What do you think?
Rate this book
Les Bains De Kiraly
Gabriel a bien tenté de croire au bonheur. Subjugué par Laura, il s’est arrimé à son rire et s’est employé à vivre au présent. Mais du jour où elle lui a annoncé qu’elle attendait un enfant de lui, il a pris la fuite, sans un mot… Quand, après des mois d’errance dans Londres, il échoue par hasard dans une synagogue, les chants des hommes l’apaisent, et libèrent enfin sa parole. Il se lance alors dans l’écriture de cette longue confession, où le silence et la culpabilité dansent un vertigineux pas de deux.De lui, de son enfance solitaire, de sa sœur aînée fauchée par un chauffard ivre, de ses parents murés dans leur deuil, de leur refus de rien lui révéler sur leur passé, il n’a jamais pu parler, ni à Laura, ni à son ami Léo. Jamais il n’a pu exprimer la vérité de ses sentiments. Et, si des mots il a fait son métier, c’est pour traduire ceux des autres, barricadé derrière une montagne de dictionnaires. Quand, à la faveur d’une rencontre des traducteurs de Thomas Mann en Hongrie, une clef de son passé lui est révélée dans le cimetière de Budapest, ses souvenirs se bousculent : les phrases murmurées par ses parents dans une langue étrangère, la saveur de la cuisine magyare, la fascination pour la littérature de la Mitteleuropa qu’avait su éveiller en lui le vieux libraire du pays champenois où il a grandi…Évoquant le désarroi existentiel et sentimental de cet homme fragile livré à lui-même, Jean Mattern écrit avec des accents justes et mesurés un lumineux roman des origines.
- GenresFiction
144 pages, Paperback
First published January 1, 2008
3 people are currently reading
21 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 15 of 15 reviews
November 4, 2021
Irónia a köbön: mese a fordítóról, aki vereséget szenved a nyelvtől. De Mattern kisregénye olvasható pszichológiai esettanulmányként is – elbeszélőjén keresztül egy olyan introvertált személyiséget bont ki, aki élete nagy részében ugyan kielégítően funkcionál*, de egy váratlan külső behatás taccsra teszi törékeny működőképességét, és olyasmibe hajszolja, amit a romantikusok bizonnyal kalandnak neveznének, a pszichiáterek talán mentális betegségnek, én viszont maradnék az unalmas „felelőtlenség” szókapcsolatnál, esetleg a „kozmikus” jelzővel megfejelve. Persze Gabriel nem véletlen olyan, amilyen, a felelősök (mint az lenni szokott) a szülők, akik Magyarországról elmenekül zsidó emigránsként először megfosztották őt anyanyelvétől, majd azzal, hogy megtagadták tőle a múlt és a családi tragédiák kibeszélésének lehetőségét, magától a nyelvtől is. Ilyen körülmények között mi más is lehetett volna Gabriel, mint fordító? Hisz ha otthon nem kap szavakat, akkor megkeresi másokét, hogy bíbelődjön velük. Tulajdonképpen a tanult introvertáció tipikus esetével állunk szemben, már ha van egyáltalán olyan, nem pedig most szoptam az ujjamból.
Valószínűleg nem jelent volna meg ez a kötet magyarul, ha nem emlegetik benne olyan sokszor Magyarországot – de ez nem az ő hibája. Ha főhőse Vlagyivosztokból szakadt volna Franciaországba, akkor is tetszett volna. Még úgy is, ha a kötet végkifejletével kapcsolatban szkeptikus vagyok – nekem inkább a megoldás illúziójának tűnik Gabriel döntése, mint megoldásnak.
* Belegondoltatok már, hány kielégítően funkcionáló ember vesz körül minket, aki a felszín alatt komoly problémákkal küzd? Áldás az emberi felületesség, segít, hogy ne kelljen őket észrevenni.
Valószínűleg nem jelent volna meg ez a kötet magyarul, ha nem emlegetik benne olyan sokszor Magyarországot – de ez nem az ő hibája. Ha főhőse Vlagyivosztokból szakadt volna Franciaországba, akkor is tetszett volna. Még úgy is, ha a kötet végkifejletével kapcsolatban szkeptikus vagyok – nekem inkább a megoldás illúziójának tűnik Gabriel döntése, mint megoldásnak.
* Belegondoltatok már, hány kielégítően funkcionáló ember vesz körül minket, aki a felszín alatt komoly problémákkal küzd? Áldás az emberi felületesség, segít, hogy ne kelljen őket észrevenni.
January 21, 2021
O vorbă din popor care ne face să zâmbim spune că cizmarul umblă cu pantofii găuriți. Uneori, în mod paradoxal, ceea ce ne este la îndemână în viața profesională pare imposibil de pus în practică în viața personală. Ne mirăm atunci când descoperim că un om de litere, pentru care obiectul muncii este însuși cuvântul, se înfășoară cu vălul tăcerii în propriul microcosm pentru a se simți protejat, fără să-și dea seama că, mai devreme sau mai târziu, preaplinul trăirilor interioare riscă să iasă la iveală într-un mod nepotrivit. Cuvântul e o armă, și adesea cea mai periculoasă dintre toate.
Poate că, așa cum susține psihologia, felul nostru de a fi este un răspuns la traumele copilăriei. Căci există momente când educația primită și experiența acumulată par a se dezintegra, creând condițiile perfecte pentru un gând, o vorbă sau o faptă reprobabilă.
Poate că, așa cum susține psihologia, felul nostru de a fi este un răspuns la traumele copilăriei. Căci există momente când educația primită și experiența acumulată par a se dezintegra, creând condițiile perfecte pentru un gând, o vorbă sau o faptă reprobabilă.
March 17, 2022
Roman prvijenac suvremenog francuskog pisca Jeana Matterna, inače urednika nakladničke kuće Gallimard.
Odgovor na pitanje zašto baš ovaj naslov – jer, u romanu glavni junak Gabriel samo jednom posjećuje Királyeve toplice, dao je sam autor u intervjuu za nakladničku kuću Fraktura. Naime, Mattern kaže: "Inače me zanimaju toplice. Dugo su dio zapadne civilizacije i mjesto su na granici intime i javnog, gdje otkrivamo inače skriveno i ljudi si često govore stvari koje inače ne bi.".
🔏
Gabriel je prevoditelj, veoma introvertna osoba, odrastao u sjeni nenadane i prerane smrti svoje sestre. Kada su u pitanju njegovi roditelji, tu vlada zakon šutnje. Zatvoreni prema vlastitom sinu do te mjere da mu uskraćuju i najmanju informaciju o precima ostalim u Mađarskoj i Austriji, uskraćen je čak i za odgovor zašto ne može s drugom djecom na vjeronauk. Gabriel od djetinjstva živi u Francuskoj gdje je i rođen, ali duboko u sebi taj jezik ne osjeća svojim.
Roman je, iako kratak, velika potraga za identitetom, za uzaludnim pokušajima da se prevlada nešto čime nas u djetinjstvu obilježe, a on je obilježen teretom prošlosti. I tako, paradoksalno, Gabriel koji je prevoditelj, majstor riječi, gutač knjiga, u vlastitom životu ne nalazi ni snage ni načina da nađe riječi kako bi odškrinuo vrata duše ni najboljem prijatelju ni supruzi. Razmišljajući o nekim predavanjima (studirao je u Engleskoj) Gabriel razmišlja: "Njegova predavanja o Kralju Learu... Danas znam zašto su me uzbuđivala njegova izlaganja o očajnom starcu koji sam luta pustarom: Sheakspeare nas uči da riječi imaju snagu, u koju ja nisam htio vjerovati."
Ali! Mogli su roditelji do smrti šutjeti (i šutjeli su), čovjek je čudno stvorenje i naši putevi još čudniji, te nas često vode gdje ni ne slutimo, a Gabrielu se otvarao put spoznaje o podrijetlu, iako veoma uopćeno, no sasvim, sasvim dovoljno.
Shvativši da u kući nemaju Bibliju, Gabriel traži izričito jeruzalemsko izdanje, odlučuje naučiti hebrejski, te razmišlja na samom početku učenja tog neobičnog stranog jezika: "Paradoksalno, dojam da idem u nešto tuđe i novo brzo je izblijedio pred osjećajem da sam se napokon vratio kući.",
te također:
"Bih li govorio o šutnjama koje su mi otrovale djetinjstvo? I posebno o onom čudnom osjećaju koji me obuzeo kad sam gledao strop velike sinagoge u Budimpešti, osjećaju da se ondje nisam zatekao slučajno? Da sam se vratio?"
I od tog trena više ne vrijedi jedini odgovor koji je dobivao od majke: "Bilo pa prošlo.".
🔏
Kroz osvrt se da naslutiti da će Gabriel otkriti tajnu vlastitog identiteta, ali je ta tajna mnogo kompleksnija i složenija od mog izlaganja ovdje, ako ništa, zato da vam ne pokvarim užitak čitanja. Roman zaista daje fenomenalan opis karaktera introverta, njegove kočnice, želje i nemogućnosti istodobno, te pokušava na pitanje potrage za vlastitim identitetom odgovoriti: Nije dobro smatrati da smo biljka s korijenom, u tom slučaju smo ukopani u prošlosti. Korijen se ne kreće. Stoji dok ga ne sasjeku.
🔏
Zaista velika preporuka za ovog pisca kojeg sam ja osobno otkrila tek večeras. Roman nije dug, pročita se u jednoj večeri, Mattern piše pitko, a kraj ostavlja čitatelju da ga dokuči sam.
Odgovor na pitanje zašto baš ovaj naslov – jer, u romanu glavni junak Gabriel samo jednom posjećuje Királyeve toplice, dao je sam autor u intervjuu za nakladničku kuću Fraktura. Naime, Mattern kaže: "Inače me zanimaju toplice. Dugo su dio zapadne civilizacije i mjesto su na granici intime i javnog, gdje otkrivamo inače skriveno i ljudi si često govore stvari koje inače ne bi.".
🔏
Gabriel je prevoditelj, veoma introvertna osoba, odrastao u sjeni nenadane i prerane smrti svoje sestre. Kada su u pitanju njegovi roditelji, tu vlada zakon šutnje. Zatvoreni prema vlastitom sinu do te mjere da mu uskraćuju i najmanju informaciju o precima ostalim u Mađarskoj i Austriji, uskraćen je čak i za odgovor zašto ne može s drugom djecom na vjeronauk. Gabriel od djetinjstva živi u Francuskoj gdje je i rođen, ali duboko u sebi taj jezik ne osjeća svojim.
Roman je, iako kratak, velika potraga za identitetom, za uzaludnim pokušajima da se prevlada nešto čime nas u djetinjstvu obilježe, a on je obilježen teretom prošlosti. I tako, paradoksalno, Gabriel koji je prevoditelj, majstor riječi, gutač knjiga, u vlastitom životu ne nalazi ni snage ni načina da nađe riječi kako bi odškrinuo vrata duše ni najboljem prijatelju ni supruzi. Razmišljajući o nekim predavanjima (studirao je u Engleskoj) Gabriel razmišlja: "Njegova predavanja o Kralju Learu... Danas znam zašto su me uzbuđivala njegova izlaganja o očajnom starcu koji sam luta pustarom: Sheakspeare nas uči da riječi imaju snagu, u koju ja nisam htio vjerovati."
Ali! Mogli su roditelji do smrti šutjeti (i šutjeli su), čovjek je čudno stvorenje i naši putevi još čudniji, te nas često vode gdje ni ne slutimo, a Gabrielu se otvarao put spoznaje o podrijetlu, iako veoma uopćeno, no sasvim, sasvim dovoljno.
Shvativši da u kući nemaju Bibliju, Gabriel traži izričito jeruzalemsko izdanje, odlučuje naučiti hebrejski, te razmišlja na samom početku učenja tog neobičnog stranog jezika: "Paradoksalno, dojam da idem u nešto tuđe i novo brzo je izblijedio pred osjećajem da sam se napokon vratio kući.",
te također:
"Bih li govorio o šutnjama koje su mi otrovale djetinjstvo? I posebno o onom čudnom osjećaju koji me obuzeo kad sam gledao strop velike sinagoge u Budimpešti, osjećaju da se ondje nisam zatekao slučajno? Da sam se vratio?"
I od tog trena više ne vrijedi jedini odgovor koji je dobivao od majke: "Bilo pa prošlo.".
🔏
Kroz osvrt se da naslutiti da će Gabriel otkriti tajnu vlastitog identiteta, ali je ta tajna mnogo kompleksnija i složenija od mog izlaganja ovdje, ako ništa, zato da vam ne pokvarim užitak čitanja. Roman zaista daje fenomenalan opis karaktera introverta, njegove kočnice, želje i nemogućnosti istodobno, te pokušava na pitanje potrage za vlastitim identitetom odgovoriti: Nije dobro smatrati da smo biljka s korijenom, u tom slučaju smo ukopani u prošlosti. Korijen se ne kreće. Stoji dok ga ne sasjeku.
🔏
Zaista velika preporuka za ovog pisca kojeg sam ja osobno otkrila tek večeras. Roman nije dug, pročita se u jednoj večeri, Mattern piše pitko, a kraj ostavlja čitatelju da ga dokuči sam.
February 24, 2024
poate ca merita 2.5 stele.
de mult nu am mai citit o carte asa de...aiurea...si asta in sensul in care, daca nu se vrea a fi un indemn de a merge la terapie pentru a putea face fata traumelor, atunci nu ii inteleg rostul.
sau doar scrisa de dragul de a scrie si tradusa de a fi tradusa, din ciclul intelectuali suntem.
este stilistic impecabil, o scriitura cursiva, un limbaj interesant, nici nu pare un roman de debut. pana cand ajungi sa te intrebi: asa, si?
ce vrea sa ne spuna autorul? in afara ca ii trebuie multa terapie? ca personajul principal repeta greselile parintilor, ca pleaca atunci cand afla ca are un copil, ca sfarsitul deschis poate sa ne lase cu impresia ca s-ar rezolva, desi ma indoiesc ca sotia lui l-ar mai primi inapoi.
inteleg drama, trauma....este sfasietoare...dar pentru asta existe terapeuti pe lume.
de mult nu am mai citit o carte asa de...aiurea...si asta in sensul in care, daca nu se vrea a fi un indemn de a merge la terapie pentru a putea face fata traumelor, atunci nu ii inteleg rostul.
sau doar scrisa de dragul de a scrie si tradusa de a fi tradusa, din ciclul intelectuali suntem.
este stilistic impecabil, o scriitura cursiva, un limbaj interesant, nici nu pare un roman de debut. pana cand ajungi sa te intrebi: asa, si?
ce vrea sa ne spuna autorul? in afara ca ii trebuie multa terapie? ca personajul principal repeta greselile parintilor, ca pleaca atunci cand afla ca are un copil, ca sfarsitul deschis poate sa ne lase cu impresia ca s-ar rezolva, desi ma indoiesc ca sotia lui l-ar mai primi inapoi.
inteleg drama, trauma....este sfasietoare...dar pentru asta existe terapeuti pe lume.
This entire review has been hidden because of spoilers.
September 17, 2023
Un chilipir de carte, cumpărată cu doar un leu, „Băile Kiraly” — deși foarte neinspirată ca titlu — nu poate fi decât o comoară. Ideea de carte și bogăția din spatele fiecăreia îi oferă automat un sinonim al bogăției - spirituale, emoționale -, al câștigului, al bucuriei de profitor (bineînțeles, în sensul curat al cuvântului), căci fiecare carte citită are să-ți ofere ceva, indiferent de valoarea existentă — sau nu — printre rândurile asimilate, în special una atât de ieftină și atât de prețioasă.
(Atenție, spoilere! Da, sunt ridicol, știu și eu că nimeni nu mă citește, însă, normal, nici prin cap nu-mi trece c-o fac pentru alții. Important e ca eu, recitindu-mă, cu eschive sau curajos, să o fac împlinit și să-mi recâștig trăirile pe care, batjocorit de timp, le voi pierde.)
Gabriel, personajul principal — un produs al durerii, un taciturn marcat de-un moment cumplit: pierderea surorii într-un accident —, imposibil de însănătoșit și învăluit de durerile desprinderii necerute, e ademenit în iubire de ideea compensării tristeții și a cunoașterii a ceea ce uitase, de posibilitatea închiderii unui gol aproape etern și format adânc în existența sa în acea noapte teribilă de octombrie, în care, în timp ce-și citea romanul — fiind un devorator de cărți — și încerca să-i fie de ajutor detectivului feminin al Aghatei Christie, Miss Marple, să rezolve cazul împreună, sora sa, mai mare decât el, aflată împreună cu prietenul ei în mașina care îi ducea într-o direcție — tragică, teribilă, finală —, este împrăștiată în bucăți de decizia unui bețiv de a ucide — involuntară, e adevărat, dar strâns legată de decizia de a bea și a conduce beat.
O carte care, prin descrierile ei, mi-a amintit de evenimente personale dintr-un trecut la fel de dureros, marcat de o dispariție la fel de nedreaptă și care m-a îmbolnăvit și m-a frânt permanent, iar personajul rănit și afectat care suferă aici consecințele cuvintelor autorului îmi seamănă în anumite privințe — știu, ce mândrie macabră. O carte, de asemenea, cu caracter răscolitor: o cronică a tristeții, a durerii fără leac, a traumelor încă deschise pentru un personaj condamnat la înjumătățire, care rămâne așa până la final: ireparabil.
În speranța că se va vindeca, Gabriel, stângaci și fără dorința de a se face în vreun fel vizibil, e sedus de Laura — o fată hipnotizantă, care îl cucerește nu datorită aspectului superficial al iubirii, ci mai degrabă al bagajului cu care ea i se oferea voluntar și de nicaieri: o continuă energie vibrantă și colorată, o poftă de viață care îi umple lui golul nesfârșit, care-l putea molipsi (credea el) și-i putea fi pansament și medicament. Totuși, legătura închipuită și impresiile la cald ale euforiei de om iubit s-au dispersat în scurt timp, din cauza modului în care el, rece și retras în lumea sa de piatra, s-a distanțat — si emoțional (în special), dar și fizic, după un moment de ceartă care i-l oferă ei ca un mincinos incompatibil și mult prea reținut pentru a forma o relație împreună. Doi străini care, înlănțuiti de un act (căsătoria), aleargă în direcții opuse: el, atras amețitor în spate de răni încă deschise și adânci, privește cu obsesie spre înapoi; ea, de cealaltă parte, visează și se grăbește către un viitor de care, cu naivitate, n-are habar.
Din păcate, traumele încă deschise macină pe interior un personaj greu de vindecat: pe Gabriel, un traducător ratat, ascuns în spatele cuvintelor pe care, paradoxal, nu știe să le folosească și să le dea utilitatea exprimării; mai mult, își ia refugiu în tăcere, se condamnă și se ascunde în spatele unui trecut bântuitor și imposibil de eliminat, făcându-l indisponibil prezentului sau, mai ales, viitorului cu ea, cu alții, cu oricine altcineva în afară de el și cicatricile pe care și le admira lăcrimând, continuând un proces — printr-un discurs aproape kafkian — care nu pare să ia pauză.
În drumul său, în afară de Laura, de care s-a atașat mai mult emoțional și de la care, chiar dacă își dădea seama rușinat, cerea fără să dăruiască — iubea să fie iubit, totuși nu știa să ofere —, personajului de aici i se mai oferă surse de liniște și motive să creadă în reîntregire: apariția în peisaj a lui Leo, un prieten pe care, suferind de același trecut necruțător, îl cunoștea mai mult decât pe oricine (chiar și decât pe sine). Ea, Laura, prin căldura și bucuria ei de viață, îi era străină și îndepărtată. El, Leo, cu un trecut bizar de asemănător — era, la rândul lui, „amputat” de o soră —, îi oferea familiaritatea celui nedreptățit de soartă.
În ciuda faptului că e o bucurie de carte datorită modului fermecător în care e scrisă și tradusă, lipsurile ei nu reușesc să nu se facă observate: povestea, chiar dacă s-a dovedit a nu fi ea scopul principal aici și nici ceea ce mi-a deschis pofta de absorbție și contemplare, e ușor uitată ca decor și, din păcate, mai ales la final, nu reușește să fie un întreg pe măsura personajului și a universului său imposibil de redus la tăcere.
Concluzia acestei mici descoperiri — pentru că e cam timpul s-o fac, să mă opresc, deși aș mai fi rămas și aș fi pălăvrăgit în continuare — mulțumește persoanele care umblă, care caută și care, însetate de valoarea lecturilor care invită la analiză și introspecție — că o fi personaje, idei, decizii, orice —, se bucură de scrieri adânci, de o amploare și intensitate aproape copleșitoare, specifice unor autori imenși: Dostoievski, Virginia Woolf, Kafka etc. Acum, ca să mă opresc cu adevărat, trebuie să specific și calificativul oferit acestei confesiuni (lungi și țipătoare) pe care personajul, prin autor, ne-o oferă — ~ 4 ~.
(Atenție, spoilere! Da, sunt ridicol, știu și eu că nimeni nu mă citește, însă, normal, nici prin cap nu-mi trece c-o fac pentru alții. Important e ca eu, recitindu-mă, cu eschive sau curajos, să o fac împlinit și să-mi recâștig trăirile pe care, batjocorit de timp, le voi pierde.)
Gabriel, personajul principal — un produs al durerii, un taciturn marcat de-un moment cumplit: pierderea surorii într-un accident —, imposibil de însănătoșit și învăluit de durerile desprinderii necerute, e ademenit în iubire de ideea compensării tristeții și a cunoașterii a ceea ce uitase, de posibilitatea închiderii unui gol aproape etern și format adânc în existența sa în acea noapte teribilă de octombrie, în care, în timp ce-și citea romanul — fiind un devorator de cărți — și încerca să-i fie de ajutor detectivului feminin al Aghatei Christie, Miss Marple, să rezolve cazul împreună, sora sa, mai mare decât el, aflată împreună cu prietenul ei în mașina care îi ducea într-o direcție — tragică, teribilă, finală —, este împrăștiată în bucăți de decizia unui bețiv de a ucide — involuntară, e adevărat, dar strâns legată de decizia de a bea și a conduce beat.
O carte care, prin descrierile ei, mi-a amintit de evenimente personale dintr-un trecut la fel de dureros, marcat de o dispariție la fel de nedreaptă și care m-a îmbolnăvit și m-a frânt permanent, iar personajul rănit și afectat care suferă aici consecințele cuvintelor autorului îmi seamănă în anumite privințe — știu, ce mândrie macabră. O carte, de asemenea, cu caracter răscolitor: o cronică a tristeții, a durerii fără leac, a traumelor încă deschise pentru un personaj condamnat la înjumătățire, care rămâne așa până la final: ireparabil.
În speranța că se va vindeca, Gabriel, stângaci și fără dorința de a se face în vreun fel vizibil, e sedus de Laura — o fată hipnotizantă, care îl cucerește nu datorită aspectului superficial al iubirii, ci mai degrabă al bagajului cu care ea i se oferea voluntar și de nicaieri: o continuă energie vibrantă și colorată, o poftă de viață care îi umple lui golul nesfârșit, care-l putea molipsi (credea el) și-i putea fi pansament și medicament. Totuși, legătura închipuită și impresiile la cald ale euforiei de om iubit s-au dispersat în scurt timp, din cauza modului în care el, rece și retras în lumea sa de piatra, s-a distanțat — si emoțional (în special), dar și fizic, după un moment de ceartă care i-l oferă ei ca un mincinos incompatibil și mult prea reținut pentru a forma o relație împreună. Doi străini care, înlănțuiti de un act (căsătoria), aleargă în direcții opuse: el, atras amețitor în spate de răni încă deschise și adânci, privește cu obsesie spre înapoi; ea, de cealaltă parte, visează și se grăbește către un viitor de care, cu naivitate, n-are habar.
Din păcate, traumele încă deschise macină pe interior un personaj greu de vindecat: pe Gabriel, un traducător ratat, ascuns în spatele cuvintelor pe care, paradoxal, nu știe să le folosească și să le dea utilitatea exprimării; mai mult, își ia refugiu în tăcere, se condamnă și se ascunde în spatele unui trecut bântuitor și imposibil de eliminat, făcându-l indisponibil prezentului sau, mai ales, viitorului cu ea, cu alții, cu oricine altcineva în afară de el și cicatricile pe care și le admira lăcrimând, continuând un proces — printr-un discurs aproape kafkian — care nu pare să ia pauză.
În drumul său, în afară de Laura, de care s-a atașat mai mult emoțional și de la care, chiar dacă își dădea seama rușinat, cerea fără să dăruiască — iubea să fie iubit, totuși nu știa să ofere —, personajului de aici i se mai oferă surse de liniște și motive să creadă în reîntregire: apariția în peisaj a lui Leo, un prieten pe care, suferind de același trecut necruțător, îl cunoștea mai mult decât pe oricine (chiar și decât pe sine). Ea, Laura, prin căldura și bucuria ei de viață, îi era străină și îndepărtată. El, Leo, cu un trecut bizar de asemănător — era, la rândul lui, „amputat” de o soră —, îi oferea familiaritatea celui nedreptățit de soartă.
În ciuda faptului că e o bucurie de carte datorită modului fermecător în care e scrisă și tradusă, lipsurile ei nu reușesc să nu se facă observate: povestea, chiar dacă s-a dovedit a nu fi ea scopul principal aici și nici ceea ce mi-a deschis pofta de absorbție și contemplare, e ușor uitată ca decor și, din păcate, mai ales la final, nu reușește să fie un întreg pe măsura personajului și a universului său imposibil de redus la tăcere.
Concluzia acestei mici descoperiri — pentru că e cam timpul s-o fac, să mă opresc, deși aș mai fi rămas și aș fi pălăvrăgit în continuare — mulțumește persoanele care umblă, care caută și care, însetate de valoarea lecturilor care invită la analiză și introspecție — că o fi personaje, idei, decizii, orice —, se bucură de scrieri adânci, de o amploare și intensitate aproape copleșitoare, specifice unor autori imenși: Dostoievski, Virginia Woolf, Kafka etc. Acum, ca să mă opresc cu adevărat, trebuie să specific și calificativul oferit acestei confesiuni (lungi și țipătoare) pe care personajul, prin autor, ne-o oferă — ~ 4 ~.
June 15, 2024
Jean Mattern - Királiyeve toplice @fraktura
Melankoličan roman koji vodi glavnog aktera u upoznavanju sebe sama, prihvaćanju i samoiscjeljenju.
Budući da šutnjom odguruje sve oko sebe, stidljivošću se u sebe povlači,duboko povrijeđen u ranoj mladosti, ne zna kako se izdići iz posvemašnje svakodnevice. Nakon smrti starije sestre Marianne, još uvijek ima noćne more i nikako ne prihvaća njen gubitak. Unutar obitelji, nakon sprovoda, nju se više ne spominje, kao što njegov otac kaže: "Bog dao,Bog uzeo".
Budući da je duboko ogorčen, ozlojeđen, nesavršen i pomslo despresivan, neshvaćen...smatra da gubi dodir sa stvarnošću i svojim korijenima. Njegovi su porijekom iz Mađarske, a u Francusku su prebjegli, oni jesu židovi ili su barem donedavno bili. Sve će to oblikovati Gabriela kao takvog. Zašto?
Jer je povezanost važna, a on će je morati naučiti i izvježbati. Zato bježi u učenje, knjige, jezik. Diplomira kao najbolji i studira u Engleskoj. Tu upoznaje, najprije Lea, a potom Lauru.
Hoće li ga prvotno poznastvo, potom prijateljstvo a zatim ljubav, promijeniti? Mogu li ga te dvije najvažnije osobe istrnuti iz samonametnute tišine?
...
Neizmjerno tužan roman, nisam u nj pronašla mnogo radosti, ali sam se u nekoliko poglavlja mogla s njim poistovijetiti.
#osvrt #preporuka #smrt #prijateljstvo #jezik #prevođenje #toplice #židovstvo #brak #books #book #bookstagram
Melankoličan roman koji vodi glavnog aktera u upoznavanju sebe sama, prihvaćanju i samoiscjeljenju.
Budući da šutnjom odguruje sve oko sebe, stidljivošću se u sebe povlači,duboko povrijeđen u ranoj mladosti, ne zna kako se izdići iz posvemašnje svakodnevice. Nakon smrti starije sestre Marianne, još uvijek ima noćne more i nikako ne prihvaća njen gubitak. Unutar obitelji, nakon sprovoda, nju se više ne spominje, kao što njegov otac kaže: "Bog dao,Bog uzeo".
Budući da je duboko ogorčen, ozlojeđen, nesavršen i pomslo despresivan, neshvaćen...smatra da gubi dodir sa stvarnošću i svojim korijenima. Njegovi su porijekom iz Mađarske, a u Francusku su prebjegli, oni jesu židovi ili su barem donedavno bili. Sve će to oblikovati Gabriela kao takvog. Zašto?
Jer je povezanost važna, a on će je morati naučiti i izvježbati. Zato bježi u učenje, knjige, jezik. Diplomira kao najbolji i studira u Engleskoj. Tu upoznaje, najprije Lea, a potom Lauru.
Hoće li ga prvotno poznastvo, potom prijateljstvo a zatim ljubav, promijeniti? Mogu li ga te dvije najvažnije osobe istrnuti iz samonametnute tišine?
...
Neizmjerno tužan roman, nisam u nj pronašla mnogo radosti, ali sam se u nekoliko poglavlja mogla s njim poistovijetiti.
#osvrt #preporuka #smrt #prijateljstvo #jezik #prevođenje #toplice #židovstvo #brak #books #book #bookstagram
November 12, 2023
Un singur fragment nu m-a plictisit.
,,În cele din urmă, ne obișnuim cu gândul că viața merge înainte, în pofida absenței atâtor indivizi. Cel mai adesea, în ascunzișurile minții știm bine că mulți dintre ei au dispărut pentru totdeauna din viața noastră, că nu-i vom mai revedea nicicând. Dar posibilitatea de a-i reîntâlni, chiar dacă e puțin probabilă, ne apără de suferință. Ne obișnuim cu amintirea celor pe care nu-i mai putem vedea pentru că ei continuă să fie în viață.''
,,În cele din urmă, ne obișnuim cu gândul că viața merge înainte, în pofida absenței atâtor indivizi. Cel mai adesea, în ascunzișurile minții știm bine că mulți dintre ei au dispărut pentru totdeauna din viața noastră, că nu-i vom mai revedea nicicând. Dar posibilitatea de a-i reîntâlni, chiar dacă e puțin probabilă, ne apără de suferință. Ne obișnuim cu amintirea celor pe care nu-i mai putem vedea pentru că ei continuă să fie în viață.''
March 11, 2021
M-a dezamăgit finalul. Aveam alte așteptări.
August 25, 2024
C'était quoi ce truc ?! 🤡
December 20, 2025
Despre doliu, despre rămășițe, despre puzzle-uri care nu mai pot fi complete pentru ca s-au pierdut pe vecie formele, despre secrete inutile pentru nevinovați.
September 29, 2020
An unexpected find and pleasant read.
August 28, 2017
A very interesting book, more like a short story that leaves you wondering, it has an open ending so your imagination is limitless.
Displaying 1 - 15 of 15 reviews