„Dupa vremuri, i s-a spus intr-atatea feluri vechiului drum: ulita, pod, cale, parca ar fi avut nevoie de nume sau porecla, el, starostele strazilor, care de doua veacuri sapaneste orasul! (...) E o cafenea si un salon, o plimbare publica si o piata de flori, o tribuna si un galantar. E vie ca praful de pusca. O vorba soptita la Capsa e auzita intr-o clipa la Capul Podului. (...) E bizantina si apuseana, trandava si vioaie, zambitoare si posomorata, dornica de schimbari si infipta in trecut. (...) De-a lungul ei, fara oranduiala, aproape fara rost, se insira palate si maghernite, case de tara si zgarie-nori, curti si gradini, morminte si biserici. Nu-i strada pe lume mai chinuita, mai muncita, mai miscatoare in silintele ei de a face din atatea contraste putintica armonie. Si poate nu-i strada care sa inchege in atare masura gandurile unui popor. Podul Mogosoaiei e plamadit cu sufletul nostru.“
Asa vedea un diplomat roman din scoala cea veche, in 1943, Calea Victoriei, axa sentimentala a Bucurestilor, intr-o carte-bijuterie care nu si-a pierdut niciodata stralucirea. Orfevrierul, Gheorghe Crutzescu, care nu iubea calpuzanlacurile, a scotocit prin ziare ingalbenite si duioase amintiri de familie si a ales s-o faca din aur cel bun si din pietre veritabile. Simtea ca, astfel, cartea sa va dobandi cel mult o patina, dar tocmai patina aceasta, care o face si mai valoroasa, e pretuita de colectionari.
Mi-a plăcut mult cea mai frumoasă carte despre cea mai frumoasă stradă a Bucureștilor. Gheorghe Crutzescu a scris doar o carte, dar a scris-o bine, o extraordinară evocare a Podului Mogoșoaiei - Calea Victoriei de azi, un bulevard încărcat de istorie. Aici secolul 19 se întâlnește cu secolul 21, deși nu mereu în armonie, e locul unde te poți întoarce în trecut rămânând ancorat în prezent. Dacă aș găsi mașina timpului lui Wells aș sări fără să mă gândesc în a doua jumătate a anilor 1800, doar pentru șansa de a vedea locurile unde s-au ridicat binecunoscutele clădiri care domină Calea Victoriei: Casa de Economii și Consemnațiuni, Palatul Poștelor (actualul Muzeu de Istorie a României), ciudatul hibrid dintre fostul Teatru Național și hotelul Novotel, Palatul Telefoanelor, prima clădire "zgârie-nori" din Romania și "căsuța" Palatului Domnesc, cum i-a spus Carol I când l-a văzut prima dată, care a aparținut familiei Golescu și care s-a transformat mai târziu în maiestuosul Palat Regal. Apoi, după voi fi luat aminte la boierii acelor vremuri, la cafenelele și librăriile începutului de secol 20, la prăvălii, băcănii și trăsurile care alergau încolo și încoace, m-aș întoarce în prezent. N-aș rămâne acolo, fiind un om al timpului meu.
E un bulevard unde fiecare casă, fiecare șipcă de gard, fiecare fațadă și stil arhitectonic, fiecare capac de canal și dală de piatră spune o poveste a oamenilor care au trecut pe acolo, a vieților trăite și trecute. Și dacă vreți să trăiți cu imaginația acele povești, citiți cartea lui Gheorghe Crutzescu. Eu vă las acum, mă duc la promenadă pe Podul Mogoșoaiei.
Diplomat de carieră, cu darurile vorbirii fluente și al unei scriituri atractive, Gheorghe Crutzescu intră în istorie, în 1943, ca autor al cărții „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi”, o carte fundamentală pentru istorici și pentru iubitorii urbei, deopotrivă.
Ediția actuală este una de lux, cu supracopertă și cu imagini din abundență, care surprind o parte din atmosfera locurilor descrise în capitolele cărții. Este o carte-obiect, care nu te lasă indiferent și care te îndeamnă să te întrebi cât de valoroasă este o carte, şi dacă valoarea ei creşte odată cu trecerea anilor (din perspectiva anticarului, a colecționarului de carte rară/bună) etc. Vezi recenzia completă pe Bookhub.ro