„O carte densă, în care Vintilă Mihăilescu a îndesat, cu grijă însă, atît gîndurile lui, fiind el însuşi propriul său psihanalist, cît şi tot ce a căutat (cu o ambiţie demnă de cel mai onest şi harnic cercetător) să ştie încercînd să înţeleagă ce sînt viaţa, boala şi moartea. O întreprindere la care nu s-ar fi angajat dacă nu ar fi avut ghinion – căci boala este un mare ghinion, care l-a adus în situaţia de a pătrunde într-un univers complicat, inedit: spitalul. Pe care, dincolo, dar şi în paralel cu autoanaliza lui, a încercat să-l vadă, să-l descifreze cu ochii observatorului social, evidenţiind relaţii dictate de statutul celui spitalizat, de reacţiile sale, dar şi de mecanismele de apărare – ale lui şi ale celor care-l înconjoară, familie, prieteni, doctori, colegi de suferinţă. Această carte, care ne priveşte pe fiecare dintre noi, este scrisă de cineva care s-a uitat fix şi încăpăţînat în ochii vieţii şi, plecîndu-se elegant în faţa misterelor ei, aduce un minunat omagiu condiţiei umane.” (Aurora Liiceanu)
Vintilă Mihăilescu a fost profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. Din 2005 până în 2010 a fost director general al Muzeului Ţăranului Român.
În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. A desfăşurat o intensă activitate de cercetare la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române. Între 1992 şi 2000 a fost membru al Societe des Europeanistes, fiind secretar pentru Europa de Est.
Între 1998 şi 2018 a fost colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde a deţinut rubrica „Socio-hai-hui”.
În 2006 a fost decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române.
Ce se întâmplă dacă ești un antropolog renumit și e nevoie să te internezi, pentru o perioadă mai lungă, în spital? Observi, studiezi și iei notițe. Așa s-a născut volumul lui Vintilă Mihăilescu, o excelentă analiză a stării sistemului medical românesc, de la felul în care oamenii (pacienți, ”aparținători”, medici, asistente) interacționează între ei până la organizarea spitalicească, de la sistemul complicat de mită până la mecanismele de apărare împotriva bolilor grave, de la indiferența unora (impusă, voită sau inconștientă) până la umanitatea altora. Pe alocuri plină de umor sau de referințe din științele sociale, volumul este însă și o stare de alarmă asupra unor stări de lucruri care se tot perpetuează.
Am citit acest eseu in cheia pe care autorul o sugereaza: este o modalitate de a face ordine in minte, in suflet si in corp dupa “ intalnirea” cu spitalul. Nu este prima intalnire a autorului cu acest spatiu (pe care il descrie drept concentrationar ), dar este una care aduce confruntarea cu moartea, cu durerea fizica, cu pierderea controlului, cu insinuarea unei noi identitati, cu lipsa sensului, cu absurdul existentei. Cum faci fata acestei suferinte? Un mecanism de aparare descris de V. M. pe mai multe pagini este intelectualizarea. Si ce benefica este aceasta intelectualizare pentru noi, cititorii, pentru ca astfel avem acces nu numai la observatiile profesorului, obisnuit sa puna totul in contextul textelor publicate, a recenziilor si articolelor de specialitate, dar bonus primim crampeie din viata de spital, intalniri cu oameni, discutii, vise, afise, texte de prin spital. Este o combinatie de mostre din experienta pacientului VM cu mintea organizatoare a profesorului de antropologie si a psihologului. Rezultatul este un eseu tulburator care explica socul unei societati care se marketeaza drept capabila sa evite suferinta ( mai ales cea trupeasca), in situatia in care realitatea o contrazice... Cel mai mult am apreciat incercarea autorului de a raspunde, in felul sau personal, la eterna intrebare legata de “ viata dupa moarte”... boala te obliga sa te gandesti la cine, de ce si pentru ce sufera, si ce se intampla dupa moarte. Las fiecaruia sa ia din carte raspunsul pe care VM l-a formulat.
Nu era pe lista mea de citit în perioada anxioasă în care ne aflăm (criza covid19). Dar întâmplarea a făcut că m-a prins carantina cu ea acasă (o împrumutasem pentru o prezentare). Așa că am zis să nu ratez totuși ocazia și să o citesc. E o carte mult mai pozitivă decât m-aș fi gândit. Apăsarea de care mă temeam pre lectură, a fost aproape inexistentă. M-a lăsat cu multe întrebări despre relația cu corpurile noastre, dar am găsit și multe ipoteze interesante. În plus, cred că prin natura subiectului, nu este totuși nici o scriere foarte academică sau cu multe concepte mega abstracte.
Cum te percepi ca persoană internată în spital? Cum se modifică percepția despre timp și spațiu? Și cum încerci să-ți creezi un loc personal în care să te simți confortabil, chiar dacă acesta este doar o biată noptieră? Vintilă Mihăilescu descrie cu luciditate, sinceritate și mult umor tot sistemul medical din România. Cu toate dovezile sale de umanitate, cinism și ticăloșie. Cu toată impredictibilitatea și cu miracolele care se petrec și care le permit unora să supraviețuiască. Deși vorbește despre subiecte atât de grave și triste, tonul autorului nu devine sumbru și nu alunecă deloc înspre amărăciune, disperare sau autocompătimire. Cine mai suntem după o internare în spital? Și cine vom putea deveni? Ce diferențe sunt între eu cel de acasă și eu cel de la spital? Cu mult umor, Vintilă Mihăilescu își botează corpul Gaspar. Și concluzionează că suntem trup, minte și încă ceva. Iar acel ceva înseamnă că rămânem vii atâta vreme cât ne păstrăm în amintirea celor care ne-au cunoscut, ne-au iubit și ne-au fost prieteni. Și iată o notă din carnetul în care Vintilă Mihăilescu și-a făcut notițe în ultimele zile de internare: “Când o lume întreagă e ingrijorată, nu putem zâmbi. Așa e, trebuie să râdem!”
Iata ce se intampla cand, din nefericire, se imbolnaveste un om extraordinar de destept! Cartea asta e o analiza nu numai a spitalului, ci si a experientei imbolnavirii, facuta de dnul Vintila Mihailescu, profesor si om minunat. Pe langa jalea pe care o simti cand te gandesti ca nu se investeste in spitale, ca si cum nu toti am avea nevoie de ele la un moment dat, lucrarea te pune si pe ganduri, iti ofera noi perspective din care sa privesti lucrurile. De exemplu, detaliaza folosirea mecanismelor de aparare din cadrul psihanalizei in spital, atat de catre pacienti cat si de catre medici. O alta idee nemaipomenita este cea de a nu mai privi omul ca format din psihic si corp, ci ca unitate. Recomand aceasta carte din tot sufletul, ii doresc domnului zile bune si imi pare rau ca nu l-am avut profesor.
This is a very personal rating for a very special person in my (intellectual) life. This is a book on the anthropology of the body, somehow similar to Frank's Wounded Storyteller, but with a more humane touch. His last book, I have had the manuscript in my inbox for a while and now I deeply regret not having read it earlier. I would have had a chance to exchange ideas with my Professor before his passing. If you want to meet the human, the man behind the anthropologist, this is the best place to start.
Mi-am comandat aceasta carte după ce am citit câteva fragmente pe net, pe librăriile online. S-a ridicat la nivelul așteptărilor. Un stil atât de limpede, relaxat și totuși erudit, fără să fie pretențios. Am citit-o încet și am văzut prin ochii unui antropolog cum poate fi gestionată suferința. Mecanismele de apărare, în special simțul umorului, intelectualizarea, empatia celorlalți sunt câteva dintre ancorele omului în fața unei boli incurabile.
Pe Vintila Mihăișescu îl citeam cu mare plăcere în Dilema Veche, și chiar distribuiam articolele pentru că mi se părea că face o analiză justă. L-am pus în lista de lecturi cu un alt titlu Dde ce este România astfel”, despre care auzisem că dă o ripostă bine argumentată cărții (aproape omonimă) lui Lucian Boia. Dar iată ca prima lectură a acestui minunat om este aceasta , și după părerea mea merită cele 5 stele. Pentru extraordinara capacitate de a transforma o experiență atât de personală și atât de apăsătoare într-o carte pe care, odată ce ai început să o citești, nu te poți opri, oricât de mult simți că te apasă uneori. O carte puternic autobiografică, dar cu pasaje de analiză sociologică de mare actualitate.
”Apoi, începând din studenție deja, dar conturându-se tot mai bine cu timpul, mi-am construit acel spațiu de intimitate la purtător, de autonomie imaginară, pe care îl constituie ”băutura și țigara”. Mă așez oriunde- de obicei însă la niște mese mai mici și mai periferice-, comand ceva de băut, aștept apoi pentru a-mi aranja la îndemână băutura și scrumiera, după care îmi aprind o țigară: în spațiul meu restrâns sunt singur și sigur în plină mulțime, pe care ador să o privesc și pe care nu mă satur să o ascult.”
”Ca mecanism de apărare, umorul ține deci, într-adevăr, de ”afiliere”, în măsura în care, pentru a te apăra pe tine, trebuie să treacă mai întâi prin ceilalți, printr-o ”afiliere” alții. Mai mult, cu cât îi faci pe ceilalți să se simtă mai bine, cu atât te simți și tu mai bine: este un cerc virtuos, o spirală pozitivă; inconștient, poate chiar involuntar, este un comportament etic!”
”Cât de mult se poate împuțina un corp pentru a mai putea trăi ca un corp, pentru a putea fi privit și acceptat ca un corp? Într-o lume a cultului corpului, a corpului deplin, imaginea corpului împuținat de boală și/sau bătrânețe, este, cu atât mai greu de acceptat. Imaginea nu face decât să se adauge unei limitări mult mai substanțiale: cât poți să reduci din corp, cât poți să pierzi din corp, fără a te pierde? Cum mai poți, cât mai poți fi tu însuți într-un corp care nu este, nu mai este el însuși?”
O carte foarte buna si o cercetare complexa despre experienta omului cu boala si spitalul. Cum te schimba aflarea unui diagnostic? La ce mecanisme de aparare apelezi? Care este relatia dintre psihic si corp? Care sunt lacunele sistemului sanitar din Romania? Care sunt mecanismele de aparare ale medicilor si cu ce difera medicina centrata pe boala de medicina centrata pe bolnav? Toate aceste intrebari sunt ridicate de catre Vintila Mihailescu, care le gaseste un răspuns folosindu-se de o psihanaliza fina. Este o carte care iti schimba total percepția si modul in care vei vedea si intelege relatia cu corpul tau, dar si cu societatea si cei din jur. Am apreciat si faptul ca este scrisa simplu, fara prea mult limbaj "academic" si fara impodobiri artificiale, autorul inserand pasaje umoristice care reduc din caracterul angoasant al lucrarii.
Incredibil cum cineva reușește să transforme o experiență atât de dificilă în cercetare științifică! Am citit-o cu un nod în gât, într-o stare de neliniște.