Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insu-portabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală. Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea. Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.
Ioana Nicolaie s-a nascut in Sangeorz-Bai, judetul Bistrita-Nasaud. A absolvit in 1997 Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, iar in 1998 a terminat cursurile de masterat ale aceleiasi facultati. Dupa absolvire a lucrat in invatamint, in presa si in domeniul editorial. Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania. A publicat mai multe volume de versuri (Poza retusata, Nordul, Credinta, Cenotaf ), doua romane (Cerul din burta, O pasare pe sirma) si literatura pentru copii (Aventurile lui Arik si Arik si mercenarii). A fost nominalizata la premii nationale si internationale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a aparut in germana, in 2008, cu titlul Der Norden. Cerul din burta a fost publicat in 2013 in suedeza (cu titlul Himlen i magen) si este in curs de aparitie in bulgara, iar O pasare pe sirma este in curs de traducere in sirba. A fost inclusa in noua volume colective romanesti (Ferestre ’98, 40238 Tescani, Cartea cu Bunici, Intelectuali la cratita etc.) si in numeroase reviste si antologii straine (Poesie 2003: Roumanie, territoire d’Orphee, New European Poets, The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.).
Ioana Nicolaie este casatorită cu scriitorul și poetul Mircea Cărtărescu.
Romanul se citește într-adevăr pe nerăsuflate, cum ne asigură recenziile de pe net și coperta a patra. Paralela cu Faulkner, Márquez etc este total deplasată, însă. Poate cu Eliade, dar nici atât.
Structurii nu-i găsesc nici un cusur, scriitura curge, e fluentă, deși necronologică. Salturile temporale iscă o provocatoare derută, dar nu încât să nu te surprindă plăcut - înaintând în carte, ne deprindem cu a pierde obsesia exactității și a încadrării într-o anumită epocă bine definită a planului acțiunii.
Limbajul, deși (pe alocuri) atrăgător prin dulceața lui transilvană, nu mi se pare suficient de firesc. Nici suficient de transilvănean.
Ioana Nicolaie ar fi putut istorisi totul într-o românească “standard” și, din când în când, să pună în gura personajelor câte o propoziție bistrițeană. Ar fi sunat mult mai autentic. Din contra, avem în față amestecul ăsta cam șchiop dintre vorbirea “corectă”, de absolventă conștiincioasă de Litere, și alte moduri de a se exprima dobândite, pesemne, de când autoarea trăiește în capitală - cu vocabularul și alcătuirile, topica, regionalismele, din nordul Ardealului.
În plus, monologul interior al Reghinei, care e firul roșu/narativ al cărții, e nesuferit de “spiritual” și “greu de semnificații”, cu referințele sale etnografice prea bogate, ca de manual. Ăsta nu-i modul de a istorisi al unui semi-țăran, ci al unui etnolog fascinat - de la distanța aseptică a cercetătorului - de lumea satului.
Reghina (ne) mărturisește cât se poate de limpede că n-are multă școală. Degeaba n-are! Mai fiecare schimb de replici de-ale ei e de-o “suculență” & “relevanță” demne de un muzeu academic al satului = cel puțin nefirești. Și cam autoflatante.
În fine, cartea nu te lasă din mâna ei. Nici tu, pe ea.
Hai să fie 3* doar pentru c-am acceptat convenția în care o femeie simplă de la țară își rememorează viața într-un stil poetic, amestecînd regionalisme cu metafore nu de puține ori exagerate (vara scăldată în lumină, ninsori aromate) și viitorul anterior, pe care nu știu să-l fi folosit vreodată un țăran. Dar, cum zic. Am acceptat convenția, admit și că fraza e e fluidă, deși pare bibilită pînă la punct și virgulă, trecerile între planurile temporale sînt și ele foarte reușite, dar stilul nu e pentru mine.
Nu știu dacă poetizarea violenței e cea mai bună idee într-un roman, că nu ar provoca adică pînă la urmă un efect contrar celui scontat. Ceea ce știu însă este că dacă Cartea Reghinei ar fi fost primul roman de Ioana Nicolaie pe care l-aș fi citit, ar fi rămas probabil și ultimul. Tonul excesiv liric m-a obosit adesea, iar impresia de neverosimil a dăunat mult poveștii, acoperind pudic și nefericit cruzimea unor scene care, după părerea mea, ar fi avut mai mult efect dacă ar fi fost lăsate în nuditatea lor oricçt de grotească.
Așa că, dacă tot unul dintre leitmotivele cărții este vulturoaica, am să spun și eu ca Nichita:
Vă spun și vouă: Pe muntele ăsta nu e de urcat, pentru că nu e de văzut nimic! Vă zic și vouă: Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica!
P.S. Asta nu înseamnă totuși că întregul roman e doar pentru ochii vulturoaicei - sînt destule pagini sensibile și metafore emoționante, poeta luînd-o în repetate rînduri înaintea prozatoarei.
O carte a tiparelor, demonstrând că istoria se repetă, mai ales în cadru familial, restrâns. Mamele și bunicile duc pe umeri poveri pe care încearcă să le ușureze pentru fiicele și nepoatele lor, dar eșuează, de cele mai multe ori, atunci când modul de funcționare al familiei și, mai departe, al comunității locale restrânse, depinde de niște capete plecate, de infinita disponibilitate la sacrificiu de care dau dovadă femeile. Reghina aceasta este, cum scrie și în prezentarea cărții, „un Iov feminin”, iar pe parcursul celor peste 220 de pagini nu ai cum să nu te întrebi, trecând prin dragoste, dureri, frici, violențe, dacă nu cunoști măcar câteva femei-Iov, dacă nu ai în familie câteva păpuși rusești care să se fi despielițat de sine în rânduri repetate pentru a da, a da mereu din ce au fost și au avut pentru a le fi mai bine soțului, părinților, copiilor, trecându-se chiar ele, cu bună știință și cu infinit simț al sacrificiului, pe plan secund.
”De ce noi, oamenii, trăim ca și când n-am avea viitor? Nu-l vedem, nu-l învârtim în cap ca pe-un ghem, nici nu ne pasă. Părem grindină picat în râu, facem niște amărâte de cercuri până când valul dispare. Vina se zbate încă un timp, cât nu crapă borcanul în care-ai ținut o viață.”
”Mă gândesc la bucata din susul grădinii, cea de sub acăți. Aș ști că-i a mea. Verile, când aș veni pentru o săptămână, m-aș întinde în iarbă și-aș privi stelele. Puzderie, ochi lângă ochi, suflete îngrămădite în suflete și timpul ca o tăietură. De ce nu se găsește om pe lume care să se vindece de timp? Să iasă din el, ca printr-o ușă, afară?
”De viață nu ești scutit odată ce-ai pășit în ea.”
Evocând viața de la țară cu tot ceea ce aceasta presupune, Ioana Nicolaie creează o lume în care femeia este menită doar să procreeze, fiind supusă dorințelor venite din partea masculină a familiei. Puterea femeilor este laitmotivul cărții, iar modul în care Reghina își duce viața mai departe după fiecare încercare contribuie la nostalgia cu care cititorul continuă lectura, amintindu-și de propria bunică sau străbunică.
La 16 ani, Reghina se căsătorește cu Damian, un tânăr de 24 de ani. După ritualul căsătoriei, ea părăsește căminul copilăriei și își urmează soțul într-un alt sat. Trecutul alternează cu prezentul, dar soarta femeii de la sat rămâne neschimbată de-a lungul anilor: menirea ei este de a face copii, de a îngriji gospodăria și de a-și aștepta soțul să se întoarcă de la muncă. Damian își arată latura agresivă, provocându-le suferință atât copiilor, cât și, mai ales, Reghinei, care îndură dureri fizice. Personajul principal dă naștere la 12 copii, pe fondul bătăilor și al greutăților vieții de la sat, însă momentul de cumpănă pentru Reghina este aflarea veștii că Damian are o amantă. De peste doi ani, Reghina este paralizată. Accidentul suferit în timpul ultimei sale sarcini, în urma căruia își pierde copilul din cauza violenței exercitate de Damian, aruncă familia într-o furtună menită să restaureze pacea printr-un botez invers.
Stilul de scriere al autoarei este impecabil, minuțios realizat. Deși alternarea timpurilor îngreunează parcurgerea și înțelegerea cărții, acest aspect nu este unul decisiv. Am reușit să descopăr latura maternă a Reghinei prin grija pe care le-o poartă copiilor, atât la naștere, cât și atunci când aceștia sunt accidentați. Totuși, se simte că Reghina nu se poate dedica întru totul meseriei de mamă, fiind mereu nevoită să îngrijească gospodăria. Cumva, iubirea sa maternă nu își atinge capacitatea maximă. Am urmărit cu plăcere lumea satului, dar soarta românilor pare să aibă mereu un nor negru deasupra capului—un aspect care poate nu este relevant dintr-o perspectivă critică, dar care, la nivel personal, m-a influențat profund în modul în care m-am transpus, ca cititor, în poveste.
Inspirata din viața propriei mame, cartea Ioanei Nicolaie e un fel de poezie a suferinței. Să fii mamă pentru 12 copii, să duci o luptă continuă cu boala și sărăcia, e un efort uriaș pentru oricine. Și nu e doar lupta ci și judecata celorlalți. Fiecare propoziție emană durere și înduioșează clădind cu fiecare cuvânt lumea chinuită a acestei mame. O carte care efectiv m-a durut, suferința era aproape palpabilă. E o carte care te face să te întrebi cât de mult poate duce o mamă, dacă chiar există vreo limită pentru sacrificiile ei.
Acum doi ani scriam despre ''Pelinul negru'' că “este o carte-urlet. Din paginile sale urlă drama, poezia, boala, moartea, copilăria, lacrimile, candoarea, rănile sufletului și durerea”. Aceste cuvinte descriu acum perfect și viața Reghinei, mama-eroină din noua carte a Ioanei Nicolaie. Reghina și Agustina, mamă și fiică, urlă împreună din aceste două carți despre chinul comun a milioane de mame și fiice dintr-o Românie primitivă deși contemporană.
Romanul acesta...! Ioana Nicolaie...! Cartea Reghinei...! Nu sunt cuvinte, în capul meu, suficient de potrivite pentru a descrie ce am citit. Dar am citit cu spini în inimă, cu lacrimi curgând din suflet, cu țepi adânc înfipți în creier. Cuvintele scriitoarei îți scrijelesc pe suflet, semnificațiile ascunse în țesătura de propoziții metaforice te bântuie după ce lași cartea din mână. Suferințele Reghinei le știu, căci le-am văzut la atâtea femei în jurul meu, le știu din poveștile străbunicii de la țară...dar cum le înfățișează Ioana Nicolaie...se desfășoară în fața ta și vrei să le prinzi și să le strivești, dar îți fug printre rânduri. Cartea asta va rămâne mult, dacă nu pentru totdeauna în sufletul meu, ca dovadă că românii contemporani știu să scrie!
O carte-poezie. O carte grea. Simpla cumva, dar grea, cu fraze care dor, cu imagini care raman intiparite. Are forta. E o carte la care sa te tot gandesti. Obligatoriu de citit.
Ioana Nicolaie cred că e a treia autoare româncă a cărei carte o citesc luna aceasta. A avut vreodată acest fapt precedent? Dacă da, trebuie să fi fost cu foarte mult timp în urmă. Nu pot să mă declar mulțumită de ceea ce am citit de la acestea, însă, cartea de față poate ar ieși prima câștigătoare dacă ar fi să fac un clasament.
"Cartea Reghinei" este precum un cântec tânguitor pe care-l cunoști căci protagonista nu este cu nimic deosebită față de milioanele (zecile, sutele de milioane) de femei care au trăit (în trecut) sau care încă își mai duc traiul în lumea aceasta, crescându-și acei mulți copii, răbdând și muncind pământul ori găsindu-și de lucru în jurul casei. Reghina a fost măritată încă din adolescență cu un tânăr cu care și-a petrecut restul zilelor, alături de copiii lor și de celelalte făpturi care mai știau și ele istoria familiei lui Damian.
Iar Reghina crește și naște și poate chiar renaște cu fiecare copil pe care-l aduce pe lume, sapă pentru fiecare un petic de afecțiune în inima ei, împletește viața și câte-o mână de șosete pentru copiii care-i vor face casa casă. Și trăiește Reghina și vede totul, cerul, oamenii, lumea cum evoluează, iar cititorul la rândul lui îi vede gândurile, i le cercetează și poate că se pierde pentru o clipă în mintea ei împovărată de griji și de amintiri. Copiii învață și ei la rândul lor, pleacă, Reghina tot în casă rămâne, se uită peste poartă, peste dealuri, cine-cine mai vine, cine va mai fi vreun personaj al cărții vieții ei?
Autoarea creionează mai mult psihologia personajului și pune accentul parcă pe frazele expresive, pe cuvinte și pe modul de a scrie, de a relata despre spiritul Reghinei, bogatul său interior ascuns, astfel mai puțin se axează pe acțiune și poveste în sine. Ceea ce reprezintă un minus atât pentru mine, căci aș fi vrut să știu mai multe despre întâmplările din viața ei, cât și pentru mulți cititori, pentru cei care nu citesc pentru vorbe, ci pentru fapte.
E o carte încâlcită. Prinsă între limbaj, personaj, autor și metafore care par uneori puse de parcă trebuiau să atingă un număr.
Da, acțiunea e dură și poate fi emoționantă. Dar eu m-am pierdut între realitate și metafore de mai multe ori și între nepotrivirea dintre ce e Reghina și cum gândește.
Merită ceva între 3 și 4 stele. Dar nu merită atât de mult încât să fie privită ca o paralelă cu Iov. Poate era mai bine dacă autoarea se separa de personaj puțin.
Altfel, începutul, da, e demențial. Dar restul nu prea.
"... - Fiindca la urma, a zis Reghina, intelegi ca viata intreaga-i un cozonac, poate uscat, poate tare ca piatra, uneori fara sare si fara gust, alteori cu miez aromat si crescut numai cat e nevoie."
Asteptam mai mult... :) Ma explic: este o carte foarte foarte densa, ai impresia ca protagonista o povesteste gafaind, transpirand. Te alearga, asa, prin experientele ei interioare sau interiorizate, intr-un timp vesnic, egal. Un roman al statutului femeii de la sat, al casniciei, al maternitatii, foarte complex si plin, concentrat. Exista undeva, totusi, un dezechilibru: romanul este, dupa cum spuneam, un fel de marturisire a protagonistei, Reghina, despre care ai impresia ca vrea sa apuce sa iti spuna povestea ei intr-o suflare, inainte sa dispara inapoi in satul ei, inapoi in multimea tuturor Reghinelor care se trec anonime si resemnate in satul romanesc. De acolo si densitatea, si timpul nedefinit (salturi din prezent in trecut, din prezent in viitor), si sentimentul ala de graba, de preaplin, impresia ca personajul se teme ca nu va avea vreme sa isi vorbeasca povestea, sa se vorbeasca. Insa nu e intru totul credibil. Suntem lasati sa credem ca ne vorbeste Reghina, o fata simpla, taranca maritata la nici 16 ani. Totusi, nu o simti pe Reghina acolo, ai impresia ca e o inselatorie. Vocea care se aude e de fapt a Ioanei Nicolaie, a unei femei pornite de la tara, da, dar care nu mai este taranca, oricat ar incerca sa ne convinga. Se straduieste foarte mult, ne asalteaza cu detalii si regionalisme specifice, sa ne convinga, insa se tradeaza. Cotidianul Reghinei, la fel ca destinul ei, e foarte credibil, insa vocea - nu, vocea nu e a ei. Sunt autori prin care vorbeste efectiv taranul roman, asa cum e el. Nu am simtit asta la Ioana Nicolaie. Exista acolo o prapastie intre ce incearca sa ne faca sa traim si sa simtim si ce ne spune de fapt: povestea unei taranci mame si sotii prin vocea unei femei culte. La marii povestitori ai satului romanesc nu simti aceasta falie. O autoare cu o tehnica buna, cu un scris dens, surprinzator, incarcat de semnificatii, insa, poate tocmai pentru ca a incercat prea mult, nu pot sa ii aud personajul vorbind, desi cartea e la persoana I. O aud tot pe ea. :) Ramane Rebreanu, ramane Preda, ramane Zamfirescu. Pe ei am putut sa ii cred, desi au incercat mai putin, poate tocmai pentru ca au incercat mai putin. Oamenii din romanele lor mi-au vorbit. In aceasta carte imi vorbeste Ioana Nicolaie, insa se simte ca ea ar vrea sa o lase pe Reghina, dar nu stie cum, nu ii iese. Asa ca vorbesc cumva una peste cealalta, iar tu, ca cititor, te simti oarecum tras pe sfoara. 3 pentru ca pare sa fie o carte muncita, prea muncita. :)
Dacă în "Pelinul negru" vocea naratoare era Agustina, al optulea copil al familiei Bulța, un copil afectat de explozia de la Cernobîl, aici, eroina este Reghina, mama Agustinei. Căsătorită la mai puțin de 16 ani, Reghina duce o viata plină de greutăți și va fi mama a 12 copii. Povestea aceasta mi-a rupt sufletul, pt ca am regăsit în ea povestea bunicii mele, căsătorită forțat cu bunicul pt ca era din "neam de chiaburi" și avea pământ. Ca și Reghina, bunicii ii intrase la suflet un băiat cu care nu i-a fost dat sa fie, pt ca familia o fortase sa accepte o căsătorie de convenienta. A dus o viata f grea, a avut 11 copii cu bunicul, un om crud și veșnic nemulțumit, în preajma căruia îți era teama și sa respiri... Citind povestea Reghinei am simțit ca și-a spus bunica mea povestea, m-a durut sufletul... O carte care mi-a intrat la suflet, alături de "Pelinul negru". Mi-a făcut mare placere sa descopăr aceste doua cărți, Ioana Nicolaie este minunată.
Până la un punct nu am putut-o lăsa din mână, după care mi s-a rupt brusc firul. Fără să se fi întâmplat ceva care să fi declanșat acest lucru. Poate tocmai ăsta e punctul slab al cărții, că deși se întâmplă atât de multe în viața personajului, nu există un eveniment care să coaguleze întreaga carte.
N-are punct culminant, e viața interioară a oricărei femei din România rurală. Ca o sacoșă de rafie care cade cu fundul în sus: conținutul ei te fascinează, te minunezi pe rând de fiecare mărunțiș căzut pe jos, doar că toate mărunțișurile seamănă între ele. S-a încercat puțin din partea autoarei un fel de realism magic a la Marquez. Nu a reușit până la capăt.
Motivul este (și am văzut această observație și la recenzia altei cititoare) că Ioana Nicolae încearcă să împace și capra, și varza. Să descrie în limbajul și forma învățate la facultatea de litere, lumea copilăriei ei din Bistrița. Și forma finală e un pic artificială. Nu o zic pe un ton prea critic, mă regăsesc întrutotul în abordarea ei. E greu să împac lumea copilăriei mele cu lumea în care trăiesc ca adult. Lumea cu cules de prune și răpirea din serai pe perete, lumea cu vizite la ateliere de artă modernă în Paris și feminism.
Am început pe un vibe atât de negativ și, totuși, e cea mai bună carte scrisă de o autoare româncă contemporană pe care am citit-o în ultimii ani. E o gură de aer proaspăt. E motivul pentru care avem nevoie de femei și de perspectiva feminină în literatură.
Reghina este ca Rodica din piesa Adei Milea. Mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gospodina tuturor oamenilor. Toate am cunoscut o Reghina. Este bunica noastră, mama, o mătușă, o vecină. Există Reghine nu doar în lumea satului, multe lucrează în corporații. Vin acasă năucite de exceluri, li s-a terminat tura de muncă ca Account Manager, poate începe tura de femeie de casă.
E calul de povară al lumii ei, o cloșcă sub aripile cărora se adăpostesc toți puii familiei. Nu poate fi obosită, nu poate fi suferindă. Trebuie să muncească, să pună pe masă, să desfacă picioarele, să-și neglijeze sănătatea, trebuie să se pună mereu pe ultimul loc.
Tonul liric se simte de la prima filă pan la ultima, uneori deja mă depășea. Iar metaforele mi s-au părut prea exagerate pe unele locuri. E a doua carte a acestei autoare pe care o citesc și cu certitudine spun : aici călătoria mea cu cărțile Ioanei a luat sfârșit.
“Când odaia s-a umplut de-n miros fără seamăn, ușile s-au deschis larg și-o lumină nouă a înflorit afară. Reghina le-a împărțit tuturor cozonacii fierbinți, luați-i, mușcați din ei, că pentru mult timp de-acum înainte vă vor fi alinare. Și ei, flămânzi, i-au mâncat cu mare bucurie.
– Am ajuns, dragii mei! A zis la sfârșit Reghina. De-acum vom fi mereu, laolaltă, în vara de trei ani. Și i-a scos pe toți afară, în grădina care se umpluse de soarele ce n-avea să mai apună vreodată.”
“- De ce-ai îndurat atâta, mamă? întreabă. Continuu, ca nici un alt om pe lume. Și noi pe lângă tine. Numai că noi am fugit care încotro. Tu cum ai putut rămâne? Nu-i răspund, o să afle singură, o să știe toți când va veni vremea, căci de viață nu ești scutit odată ce ai pășit în ea. Cât te lupți ca să ajungi, pe ce coclauri nebănuite te-apropii, ca să strigi în ceasul dintâi și-apoi să tot strigi cât mergi…”.
Romanul este povestea unei mame, surori, a soției, nurorii, fiicei, vecinei, pacientei, etc și, însumat, povestea femeii care alege să plătească pentru o vină ce-i macină sufletul din copilărie. Este o carte apăsătoare, frustrantă, cruntă, pe care nu ai cum să o uiți vreodată. Indiferent de simțămintele pe care ți le trezește, o face în mod violent și fără milă. Reghina s-a căsătorit înainte de-a împlini șaisprezece ani. În vremurile respective n-avea nici o treabă dragostea cu căsătoria așa că nu s-a pus problema nici în cazul ei. Conta zestrea fetei, calitatea băiatului și erau trimiși să-și înceapă viața. Astfel ea pornește cu Damian, fiu de paroh, toate șansele părând a fi de partea ei să fi tras lozul câștigător. Din păcate norocul i-a fost scurt, o vară cât trei ani, urmând, copil după copil, necaz după necaz, să-și plătească păcatul din copilărie. Poleiala lui Damian a fost în strat subțire, soarta Reghinei este una condamnată de la prima palmă și eu nu am reușit nici măcar o clipă să fiu de partea ei. Am înțeles că a dorit să-și răscumpere greșeala și astfel și-a sacrificat propria viață. O decizie tâmpită însă problema ei. Dar să-ți sacrifici proprii copii pe altarul vinovăție este de neiertat! Nu mi-a fost deloc ușor să citesc, am stomacul nod chiar și acum, la câteva ore după ce-am terminat-o și vă spun sincer că regret lectura. Romanul este conceput grozav, nu ai cum să nu te lași prins. Durerea și întunecimea ce răzbat dintre pagini te marchează. Atât că subiectul nu este deloc potrivit pentru mine. Pur și simplu mă revoltă obediența femeilor abuzate în orice fel și mă încarcă negativ lipsa lor de respect față de sine. Așa că prefer să evit acest gen de lectură. Ca minus, am avut o mare problemă cu limbajul. Reghina este o fată simplă, neșcolită, semianalfabetă am putea spune, dar în monologurile sale dă dovadă de-o bogăție a vocabularului care te uimește. Aceste gânduri ale ei sunt miezul întregului roman și nu ai cum să nu le analizezi mai în detaliu iar exprimarea sa este în neconcordanță cu ceea ce reprezintă. Și în general limbajul folosit pare cumva forțat, neadaptat în totalitate. Expresii specific transilvănene sunt intercalate unei exprimări pretențios formulate, alăturare care mi s-a părut total nepotrivită. În concluzie, o carte intensă, sufocantă și cu siguranță o lectură greu de uitat.
Cartea Reghinei este o carte ce reprezinta viata femeii in toate ipostazele ei: sotie, mama , fiica, vecina, sora si prietena!
,.Nu te căina , rabda, ca atatea o sa mai vina. Dar la sfarsit, tine minte, ramane numai iertarea.Si fara ea te preschimbi numai intr-o gramada de oase.”
"Cartea Reghinei" de Ioana Nicolaie este o lectură înduioșătoare, cu momente de o brutalitate covârșitoare, dar și cu multă iubire și sacrificiu 🤍 Romanul spune povestea unei femei cu doisprezece copii, din nordul transilvănean, care înfruntă viața grea din timpul comunismului, cât și accesele de furie ale bărbatului, relatând totul dintr-o "burtă de vacă sfârșită" 🥺
Lumea nemaivăzută a zânelor se întruchipează în lumea reală a Văraliei traversată cu desăvârșită greutate și suferință de o fată, o femeie și o mamă neostoită. Reghina își duce crucea până la capăt, fără să șovăie, cu o asumare care îi face pe toți cei din jur să nu îi ajungă nici măcar la degetul mic. Urmând-o pe acest drum, rămâi cu întrebarea : „Cum poate fi atâta suferință alături de o asemenea frumusețe a naturii?”. Există totuși un moment în care cerurile parcă nu mai acceptă și își dezlănțuiesc toată puterea neasemuită asupra bieților muritori pentru a pedepsi o mare răutate. Sau e doar o întâmplare, iar natura își urmează cursul ei de neoprit?
I have mixed feelings about this book. A combo between: Ion the hipster peasant and the struggle of the desperate lyrical housewife. I rarely found myself captivated by the faulknerian writing style. It was forced due to incompatibility of style with hystorical context and characters mindset. I simply cannot imagine the typical Romanian woman getting abused by her husband while talking to herself: he painted ripen plums on my rosy cheeks. Unless, she had some stashes of marijuana well hidden in the attic, to keep her going through the ordeal.
Apariția mamei în universul autoarei nu este tocmai o întâmplare neașteptată. Debutul său a avut loc în volumele de poezie „Nordul” (Editura Paralela 45, 2002) și „Credința” (Editura Paralela 45, 2003), prin diverse versuri intuitive, care căutau un răspuns definitoriu.
În „Cartea Reghinei”, mama vine în sfârșit cu un răspuns (receptat în felurite moduri), căutat cu înverșunare după numeroase evenimente care îi testează curajul, iubirea și răbdarea. Traseul parcurs pare a fi întortocheat, întrucât amintirile se revarsă în mod natural, nefiind prelucrate în minte („mama e o durere întortocheată / între rămășagul porților de lemn” – „Credința”). Astfel, cititorul este implicit îndemnat să filtreze informațiile și să contureze imaginea de ansamblu. Însă datoria acestuia nu se oprește aici, deoarece romanul nu poate fi doar citit. Este mai degrabă urmărit ca un film, dar trăit ca și cum ar fi un scurtmetraj intens. Fiecare experiență – descrisă cu speranță sau derutare – automat o aduce în față pe Reghina cu un chip care capătă din ce în ce mai multă expresivitate în urma oricărei confesiuni importante.
O carte scrisa cu talent si multa sensibilitate. Firul narativ, dezvăluie încet orori și povesti trăite in familia Reghinei, mama eroina a perioadei de aur, tânăra mireasa încorsetată de legile si prejudecățile vieții rurale eterne. Ioana Nicolae, este Allende a noastră. Am avut flashbackuri din Ines of My Soul. Ma pregătesc de Pelinul Negru, o alta carte a doamnei Ioana Nicolae.