectivă revine tot mai des în discursul public.
Mi-am făcut plăcerea ca, după lectura lui Zinoviev, să citesc și cartea profesoarei de origine rusă Gulnaz Sharafutdinova, de la King’s College London – o lucrare care nu doar că m-a ajutat să pun în context conceptul de Homo Sovieticus formulat de Zinoviev, ci mi-a și arătat originea și metamorfozele acestuia până în prezent. Autoarea pornește de la o observație esențială: discursul public continuă să vorbească despre rușii obișnuiți în termenii acestui construct, iar în momentul în care simplificăm și stereotipizăm, cădem pradă erorii de atribuire. În felul acesta nu mai vedem umanitatea comună care ne leagă de oamenii simpli din Rusia, ci ajungem să îi percepem în bloc ca pe niște dușmani, imperialiști sau forme deformate de cetățeni modelați de totalitarism.
Bolșevicii și-au dorit ca produsul societății lor să fie Omul Nou, dar Sharafutdinova, bazându-se pe lucrările unor scriitori, jurnaliști, filosofi și oameni de știință, arată că rezultatul a fost altul: Homo Sovieticus – un individ cu o conștiință modelată de frică, conformism și dependență de stat. Sociologul Yuri Levada a realizat în anii ’90 o amplă cercetare care arată că personalitatea sovieticului obișnuit se caracterizează printr-un accentuat sentiment de excepționalism, paternalism statal, egalitarism combinat cu supunere față de autoritate și un sindrom imperial persistent.
O parte importantă a cărții este dedicată marilor intelectuali disidenți care, după ce au idealizat Vestul și au contribuit la rafinarea conceptului de Homo Sovieticus, au trăit o dezamăgire profundă odată ajunși acolo. Aleksandr Soljenițîn, de pildă, după emigrarea sa, denunța „falimentul moral, egoismul, complacerea și eșecul spiritual” al societății occidentale. Iar Aleksandr Zinoviev observa că în ambele sisteme controlul social este menținut prin ideologie și propagandă, iar oamenii „cred că trăiesc în cea mai bună lume posibilă, fără să-și dea seama de lipsa de libertate”.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale volumului este analiza paradoxurilor culturale și psihologice generate de comunism. Putin însuși este descris drept un exemplu emblematic de Homo Sovieticus, un produs al unui sistem „a cărui viziune asupra lumii oscila constant între paranoia și mesianism”. Această pendulare între complexul victimei și misiunea salvatorului colectiv explică multe dintre reflexele geopolitice și culturale actuale.
Am apreciat în mod special modul în care sunt prezentate cercetările Nataliei Kozlova, care a realizat o analiză sociologică bazată pe dovezi memorialistice – scrisori, jurnale, texte de familie ale cetățenilor obișnuiți. Ea contrazice imaginea individului atomizat și duplicitar conturată de alți intelectuali înaintea ei și aduce dovezi despre omul sovietic „adânc înrădăcinat în contextul social, cu relații calde în bucătării, între vecini și la locul de muncă”. Prezintă o lume a relațiilor alternative față de cele cu statul – familii și prieteni uniți prin solidaritate și complicitate caldă. Toate aceste imagini mi-au trezit inevitabil amintiri despre ceea ce ar putea fi numit Homo Romanianus, dacă am încerca să modelăm un concept asemănător.
Ajungând în prezent, Sharafutdinova analizează noile forme de raportare la patriotism și identitate în Rusia de azi, precum cea promovată de bloggerul Yuri Dud, care le arată tinerilor că „nu trebuie să-ți arăți dragostea pentru guvern ca să-ți iubești țara” și că succesul profesional sau creativ este posibil fără a părăsi Rusia. Exemplul dovedește conturarea unor modele culturale și civice alternative, deși nu tocmai îmbrățișate de regimul actual (Dud a fost nevoit să părăsească Rusia după izbucnirea agresiunii contra Ucrainei).
Cartea avertizează și asupra faptului că politica este un teren primejdios – ea împarte lumea în două, într-o logică binară a prietenului și a inamicului, cum spunea Carl Schmitt. Într-un asemenea climat, eroarea de atribuire la nivel de grup devine o capcană inevitabilă: nu mai judecăm indivizi, ci popoare întregi, atribuind „rușilor” sau „occidentalilor” trăsături esențializate. Sharafutdinova insistă că, oricât de dureros ar fi să confruntăm oameni cu alte viziuni, nu trebuie să uităm umanitatea comună – un apel esențial într-o epocă în care stigmatizarea colectivă revine tot mai des în discursul public.
Displaying 1 of 1 review