What do you think?
Rate this book
De caelo: încercare în jurul cunoașterii și individului
Romanian
155 pages, Unknown Binding
First published January 1, 1937
About the author
Constantin Noica
75 books112 followersConstantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Vlașca (în prezent în județul Teleorman).
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
September 15, 2021
Ce înseamnă aşadar „fapt” în materie de gândire?
De când am început să fim pozitivişti cu toţii, prin urmare cu mult înainte de veacul al nouăsprezecelea, primul lucru pe care-l cerem unei gândiri e să se acorde cu faptele. Dacă cineva teoretizează într-o materie anumită, lumea ascultă câtăva vreme, apoi întreabă: foarte bine, dar teoriile acestea dau socoteală de fapte? Raportarea la lucruri, la exemple, la fapt e supremul criteriu. Poţi să rosteşti gânduri oricât de adânci şi oricât de încheiate; poţi să construieşti sisteme care să se ţină oricât de bine; dacă nu explici „faptele”, gândurile înfăţişate nu vor avea nicio temeinicie.
Dar ce sunt aceste fapte? Şi în ce măsură raportarea la ele validează principiile?
Iată ceva, de pildă, care după toate aparenţele reprezintă un fapt: incongruenţa mâinilor; faptul, adică, al deosebirii, cunoscută de oricine, dintre mâna dreaptă şi cea stângă (spaţiul uneia nu e al celeilalte, mănuşa uneia nu e a celeilalte), în ciuda perfectei lor asemănări şi simetrii. Ei bine, faptul banal al incongruenţei mâinilor, deşi acelaşi, a servit unui gânditor, anume lui Kant, spre a ilustra succesiv trei teorii deosebite. Incongruenţa este comentată şi „explicată” de Kant în 1768, în 1770 şi în 1783. La prima dată amintită filosoful arată, într-o lucrare de câteva pagini doar, că obiectele incongruente dar perfect asemănătoare, de soiul cărora sunt mâna dreaptă şi cea stângă, nu se pot explica decât admiţând că, în afară de spaţiul alcătuit de lucruri şi ca un temei al acestuia, există cu adevărat un spaţiu absolut; căci mâna dreaptă este, în toate privinţele, întocmai celei stângi, afară doar că marginile uneia nu sunt şi marginile celeilalte, adică spaţiul uneia nu e şi spaţiul celeilalte; deci trebuie să existe ― raţiunea ne-o spune ― un spaţiu absolut, care să facă posibile spaţiile deosebite şi relative ale mâinilor, iar acest obiect al gândirii noastre trebuie să fie real, căci şi deosebirea dintre mâini e reală.
De când am început să fim pozitivişti cu toţii, prin urmare cu mult înainte de veacul al nouăsprezecelea, primul lucru pe care-l cerem unei gândiri e să se acorde cu faptele. Dacă cineva teoretizează într-o materie anumită, lumea ascultă câtăva vreme, apoi întreabă: foarte bine, dar teoriile acestea dau socoteală de fapte? Raportarea la lucruri, la exemple, la fapt e supremul criteriu. Poţi să rosteşti gânduri oricât de adânci şi oricât de încheiate; poţi să construieşti sisteme care să se ţină oricât de bine; dacă nu explici „faptele”, gândurile înfăţişate nu vor avea nicio temeinicie.
Dar ce sunt aceste fapte? Şi în ce măsură raportarea la ele validează principiile?
Iată ceva, de pildă, care după toate aparenţele reprezintă un fapt: incongruenţa mâinilor; faptul, adică, al deosebirii, cunoscută de oricine, dintre mâna dreaptă şi cea stângă (spaţiul uneia nu e al celeilalte, mănuşa uneia nu e a celeilalte), în ciuda perfectei lor asemănări şi simetrii. Ei bine, faptul banal al incongruenţei mâinilor, deşi acelaşi, a servit unui gânditor, anume lui Kant, spre a ilustra succesiv trei teorii deosebite. Incongruenţa este comentată şi „explicată” de Kant în 1768, în 1770 şi în 1783. La prima dată amintită filosoful arată, într-o lucrare de câteva pagini doar, că obiectele incongruente dar perfect asemănătoare, de soiul cărora sunt mâna dreaptă şi cea stângă, nu se pot explica decât admiţând că, în afară de spaţiul alcătuit de lucruri şi ca un temei al acestuia, există cu adevărat un spaţiu absolut; căci mâna dreaptă este, în toate privinţele, întocmai celei stângi, afară doar că marginile uneia nu sunt şi marginile celeilalte, adică spaţiul uneia nu e şi spaţiul celeilalte; deci trebuie să existe ― raţiunea ne-o spune ― un spaţiu absolut, care să facă posibile spaţiile deosebite şi relative ale mâinilor, iar acest obiect al gândirii noastre trebuie să fie real, căci şi deosebirea dintre mâini e reală.
June 8, 2016
"O saber é a primeira das liberdades perante a natureza".
Displaying 1 - 2 of 2 reviews