A scholar of Spanish literature, Little offers an introduction and translation of what he considers Unamuno's (1864-1936) masterpiece. He finds that the 1930 Cristo de Vel
Miguel de Unamuno y Jugo was born in the medieval centre of Bilbao, Basque Country, the son of Félix de Unamuno and Salomé Jugo. As a young man, he was interested in the Basque language, and competed for a teaching position in the Instituto de Bilbao, against Sabino Arana. The contest was finally won by the Basque scholar Resurrección María de Azcue.
Unamuno worked in all major genres: the essay, the novel, poetry and theatre, and, as a modernist, contributed greatly to dissolving the boundaries between genres. There is some debate as to whether Unamuno was in fact a member of the Generation of '98 (an ex post facto literary group of Spanish intellectuals and philosophers that was the creation of José Martínez Ruiz — a group that includes Antonio Machado, Azorín, Pío Baroja, Ramón del Valle-Inclán, Ramiro de Maeztu and Ángel Ganivet, among others).
In addition to his writing, Unamuno played an important role in the intellectual life of Spain. He served as rector of the University of Salamanca for two periods: from 1900 to 1924 and 1930 to 1936, during a time of great social and political upheaval. Unamuno was removed from his post by the government in 1924, to the protest of other Spanish intellectuals. He lived in exile until 1930, first banned to Fuerteventura (Canary Islands), from where he escaped to France. Unamuno returned after the fall of General Primo de Rivera's dictatorship and took up his rectorship again. It is said in Salamanca that the day he returned to the University, Unamuno began his lecture by saying "As we were saying yesterday, ...", as Fray Luis de León had done in the same place four centuries before, as though he had not been absent at all. After the fall of Rivera's dictatorship, Spain embarked on its second Republic, a short-lived attempt by the people of Spain to take democratic control of their own country. He was a candidate for the small intellectual party Al Servicio de la República.
The burgeoning Republic was eventually squashed when a military coup headed by General Francisco Franco caused the outbreak of the Spanish Civil War. Having begun his literary career as an internationalist, Unamuno gradually became a convinced Spanish nationalist, feeling that Spain's essential qualities would be destroyed if influenced too much by outside forces. Thus for a brief period he actually welcomed Franco's revolt as necessary to rescue Spain from radical influence. However, the harsh tactics employed by the Francoists in the struggle against their republican opponents caused him to oppose both the Republic and Franco.
As a result of his opposition to Franco, Unamuno was effectively removed for a second time from his University post. Also, in 1936 Unamuno had a brief public quarrel with the Nationalist general Millán Astray at the University in which he denounced both Astray and elements of the Francoist movement. He called the battle cry of the rightist Falange movement—"Long live death!"—repellent and suggested Astray wanted to see Spain crippled. One historian notes that his address was a "remarkable act of moral courage" and that he risked being lynched on the spot. Shortly afterwards, he was placed under house arrest, where he remained, broken-hearted, until his death ten weeks later.[1]
Ești mort, Învățătorule, sau somnul ți-l dormi în pace cum și-l dorm toți drepții?
Cristul lui Velásquez este una dintre cele mai însemnate opere lirice din literatura religioasă a secolului XX, fiind o utopie atât cu caracter divin cât și filozofic.
Pe tot parcursul lecturii mi-a stat în minte Pietà a lui Michelangelo. :) Versurile oferă o imagistică complexă și vie a impactului pe care răstignirea fiului lui Dumnezeu l-a avut asupra autorului. Sublim.
Unamuno se quedó embelesado ante el Cristo de Velázquez y sobre la marcha escribió este poema de 60 paginas. Esta descatalogado. Tengo una copia por si te interesa.
Miguel de Unamuno este mai cunoscut, probabil, ca eseist şi prozator şi mai puţin ca poet. Deşi a început să scrie destul de târziu poezie, la aproape patruzeci de ani, ceea ce i-a făcut pe unii critici să cârcotească, Unamuno a reuşit să se impună şi în acest gen literar. Poemul Cristul lui Velázquez pare a fi piesa de rezistenţă a poeziei unamuniene, deşi, din acest punct de vedere, nici textul său postum Cancionero, un fel de „jurnal poetic”, format din mai multe bucăţi poetice, nu trebuie ignorat.
Poem religios, scris între 1913-1920, Cristul lui Velázquez se constituie într-o emoţionantă mărturie de credinţă, o credinţă care, în cazul lui Unamuno, nu a fost lipsită de îndoieli şi ezitări. Deşi era hotărât, după prima comuniune, să devină preot, Unamuno se va apropia mai târziu, în jurul anului 1884, adică pe la douăzeci de ani, de socialism, colaborând la publicaţii de orientare stângistă, ca La Lucha del clases. Mai târziu, însă, va deveni un critic înverşunat al marxismului. Două crize religiose, manifestate pe fondul unor probleme de sănătate, prima în 1897, cea de a doua în 1907, îl fac să-şi reconsidere poziţia faţă de religie, deşi va ataca cu înverşunare, de câte ori va avea ocazia, forma instituţionalizată a religiei, şi anume Biserica Catolică. Cu toate acestea, observă Sorin Mărculescu în prefaţa volumului Cristul lui Velázquez, apărut la Humanitas în 2015, Miguel de Unamuno „trăieşte efectiv în ambianţa spirituală a catolicismului”, ceea ce nu înseamnă că religiosul din opera unamuniană este lipsit de note intime şi deseori în răspăr cu dogma catolică. Accentul cade, în cazul acestui scriitor spaniol, pe trăirea personală, nemijlocită, intimă a relaţiei cu creştinismul, dogma instituţionalizată fiind aspru criticată, căci „teologia ucide dogma”, părere exprimată clar în Jurnalul intim: „Misterele sunt simboluri, da, dar simboluri a ceea ce nu poate fi cunoscut în viaţa aceasta. Trebuie să ştim a distinge între misterul în sine şi misterul prin raportare la noi. Îi opunem rezistenţă deoarece credem că trebuie să fie în sine aşa cum ne apare. Mi-am pierdut credinţa gândindu-mă intens la crez şi încercând să raţionalizez misterele, să le înţeleg în chip raţional şi mai subtil. De aceea am scris de multe ori că teologia ucide dogma. Şi astăzi, cu cât gândesc mai mult, cu atât mai clare îmi apar dogmele, armonia şi sensul lor profund. Poate exista o mai intensă manifestare a degetului lui Dumnezeu? Mă face să recuperez ceea ce am pierdut urmând drumul invers faţă de cel pe care l-am pierdut; gândindu-mă la dogmă, am desfăcut-o; gândindu-mă la ea, o refac. Doar că trebuie să o gândesc şi să o trăiesc în rugăciune. Rugăciunea este unicul izvor de înţelegere a misterului…”. Distincţia din pasajul de mai sus este evidentă: pe de o parte, raţiunea, intelectul, pe de alta, „intelectul” religios, simţirea, credinţa. Nu miră, aşadar, că Unamuno nu era un adept al raţionalismului. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/cristul-lui-...)
No suelen a mí apasionarme las lecturas religiosas. Pero las palabras de Unamuno siempre son capaces de trascender en mí y superar cualquier tipo de temática literaria; también es cierto que es poesía, y la poesía siempre es capaz de erizarme la piel y adentrarse en mis entrañas.
Dios es hogar, es luz; Dios presentado como amor eterno, libre. calmado y pasional a su vez. Los hombres ansían el amor de Dios, que no descansa; los hombres son mortales, pero alcanzan la inmortalidad, la eternidad, en la palabra de Dios.
Esta poesía es extremadamente bonita, con gran simbolismo y muestra una de esas facetas por la que paso Umanuno, para poder entenderla, pues aunque esta basada en Cristo, es específicamente en el Cristo pintado por el pintor barroco Diego Velázquez. Observando el cuadro podemos entender las características descritas por Miguel de Unamuno en la poesía.
Investigando sobre este poema también aprendí que es el verso blanco, que no es más aquel tipo de verso que no tiene rima pero que cumple con la métrica. Y sobrado esta decir que me permitió conocer la obra pictórica de Velázquez también.
Este es uno de los libros que creo debí leer de joven y como su titulo indica, solo recuerdo que se trata de un poema, muy largo, que el autor dedica a Cristo utilizando como referencia el que pintó Velazquez y se encuentra en el Museo del Prado. Unamuno desarrolla su largo poema, introduciendo referencias a distintos apartados de la Biblia, Así es relativamente frecuente iniciar cada uno de los apartados de que forma parte la composición, aludiendo precisamente a determinado apartado bíblico, Lógicamente yo no lo he leído con la Biblia en la mano porque eso me hubiera llevado un tiempo que posiblemente no me merezca la pena utilizar, aunque seguro que tiene interés para identificar cada uno de los apartados que desarrolla. El libro es interesante, creo que hay que leerlo con calma, intentando entrar en cada aspecto que desarrolla, porque todos ellos tienen un claro mensaje y para mi entender un claro sentido espiritual y me atrevería a decir que místico.