Porunca lui rabbi Akiba

by Valeriu Gherghel

Pentru a rezolva disputa iscata in jurul poemului Cintarea cintarilor, pe la anul 130 d.Hr., rabbi Akiba impune un ritual al lecturii in comun.
Autorul schiteaza o imagine remarcabila a lecturii si a cartii in Antichitatea tirzie si Evul Mediu, aducind in acelasi timp in discutie perspectiva cititorului postmodern. Daca in tot cursul Evului Mediu, cel mai adesea, lectura este o ceremonie colectiva, un ritual apasator, o solemnitate, in epoca moderna ea capata insusiri profane – isi este siesi propria finalitate si nu mai are acea transcendenta pe care i-o conferea cititorul medieval.

Genres: Romanian Literature, Essays, Romania

264 pages, Paperback

First published January 1, 2006

About the author

Studii de Filosofie & Istorie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași (dublă specializare).

A publicat Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys (2006, ediția a II-a, 2019), Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate (2012, ed. a II-a, 2020), Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile (2018). Toate la Polirom.

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 4 out of 5]

Pe site-ul „OPT motive”, criticul literar Paul Cernat a scris:

„O revelație a eseisticii anilor 2000 o reprezintă Valeriu Gherghel, poet optzecist „la bază”, cu evoluție atipică și un debut editorial amânat până foarte târziu. Universitar cu formație filosofică și teologico-metafizică, autorul este un produs de lux – din nou, atipic! - al școlii ieșene. Eseistica sa nu are erudiția barocă sau, după caz, manierismul acid al unor Sorin Antohi, Dan Petrescu și Luca Pițu. Are, în schimb, o bucurie superioară a lecturii ca speculație liberă, ca reflecție și act existențial. Gherghel nu e un teoretician „distanțat” al lecturii (de tipul unui Paul Cornea) sau al relecturii (precum Matei Călinescu) - ci un practician care-și teoretizează demersul în timp ce-l ilustrează „live”.

Cartea sa de debut din 2006, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys a reapărut, anul trecut, într-o variantă revăzută, augmentată cu cinci eseuri noi. Simt nevoia să insist asupra ei, deși celelalte două volume publicate până acum de autor (Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?), evident înrudite, îmi sunt mai aproape. Există, la acest spirit alexandrin, o înțelepciune a firescului, o jubilație a întoarcerii la sursele primare (sacre sau profane) ale lecturii – lait motivul mai tuturor scrierilor lui; Gherghel e un filosof sedus până la viciu de literatură – și făcând el însuși literatură de calitate în marginea ei; un învățat fără parapon, care-și exersează în act gândirea vie.

Porunca lui rabbi Akiba (o condamnare a lecturii „erotice” solitare) se deschide către un evantai al felurilor în care înțelepții și tradițiile religioase europene s-au raportat la cititul cărților, cu implicații... totale. De la cultura Antichității și a Evului Mediu timpuriu la (post)moderni, salturile în timp și spațiu au loc cu eleganța vechilor maeștri și firescul complice al zilelor noastre. Nu cunosc, în eseistica noastră de azi, un avocat mai spiritual, mai contaminant și mai subtil al cititului ca acest borgesian format la școala lui Mihai Ursachi”.

[Valeriu Gherghel · Rating 2 out of 5]

În Dilema veche, nr.122, p.15, Simona Sora afirmă:

„Porunca lui rabbi Akiba... este o sumă de eseuri în care erudiția și acribia se amestecă indistinct cu o nevoie (rar satisfăcută) de a povesti, de a narativiza conjectura, de a apropria Tradiția... Valeriu Gherghel joacă, în această carte, rolul filosofului-jurnalist. El e un savant ce recurge la tomurile originale, obligat însă să explice «pe înțeles» (și mai ales fără note-trimiteri-citate) filiațiile, placat peste un jurnalist ironic, sarcastic, dar abstras din prezentul fierbinte. Rezultatul e cel puțin insolit în peisajul nostru literar: pe de-o parte, simți nevoia (datorită tonului extrem de relativist să verifici sursele, pe de altă parte, simți o nevoie și mai puternică să continui lectura, plină de surprize și de accidente expresive”.

[Valeriu Gherghel · Rating 4 out of 5]

Pe site-ul „OPT motive”, criticul literar Paul Cernat a scris:

„O revelație a eseisticii anilor 2000 o reprezintă Valeriu Gherghel, poet optzecist „la bază”, cu evoluție atipică și un debut editorial amânat până foarte târziu. Universitar cu formație filosofică și teologico-metafizică, autorul este un produs de lux – din nou, atipic! - al școlii ieșene. Eseistica sa nu are erudiția barocă sau, după caz, manierismul acid al unor Sorin Antohi, Dan Petrescu și Luca Pițu. Are, în schimb, o bucurie superioară a lecturii ca speculație liberă, ca reflecție și act existențial. Gherghel nu e un teoretician „distanțat” al lecturii (de tipul unui Paul Cornea) sau al relecturii (precum Matei Călinescu) - ci un practician care-și teoretizează demersul în timp ce-l ilustrează „live”.

Cartea sa de debut din 2006, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys a reapărut, anul trecut, într-o variantă revăzută, augmentată cu cinci eseuri noi. Simt nevoia să insist asupra ei, deși celelalte două volume publicate până acum de autor (Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?), evident înrudite, îmi sunt mai aproape. Există, la acest spirit alexandrin, o înțelepciune a firescului, o jubilație a întoarcerii la sursele primare (sacre sau profane) ale lecturii – lait motivul mai tuturor scrierilor lui; Gherghel e un filosof sedus până la viciu de literatură – și făcând el însuși literatură de calitate în marginea ei; un învățat fără parapon, care-și exersează în act gândirea vie.

Porunca lui rabbi Akiba (o condamnare a lecturii „erotice” solitare) se deschide către un evantai al felurilor în care înțelepții și tradițiile religioase europene s-au raportat la cititul cărților, cu implicații... totale. De la cultura Antichității și a Evului Mediu timpuriu la (post)moderni, salturile în timp și spațiu au loc cu eleganța vechilor maeștri și firescul complice al zilelor noastre. Nu cunosc, în eseistica noastră de azi, un avocat mai spiritual, mai contaminant și mai subtil al cititului ca acest borgesian format la școala lui Mihai Ursachi”.

[Alexandru Gogoașă · Rating 5 out of 5]

Nu sunt în măsură să aduc vreo opinie despre o astfel de opera întrucât nu sunt un cititor specializat și întrucât cartea nu este una de beletristica care poate suferi păreri din partea oricui. Însă pot macar afirma că mă încântă cărțile cu un vocabular bogat și cu subiecte mai puțin cunoscute de publicul larg, dar și cu analiza interesanta a acestor subiecte.
O carte necesară pentru cei ce vor sa se îmbogățească. Dar ce mai înseamnă bogăția într-o perioadă a crizelor economice, cu inflații, războaie, pandemii și a somnului rațiunii care...

[Doina · Rating 5 out of 5]

Autorul ne ofera un citat din Origen din Alexandria, care spune ca farmecul il tine pe cititor in afara adevarului.
Cu toata umilinta unui necunoscator intr-ale teologiei si filosofiei, trebuie sa il contrazic pe Origen, pentru ca citind Porunca lui rabbi Akiba ai parte de adevar dar si de placere, aproape la fiecare rind.
O serie de eseuri minunate, despre lectura ca placere, lectura ca dezlegare de enigme, lectura ca un dans intre scriitor si cititor.
Acum imi place si mai tare sa fiu cititor.

[Mihai_Elrond · Rating 5 out of 5]

O bijuterie literară plină de umor fin, doldora de erudiție, de bun-simț, ce se așterne lin și binefăcător peste suflet. Esența este țesută din fine idei de nedezlipit. Lecturarea a fost inițial o bucurie pentru minte și pentru suflet. Apoi am simțit că ideile prind viață și schimbă ceva în mine. Cartea va birui arhitectura sufletului... Ideile sunt mai mult decât o muzică de fond, sunt un mecanism de schimbare. În fond, ce am fi fără dezvoltare, unde am rămâne fără ascensiune – a sinelui, a sufletului? Omul modern este mai degrabă predispus a fi cu mintea și sufletul lipit de glie. O iobăgie intelectuală și sufletească. Să fie asta o evoluție față de iobăgia fizică?

Cu privire la eseul „Patru specii de plăcere a lecturii”, mă declar oarecum mirat cum de eseistul, de altfel fin observator al realităților livrești și psihologice, nu observă cât de ușor explicabil este a ghici intriga unui roman la recitirea acestuia, chiar dacă între cele două lecturi s-au scurs mai mult de 3 decenii. Deși la nivel conștient mărturisește că nu îl ținea minte (și chiar îl consider sincer), mecanismele memoriei, inclusiv cele ale rememorării, sunt parțial independente de voință. Faptul că putem reaminti fără a fi conștienți de acest fapt poate părea o stupizenie sau element sf, doar că este un fapt psihologic foarte bine cercetat științific. Fără a implica aspecte clinice (nu musai), memoria ne joacă feste, cum se spune popular. Să nu credem tot ce gândim. De altfel, cum în vii „cuvinte de spirit” (folosind sintagma freudiană) spune dl. Valeriu Gherghel în alt eseu al cărții, nu se poate întocmi o „istorie a uitării uitării...” p. 78

Sunt total de acord cu afirmația că opera literară spune mai mult decât intenționează autorul. Una dintre cauzele principale acestui fapt este mecanismul psihanalitic al proiecției. Fiecare se proiectează pe sine în universul literar (nu numai), a cărei semnificație tot el o atribuie sau o alege (din sine mai mult decât din text). De aceea, unele trimiteri cu privire la profeții vergiliene spun mai degrabă despre cei ce formulează astfel de afirmații decât despre poetul latin și a sa epopee. Cât despre a ghici intenția lui Dumnezeu, pot spune că sunt mărginite speculații despre necuprins. Mai înainte de a fi psihologic teoretizat, mecanismul mai sus amintit a fost clar observat și, din fericire, scris, în urmă cu mai bine de 750 de ani: „Quidquid recipitur ad modum recipientis recipitur”, (Orice este primit, este primit conform naturii celui care primește) Cf. Summa Theologiae, 1a, q. 75, a. 5; 3a, q. 5, THOMAE AQUINATIS.

Revenind la colecția de eseuri, pare a fi despre lectură și despre ceremonialul ei însă, în esență, este despre suflet. De la dorința (și viața) închinată ascensiunii, la suflete lipite pământului – cât de sus poți urca pe o scară făcută dintr-o treaptă? Poate de aceea ne și preocupăm atât de mult în a pogorî Raiul pe Pământ, sau de a-l nega, întrucât nu mai putem urca la El.

Pe mine m-a cucerit de la primele pagini, lucru foarte rar în modesta mea experiență livrescă. Acum, la finalul citirii, după meditare și contemplare, mă simt mai bogat. Încă nu stăpânesc scala paradisi, sunt foarte departe de asta, însă mă străduiesc și cer luminare.

Vă invit a descoperi toată cartea, care mustește de inteligență, de captivante anecdote (discret dar trainic inserate în țesătura argumentării); iar din plin presărată cu diafan umor și bun-simț.

Mai mult decât o carte, eu am descoperit un maestru al gândirii, unul de care eu, noi și societatea aveam atâta nevoie. Mulțumiri. Reverențe.

[Veronica · Rating 5 out of 5]

" ..Dacă omul nu ar fi încălcat perceptul divin, privirea sa ar fi străbătut, poate, până la chipul lui Dumnezeu. El ar fi citit aidoma îngerilor. Dar pedeapsa îl obligă la o lectură diferită, greoaie și la perpetua nesiguranță a succesiunii înțelesului, la totalizarea niciodată încheiată a sensului acestei cărți. Omul nu-l poate vedea și "citi" pe Dumnezeu așa cum este. Îl citește prin intermediul primei cărți. Și, în pofida clarității sale, textul vădește esența divină numai în parte, ca în enigmă..." pag.190

[DM · Rating 4 out of 5]

Nota vine doar din comparația cu Roata placerilor. Știu, nu ar trebui să le compar, dar în mod involuntar, o fac. :)

[Ardelean Simona]

O primă observaţie demnă de menţionat este aceea că nu am competenţa de a evalua această carte, pot doar să-mi exprim admiraţia faţă de erudiţia autorului .Voi consemna totuşi câteva impresii .

Am reuşit să interferez cel mai mult cu atmosfera eseurilor din secţiunea II-Lectio divina:lectura sacră. Poate şi pentru faptul că astfel de lecturi au deţinut o pondere importantă în ultimii ani.
Dialogul din ,,Visul sfântului Ieronim " a lansat o primă temă de reflecţie : al cui ucenic sunt? unde este inima mea, sufletul meu?Nu cumva tot în vreo bibliotecă??

Întâlnirea cu episcopul Ambrosius m-a fascinat,m-am regăsit aproape perfect în acest tip de cititor şi am primit posibile răspunsuri la o temă la care am meditat mult în ultimul an:se poate opri cititorul curios din căutarea după noi opinii ale exegeţilor în legătură cu un loc sau altul din Biblie?
,,După o constatare unanimă,adevărul lui Dumnezeu e proteiform.La el se accede pe o cale mediată. Adevărul se cucereşte în comun.Căci adevărul divin este inepuizabil..Dar oricine poate avea acces la adevăr.Oricine poate porni în căutarea lui.Şi oricine poate propune o ipoteză explicativă. "
Acest eseu rămâne favorit,al��turi de ,,O fotografie veche",(secţiunea Quis est homo hic:cine este acest om?) din care am ales citatul:
,,Dacă universul este ,în realitate,o imensă bibliotecă,nu există pentru biografia noastră decât acest fundal înspăimântător"

Mă despart de carte cu dorinţa de a citi cândva acea frumoasă povestire ,,Inima întunericului"-Joseph Conrad . Şi îl cred pe autor că eseul ,,Comedia substituirilor " nu este o ficţiune. :)

[Tibi]

Ediția a II-a (2019)
Ce citim? Cum citim? Cât și unde?... Dar, oare, chiar mai citim?
Iată întrebări la care, în acest volum, răspunde Valeriu Gherghel, totul din perspectiva unui pasionat al lecturii și cărților, care uneori îl copleșesc ca număr, alteori îl înfricoșează ca volum de informație, ce nu va fi niciodată completă, dar cel mai adesea îl fascinează și îl atrag cu o forță irezistibilă. Fugim de cărți, pentru că ne tulbură, ne irită, ne agasează, ori ne aduc la disperare, dar nu putem să nu revenim constant la ele, ca la o eternă și imposibilă iubire, sorbindu-le lacom veninul dulce-amar al înțelepciunii, niciodată deplină, totdeauna desăvârșită.
Iar acum, lăsând la o parte poezia, să revenim la text și să începem cu începutul, cu succintul „Avis au lecteur”, în care autorul își prezintă cartea drept o culegere de eseuri, ce pot fi citite în două registre: un gen de mini-istorie a cărții și lecturii, în Antichitatea târzie și Evul Mediu, respectiv o istorie foarte personală a unui cititor postmodern – el însuși –, adică subiectiv și cumva părtinitor. M-a frapat felul în care eseistul și-a caracterizat stilul, subliniind faptul că niciodată nu i-a plăcut să complice lucrurile, și tocmai de aceea a evitat notele de subsol prea complicate și întortocheate, tonul înalt și oracular, ori pe cel excesiv pedant, „meteahna oricărui academic în viață, mai cu seamă când este doctor în neoplatonism și se ia în serios” – p.7 –, parafrazând sau traducând citatele în limbi străine (cu o mică excepție, o frază din jurnalul lui Samuel Pepys).
Câți dintre „docții” contemporani, plini de titluri și titulaturi academice, se mai gândesc azi și la sărmanul lector care, poate, nu cunoaște și greacă, și latină, și ebraică, și toate limbile mai „vii” ori „mai bine studiate în zona bălții”, cum este omniprezenta „romengleză” – termenul îi aparține lui R.Paraschivescu, dacă nu mă înșel. Nu e vorba, în cazul meu, de malițiozitate sau dispreț, ci de o constatare dureroasă: mulți cărturari, mai mult sau mai puțin academici, și-au uitat și cititorii, și menirea lor reală, nobilă și înălțătoare, aceea de a transmite informații, idei și opinii, de a deschide ochii profanilor, și ca atare, fac adeseori prea multă paradă de vastele lor cunoștințe... în „n” domenii!
Eseurile de față sunt însă o delectare, un exercițiu și totodată o provocare, dovedind încă o dată – dacă mai era nevoie – că ne aflăm în fața unui lector avid și avizat, a unui eseist erudit și excesiv modest, care nu-i uită nici pe cititorii mai simpli sau mai profani, dar nici pe experții cei mai pretențioși.
Așadar, cum răspunde, evident parțial și foarte subiectiv, Valeriu Gherghel la întrebările mele inițiale? Simplu, concludent și pe înțelesul tuturor:
„Citim pentru a ne instrui, firește, dar mai ales pentru a evada, pe timpul lecturii, din strânsoarea lumii. [...] lectura este, în chip esențial, o modalitate de evaziune. Când citești, lumea devine suportabilă.” – p.21
„Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existență abreviată. De aceea, ideea că lectura ne falsifică, interzicându-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare discutabilă. Relația cu lumea este întotdeauna parțială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relația în cauză este, orice ar susține pontifii experienței nemijlocite (și nu sunt puțini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată o judecată de care sunt perfect convins.” – p.56
În contextul unei lumi agitate, în care respingem în masă și fără drept de apel scriitorii clasici, „dinozaurii ăia ai culturii”, vechi și învechiți, din care copilul de azi, dar și adultul mai școlit nu mai pricep nimic și, categoric, nu-i mai gustă, mi s-a părut interesantă părerea autorului. El analizează mult discutata și disputata diferență dintre „mutația lecturii” sau evoluția în timp a modalității de a citi, opinia lui Nicolae Manolescu, respectiv „mutația valorilor estetice”, de care vorbește Lovinescu, susținând vehement că există așa-numitele cărți de suflet, de regulă cele clasice, cărțile „capitale”, care au trecut testul timpului și la care revii mereu, ca la o eternă iubire sau o veșnică pedeapsă.
„În materie de lectură, donjuanismul este exclus.” – p.57, spune pasionatul lector-eseist și ne lasă apoi să medităm, dar nu prea mult, pentru că își continuă argumentația.
Astfel, în opinia autorului, când citim cărți vechi, nu citim doar cu mintea, ci și cu sufletul, pentru că „jubilația de ordin intelectual nu exclude cu totul, cred, o autentică participare afectivă.” – p.81. Apoi, pentru a ne bucura de un text de demult, trebuie să ținem cont de două aspecte: să avem în față textul reconstituit cu acuratețe și să deținem cât de cât „enciclopedia” epocii respective, adică să avem cunoștințe suficient de bogate despre acel timp revolut. Ca atare, în timp, nu valoarea operei se schimbă, scade sau dispare, ci modul nostru de a citi suferă metamorfoze. „ A citi altfel – iar noi citim, fără discuție, altfel decât medievalul ori cititorul renascentist – reprezintă, poate, a citi altceva în „același”, a sesiza diferitul în identic. Percepția unui text depinde de vârste, de împrejurări, de vechimea scrierii, de experiența cititorului etc. Lectura se schimbă pentru că lumea însăși se schimbă. Și noi odată cu ea. Nu citim niciodată aceeași carte. Dar cartea citită este, măcar în litera ei, aceeași.” – p.85
Și acum, o umilă mărturisire de final. Nu m-am putut abține să nu zâmbesc, ușor și discret, cu o vagă urmă de îndoială întipărită pe chip și în suflet, când am citit enunțul: „am rămas un cititor ingenuu, care trăiește intens peripețiile Isoldei și ale lui Tristan, deși ignoră în parte preceptele dragostei curtenești […] Și nici nu pricepe în profunzime simbolurile...(s.n.)” – p.86
Oare, chiar trebuie să cred asta?
Răspuns:
Nu! Categoric, nu! Iar asta pentru că, dacă e vorba de cultură și cărți, numai neatent, indiferent sau incompetent nu poate fi Valeriu Gherghel!

[Virgil Mitrea · Rating 4 out of 5]

Mi-a placut "scara lecturii" (Guigues II le Chartreux - Scala paradisi): lectio, meditatio, oratio, contemplatio.
Am ramas cu citirea si interpretarea.

[Emanuel Lupaşcu · Rating 4 out of 5]

Orice carte, indiferent de granițele literarității ei, pro-pune o lume, un univers construit dintr-un limbaj, din materialul de „construcție” al unui univers scriptural, fie că e vorba de beletristică, fie că e vorba de un text științific, fie un eseu (pentru că, prin limbaj, textul poartă amprenta celui care l-a scris). Prin urmare, teza mea este că orice univers textual construiește și trebuie să construiască un univers al lecturii și că cea mai bună lectură este cea care se sfârșește cu o meditație asupra textului. Un text este bun în măsura în care reușește să pună „piedică” cititorului, ca el să cadă pe gânduri.

În această manieră îmi voi construi eseul pe marginea cărții domnului Valeriu Gherghel despre exercițiul lecturii, despre tabieturile scrierii și ale lecturii și despre, așa cum o anunță subtitlul, ceremonia scrierii. Din motive, cred eu, evidente, mi-am numit exercițiul literar unul de meta-lectură, pe de o parte, datorită unei lecturi despre lectură, a unei lecturi dublate de o meditație asupra lecturii, și, pe de altă parte, datorită unei lecturi „dincolo” și „prin” textul propus. Când citești cu „adevărat” o carte, aceasta trebuie să te izbească, să-ți creeze un disconfort metafizic legat de problema cunoașterii. Cartea trebuie să pulverizeze tot ceea ce știi dinainte de lectură, trebuie să modeleze orizontul cunoașterii al cititorului și să îi ridice la fileu o multitudine de întrebări.

Una dintre întrebările ridicate de cartea Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys e legată de mecanismele interne ale lecturii. Din punct de vedere pragmatic și comunicativ, o carte se structurează după careul comunicării propus de Jakobson. Textul este un proces al transmiterii unui mesaj de la un destinator/emițător către un destinatar/receptor, iar sarcina celui din urmă nu constă numai în descifrarea liniară, orizontală a combinațiilor de cuvinte (lectura literară, tratată în carte în capitolul omonim titlului), ci însumarea raporturilor dintre semne și sensuri și transcenderea lor într-un „mesaj”, a unui „semn” macrotextual. Teoriile literare moderne, structuraliste, au propus un model de înțelegere a textului literar în funcție de instanțele comunicării. Astfel, se face diferența pentru prima dată între un autor concret și cel abstract, între cititorul concret și cel abstract și, acolo unde este cazul, între actanții naratoriali ai textului epic. Problema pe care o semnalează Valeriu Gherghel este valoarea textului literar în această schemă comunicativă. Jaap Lintvelt opinează fără îndoieli că, în timp ce autorul, ca persoană psiho-istorică, este constantă valoric în timp (deși există metamorfozări/fluctuații ale „autorului” chiar de la o carte la alta), cititorii suferă, de-a lungul cronologiei, de diferite modificări. Textul se citește întotdeuna afectiv, la fel cum se scrie un text, și, logic, afectivitatea omului nu este imuabilă, ci variază de la un individ la altul. Relativismul valorii unui text iese la iveală odată cu rolul pe care îl joacă lectorul în scalarea valorii unui fenomen literar. Dezideratul lui Valeriu Gherghel este că valoarea unei cărți este constată, fiindcă aceasta este „obiectiv” înglobată în ea. Deziderat relativizabil la rândul său, întrucât contează punctul de vedere din care interpretezi fenomenul continuu autor-text-lector.

Ideea că un text are o valoare fuctuantă, care suferă mutații, în funcție de contextul istoric și de cititori, îmi pare greu de acceptat, dacă înțelegem prin valoare ceva intrinsec textului. Și chiar dacă înțelegm prin ea ceva extrinsec […]. Așadar, este preferabil, cred, să nu confundăm evoluția lecturii cu o pretinsă evoluție (sau mutație) a valorii obiectului estetic. Ce se schimbă este doar modul nostru de acces la universul descris în carte.

Teoria domnului Gherghel este perfect plauzibilă și expusă cu o acuitate a fenomenului destul de bine pusă la punct. El se decantează de teoriile post-structuraliștilor care văd în text doar posibilitatea lecturii și a lectorului ca unicul și cel mai bun creator al cărții. De la supozițiile legate de co-referențialitatea lectorului în procesul creării de sens, alături de autor, s-a ajuns la afirmații de genul „moartea autorului”, principiu interesant din punct de vedere intelectual, însă eminamente eronat din punct de vedere logic. Valoarea operei literare se naște odată cu scriitura și beneficiază de schimbări de morfologie odată cu fiecare lectură în parte. Imaginați-vă universul în care trăim în absența constantelor naturale (pi, constanta structurii fine, constanta lui Plank ș.a.m.d.). Acum imaginați-vă universul literar, care, din punct de vedere al construcției, este superpozabil cu universul nostru, creat, fără îndoială, pe baza noilor reguli de funcționare organică datate de autor. De bun simț este să acceptăm că un univers dintr-o carte beneficiază și el de constante „ficționale” (în opoziție cu cele „naturale”), printre care, așa cum opinează domnul Gherghel, se află și constanta valorii estetice.

În articularea punctului său de vedere, autorul și-a construit discursul împrejurul unor concepte operaționale referitoare la universul livresc. De exemplu, sunt reevaluate conceptele de titlu, de plăcere a lecturii și de „semnificat” textual. Cât privește discuția pe marginea titlului, Valeriu Gherghel invită, bineînțeles, la aprecierea unui text literar prin prisma, prin orizontul de deschidere al titlului. Chiar dacă temele abordate în carte țin de domeniul teoriei literare sau al esteticii, cred că întotdeauna cartea, ca univers imanent al omului, va surmonta la rându-i probleme filosofice. Cum se poate citi o carte doar prin titlu? Diacronic vorbind, cărțile erau scrise în suluri de hârtie, și, în lipsă de tablă de materii, titlurile manuscriselor înglobau toate aspectele tratate în carte, secondate de valorile de glose ale subtitlurilor. De aceea, Gherghel notează că Descartes „citea” cărți, rezumându-și lectura la cea a titlului, pentru că, așa cum este unanim considerat în istoria teoriei, titlul este o cheie de boltă a textului literar, un punct de inflexiunii al graficului lecturii și al universului ficțional (și nu numai, pentru că nu vreau să particularizez punctul de vedere doar asupra beletristicului).

Fiind inițial, asemenea unui sul (rotulus), cartea nu se putea răsfoi ușor, pentru a-ți face o idee despre conținutul ei. În acest scop, pentru a surmonta dificultatea, la începutul și la sfârșitul rotulului, al volumului (adică la capetele „cărții”), pe un index, editorul menționa titlul (reareori și numele aurorului), însoțit de o scurtă descriere a conținutului. Pentru acest motiv, textele antice, au, de obicei, un titlu dublu […].

Mai departe, sunt configurate anumite plăceri ale lecturii sau arhetipuri ale cititorilor. Survolând peste conceptele ca „plăcerea textului”, „desfătarea textului” soldate fie cu beatitudine intelectuală, fie cu juisare mentală, Valeriu Gherghel propune și o problemă referitoare la poziția lectorului în fața cărții, opinând existența mai multor variante de lectori. Dintre cele patru prezentate de el, aș vrea să remarc poziția scepticului în legătură cu universul cărții, al celui care pune la încercare încontinuu limitele celui care a scris, purtând un război cu virtualitatea povestirii. Autorul se erijează într-un astfel de lector, contrastant cu lectorul „empatic”, implicat emotiv în text, un lector care este în conflict cu autorul și cu producția sa scripturală. Căutarea, chestionarea și anticiparea resorturilor unui text pare a avea două tăișuri: pe de o parte este o lectură vădit toxică, care vatămă textul în sine și nu-i dă oxigenul necesar desfășurării, iar, pe de altă parte, este o lectură potențiatoare a creativității și ingeniozității cititorului în cauză. Este interesant să operezi în blocul textual al unei cărți pentru a vedea părțile mai puțin ascunse ale literaturii, ale intenționalității sau, mai interesant, pentru a face concurs de variante cu autorul, însă plăcerea aceasta masochistă trebuie edulcorată, pe alocuri, și de o empatie pentru text.

Cartea domnului Valeriu Gheorghe, cred eu, nu dorește să răspundă unor probleme, ci să gloseze pe marginea unor teme arhicunoscute, atât de teoria literară, cât și de filosofia modernă a textului. Construită ea însăși pe o scriere aerisită, inteligentă fără de măsură și pe o meditație filosofică de neîntrecut, producția Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys a lui Valeriu Gherghel este o repetare și o resubstanțializare a unor idei, este un product înfloritor al minții. Însă, ca să folosesc unul dintre citatele aduse de scriitor în coagularea unei viziuni despre rescriere și intertext, nihil sub sole novi… (sursa: https://bookhub.ro/exercitii-de-lectu...)

[Sorin Hadârcă · Rating 4 out of 5]

Apreciez erudiția autorului din perspectiva unuia pasionat de lectură. În ceea ce-i privește pe contemporani, frecventăm aceleași cercuri, ceea ce m-a făcut să mă simt ca printre prieteni. Din păcate, partea cu medievalii m-a cam zăpăcit: Origen, Porphyrios? Niște marginali care nu au urcat în trenul filosofic dintr-un motiv concret - au nimerit cu degetul în cer, adică au scris aiurea și n-au avut discipoli. N-am înțeles mare lucru din ce spun, deși poate că-i de vină poziția orizontală. Deh, citesc din viciu.

[Catalina · Rating 4 out of 5]

O colecție de eseuri sofisticate depre această aventură a cititului, prin vremi. Unele absolut delicioase, altele ceva mai aride, interesante toate.
Mi-aș fi dorit ca autorul să se fi aplecat cu un text-uleț și asupra ”citirii cu urechea” de audiobook-uri. Care mi se pare atât un răsfăț - ni se citesc povești, amintindu-mi de negocierile din copilărie ”încă una mică, te roooog...”, cât și un instrument de multitask-ing ”dragă, eu nu am timp să citesc, așa că ascult cărți când alerg”.

[Amy Amalia · Rating 5 out of 5]

Cartea m-a făcut să înțeleg că lectura nu este doar un simplu proces intelectual, ci un act trăit, care depinde foarte mult de cine suntem, când și unde citim. Lectura este vie și legată de contextul nostru personal și istoric — nu citim niciodată un text ca și cum ar exista în afara timpului sau a experiențelor noastre. Aceasta m-a ajutat să văd că fiecare lectură este unică și mereu influențată de lumea în care trăim.

[Emilia Lacurezeanu · Rating 3 out of 5]

În urma unei aritmetici mai puțin puritane, media notelor e de 2,63. Nu reflectă nicidecum cât de „bune” au fost textele, ci doar puterea înțelegerii mele, care din păcate n-a putut mai mult. Am extras și multe idei interesante, probabil e cartea pe care am scris cel mai mult, din toată biblioteca mea.

Eseul preferat este „Istoria lecturii și plăcerea”.