Se aflau în camera din spate a magazinului de bijuterii pe care Henry îl ţinea în Bronx, aşezaţi la o masă.
Într-o parte era o uşă dublă Moseer, mare şi neagră, iar ferestrele aveau bare pe dinafară. La intrare, peste ambele vitrine din sticlă armată fuseseră trase grilajele metalice de noapte. Alex le observase la venire.
Acum îl urmărea cu privirea pe Henry, care se ridicase şi păşea greoi către un dulăpior din perete, amplasat vizavi de seif. Luă de acolo două pahare şi o sticlă de whisky pe care le aduse la masă. Henry era un bărbat teribil de gras, care purta un costum negru şi o cămaşă albă, desfăcută la gât, fără cravată. Se zvonea despre el că pe vremuri stătuse într-un lagăr de concentrare nazist, dar lui Alex nu-i prea venea să creadă că un om atât de gras putuse să treacă printr-o asemenea încercare. Vorbea totuşi cu un pronunţat accent german, deci nu era exclus să fie adevărat. Henry aşeză paharele pe masă şi turnă în amândouă, cu generozitate.
― Ai fost vreodată arestat? întrebă.
― De două ori, îi răspunse Alex. Aveam optsprezece ani. Am scăpat cu o sentinţă cu suspendare. Apoi, acum trei ani. Am făcut un an şi jumătate la Sing Sing.
― Ţţ, mare păcat! zise Henry, clătinând din cap şi luându-şi paharul în mână.
Purta ochelari groşi, fără rame. Ochii săi căprui şi limpezi se vedeau măriţi în spatele lentilelor.
― Am învăţat multe acolo, continuă Alex.
― Te rog să bei, îl îndemnă Henry şi ridică paharul. Sorbi din whisky, apoi se interesă: Acum lucrezi cu altcineva?
― În general prefer s-o fac singur.
― Nu mă refer la treabă, insistă Henry, ci la prelucrarea mărfii.
― Am doi tipi care stau pe tuşă, răspunse Alex.
― Îţi vând şi ponturi?
― Unul da. Celălalt e numai cu prelucrarea.
― Am auzit lucruri frumoase despre tine, spuse Henry. Eşti bun. Te pricepi să dai spargeri.
― Mulţumesc. Ce treabă ziceai că te interesează?
― Păi, să mai stăm un pic de vorbă, nu? Sau te grăbeşti?
― Nici gând, îl asigură Alex.
― Cât de bine te ştie poliţia?
― Mă mai vizitează din când în când. Cum se dă vreo spargere căreia nu-i dau de capăt, una-două mi-o aruncă mie în cârcă. Puţin îmi pasă, n-au decât să mă caute cât poftesc! Am avocat şi mai prezint şi un garant barosan, unul care merge până la douăzeci de miare, dacă-i nevoie. Dar până acum n-am pus decât de trei ori piciorul într-o secţie de poliţie, de când am ieşit de la Sing Sing.