What do you think?
Rate this book
Şi cuvintele sînt o provincie
Cu un schelet narativ construit din situatii, personaje, idei care contureaza o lume, Si cuvintele sint o provincie este un poem despre singuratate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar si despre limbaj, despre limitele si neputintele sale. Daca primele texte sint scrise la persoanele intii si a treia, in partea a doua a cartii apare un „tu”, un posibil model de forta feminina, care atrage si intimideaza in acelasi timp. Iar daca la inceput discursul este un soi de monolog interior coerent-articulat, fluent ca intr-o naratiune, spre final discursul devine un soi de monolog exterior coerent-dezarticulat, frint tocmai in adresarea directa catre acel „tu”.
„Poezia Adelei Greceanu are rigoare si viziune.
Si mai are ceva rar intilnit in poezia feminina: umor. Un umor excentric. Aici, unde si cuvintele sint o provincie, centrul de greutate se muta ca un pelerin din poem in poem si fiecare dintre poeme e un loc initiatic.” (Marin Malaicu-Hondrari)
„Poezia Adelei Greceanu are rigoare si viziune.
Si mai are ceva rar intilnit in poezia feminina: umor. Un umor excentric. Aici, unde si cuvintele sint o provincie, centrul de greutate se muta ca un pelerin din poem in poem si fiecare dintre poeme e un loc initiatic.” (Marin Malaicu-Hondrari)
72 pages, Paperback
First published December 1, 2014
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 9 of 9 reviews
November 14, 2021
”Și cuvintele sînt o provincie
vizavi de sensurile pline de
viață de sub ele,
sensuri necunoscute și nerevendicate acolo,
deasupra.
O provincie pe verticală.”
vizavi de sensurile pline de
viață de sub ele,
sensuri necunoscute și nerevendicate acolo,
deasupra.
O provincie pe verticală.”
Read
February 8, 2015Adela Greceanu s-a născut la Sibiu în 1975 și este scriitoare şi jurnalistă de radio (la Radio România Cultural, din 1998). Titlul volumului meu, care mă preocupa atît de mult… (Editura Eminescu, 1997) este volumul său de poezie de debut. Acestuia i-au urmat Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004). În 2008 a schimbat puțin macazul și a publicat un roman, Mireasa cu şosete roşii (Editura Polirom). În 1998 a apărut antologia critică Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov, realizată de Marin Mincu.
Iată, au trecut zece ani de la ultimul volum de poezie publicat și până la cel de față și șase ani de la ultimul volum (de proză) apărut. Nu știu dacă în toți acești ani a lucrat la Și cuvintele sunt o provincie - și, oricum, se poate ca acest lucru să fie irelevant -, însă volumul este atât de omogen, echilibrat, plin de sensuri, cu o temă care planează asupra acestuia și un personaj central bine construit, cu o voce aparte, încât, din punctul meu de vedere, e desăvârșit, „lucrat” până în cele mai mici detalii.
Adila este personajul central pe care îl pomeneam mai sus, cea care ne vorbește din primul poem până la ultimul, mai întâi la persoana I singular, apoi la a III-a singular și, în poemele dinspre final, se adresează la persoana a II-a singular, către un „tu” feminin, fetița – femeie, „de 34 de ani care arată ca la 14”, cea care este o „provincială vizavi de dragoste”, „vizavi de propria mea vîrstă” și „vizavi de frumuseţe”, căreia „îi lipseşte cu desăvîrşire talentul de a fi femeie”. Adila este naratoarea, cea care ne trage în lumea pe care o vede, simte, aude, miroase, dintr-o poziție marginală, de la fereastra garsonierei sale de 18 mp, „pentru care va plăti rate pînă după pensie”, de la etajul opt, din cartierul Dristor:
„Cînd am auzit prima oară numele cartierului, / am simțit pe limbă piper alb, / în nări miros de grătar încins / și în urechi zgomot de tramvai. / Nu știam atunci că / sos de șaorma-cu-de-toate, / bălegar uscîndu-se la soare, / șuruburi, șaibe, cuie, piulițe / rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte / în garsoniera de jos / vor însemna pentru totdeauna Dristor. / Și Mariana cu barbă, / și băieții ei dichisiți, / și iubișoarele, / și adolescenții umblînd în grup de colo-colo, / și ceremoniile funerare, / cînd jaguare, merțane, jaguare, merțane, / se-nșiră melancolice / de-a lungul străduței care desparte blocul de cimitir, / și piața colorată și ieftină din spatele blocului, / și tramvaiul croindu-și drum (…)”.
Numai din această poziție provincială (fereastra de la etajul opt, dar și locul în autobuz, cel de la masa femeii la care merge, etc.), Adila poate observa lumea din exteriorul său, dar și din interiorul său. Numai așa ne poate reda toate acestea, uneori cu o fascinație nemărginită, alteori cu o candoare delicioasă desprinsă din atitudinea și instrumentele unui copil care vede lumea, uneori cu o seriozitate și o capacitate de introspecție demne de o femeie matură, alteori cu un umor (!) rafinat, greu (ba chiar aproape imposibil) de găsit în poezia contemporană, sau cu o ironie fină ori cu o melancolie copleșitoare.
Prin intermediul ei le descoperim pe celelalte personaje: vecinul din garsoniera de dedesubt („Mai ales noaptea / bărbatul în vîrstă / care locuiește sub garsoniera mea / scapă din mînă mici obiecte – / șuruburi, șaibe, cuie, piulițe -, / care se rostogolesc pe gresie / pînă-n zori.”), florăreasa Mariana (care „vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie, / pămînt pentru flori, flori și coroane de flori, / flori naturale / și flori artificiale / într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.” și a cărei voce ascuțită „ajunge pînă la etajul opt, / chiar și cînd geamul e închis. / Cu toate astea, nu se poate spune / despre ce vorbește.”), vânzătoarea de la magazinul de lângă bloc, alt vecin de bloc și „iubișoara” sa, trei dintre oamenii care „vor să fie prietenoși. / Oamenii sînt prietenoși”, dar și Gaby sau Udo – care vin din pânzele amintirilor, din generală, respectiv din copilărie -, bărbatul care vine în garsoniera ei din când în când, prietena matură, „cea mai puternică, / cea mai aspră și cea mai dreaptă”, „categorică și severă”, care „deși nu ești mama care m-a născut, / știi exact de ce am nevoie / și știi exact ce-i mai bine pentru mine.” ș.a.m.d. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/si-cuvintele...)
Iată, au trecut zece ani de la ultimul volum de poezie publicat și până la cel de față și șase ani de la ultimul volum (de proză) apărut. Nu știu dacă în toți acești ani a lucrat la Și cuvintele sunt o provincie - și, oricum, se poate ca acest lucru să fie irelevant -, însă volumul este atât de omogen, echilibrat, plin de sensuri, cu o temă care planează asupra acestuia și un personaj central bine construit, cu o voce aparte, încât, din punctul meu de vedere, e desăvârșit, „lucrat” până în cele mai mici detalii.
Adila este personajul central pe care îl pomeneam mai sus, cea care ne vorbește din primul poem până la ultimul, mai întâi la persoana I singular, apoi la a III-a singular și, în poemele dinspre final, se adresează la persoana a II-a singular, către un „tu” feminin, fetița – femeie, „de 34 de ani care arată ca la 14”, cea care este o „provincială vizavi de dragoste”, „vizavi de propria mea vîrstă” și „vizavi de frumuseţe”, căreia „îi lipseşte cu desăvîrşire talentul de a fi femeie”. Adila este naratoarea, cea care ne trage în lumea pe care o vede, simte, aude, miroase, dintr-o poziție marginală, de la fereastra garsonierei sale de 18 mp, „pentru care va plăti rate pînă după pensie”, de la etajul opt, din cartierul Dristor:
„Cînd am auzit prima oară numele cartierului, / am simțit pe limbă piper alb, / în nări miros de grătar încins / și în urechi zgomot de tramvai. / Nu știam atunci că / sos de șaorma-cu-de-toate, / bălegar uscîndu-se la soare, / șuruburi, șaibe, cuie, piulițe / rostogolindu-se pe gresie noapte de noapte / în garsoniera de jos / vor însemna pentru totdeauna Dristor. / Și Mariana cu barbă, / și băieții ei dichisiți, / și iubișoarele, / și adolescenții umblînd în grup de colo-colo, / și ceremoniile funerare, / cînd jaguare, merțane, jaguare, merțane, / se-nșiră melancolice / de-a lungul străduței care desparte blocul de cimitir, / și piața colorată și ieftină din spatele blocului, / și tramvaiul croindu-și drum (…)”.
Numai din această poziție provincială (fereastra de la etajul opt, dar și locul în autobuz, cel de la masa femeii la care merge, etc.), Adila poate observa lumea din exteriorul său, dar și din interiorul său. Numai așa ne poate reda toate acestea, uneori cu o fascinație nemărginită, alteori cu o candoare delicioasă desprinsă din atitudinea și instrumentele unui copil care vede lumea, uneori cu o seriozitate și o capacitate de introspecție demne de o femeie matură, alteori cu un umor (!) rafinat, greu (ba chiar aproape imposibil) de găsit în poezia contemporană, sau cu o ironie fină ori cu o melancolie copleșitoare.
Prin intermediul ei le descoperim pe celelalte personaje: vecinul din garsoniera de dedesubt („Mai ales noaptea / bărbatul în vîrstă / care locuiește sub garsoniera mea / scapă din mînă mici obiecte – / șuruburi, șaibe, cuie, piulițe -, / care se rostogolesc pe gresie / pînă-n zori.”), florăreasa Mariana (care „vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie, / pămînt pentru flori, flori și coroane de flori, / flori naturale / și flori artificiale / într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.” și a cărei voce ascuțită „ajunge pînă la etajul opt, / chiar și cînd geamul e închis. / Cu toate astea, nu se poate spune / despre ce vorbește.”), vânzătoarea de la magazinul de lângă bloc, alt vecin de bloc și „iubișoara” sa, trei dintre oamenii care „vor să fie prietenoși. / Oamenii sînt prietenoși”, dar și Gaby sau Udo – care vin din pânzele amintirilor, din generală, respectiv din copilărie -, bărbatul care vine în garsoniera ei din când în când, prietena matură, „cea mai puternică, / cea mai aspră și cea mai dreaptă”, „categorică și severă”, care „deși nu ești mama care m-a născut, / știi exact de ce am nevoie / și știi exact ce-i mai bine pentru mine.” ș.a.m.d. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/si-cuvintele...)
April 20, 2015
În 2008 eram pe cale să termin liceul şi credeam că pot să scriu. Mi-am înscris poeziile (să folosim acest termen, în lipsa unuia mai sarcastic) într-o competiţie pentru liceeni, am ajuns în finală, am plecat de la finală cu o plasă de mostre de cosmetice şi o colecţie cu poeziile (din nou, acest termen) finaliste. Cam jumătate erau "banal-observaţionale": poveşti neinteresante despre ce a văzut autorul pe stradă, separate în versuri albe de lungimi variabile. Una sau două poate chiar transmiteau ceva.
Povestesc asta pentru că tot incidentul mi-a revenit ridicol de clar în minte citind Şi cuvintele sînt o provincie. În cele 15 minute de lectură necesare, singurul lucru care mi-a trezit cel mai mic nivel de curiozitate a fost ideea din titlu, a cuvintelor ca morman de sensuri uneori strict personale. Altfel, fragmente banale. Clişeul ăla cu "poezia cotidianului" nu înseamnă că trebuie să aduni într-un volum ce vezi de la fereastră şi ce auzi în tramvai.
Povestesc asta pentru că tot incidentul mi-a revenit ridicol de clar în minte citind Şi cuvintele sînt o provincie. În cele 15 minute de lectură necesare, singurul lucru care mi-a trezit cel mai mic nivel de curiozitate a fost ideea din titlu, a cuvintelor ca morman de sensuri uneori strict personale. Altfel, fragmente banale. Clişeul ăla cu "poezia cotidianului" nu înseamnă că trebuie să aduni într-un volum ce vezi de la fereastră şi ce auzi în tramvai.
April 22, 2015
Interesantă (deşi, până la urmă, nu foarte originală) chiar dacă, pe alocuri, uşor inconsistentă. Transmite, însă, un mesaj clar, puternic: cuvintele sunt, de fapt, cea mai vastă provincie. 4/5
March 16, 2020
slab, foarte slab. idei diluate pana la mama diluarii, exagerat descriptiva , banal, plictisitor. In prima carte a ei ("Titlul volumului meu [...]") mai gasesti ceva poezie, in volumul de fata ai de citit zeci de pagini anoste pana sa gasesti ceva interesant. Chiar cred sincer ca exagerata ei mediatizare are mai de graba de a face cu frumusetea si tineretea ei.
August 11, 2022
Mi-a plăcut mult narativitatea poemelor, au un fel de continuitate nevăzută și ludicul la nivel de limbaj, limbaj care devine un soi de referent pe alocuri. Este o voce lirică șeherezadică :)
February 4, 2021
În volumul Adelei Greceanu cele mai dezarmante răni sunt cele ale lucrurilor în aparență mărunte, care claustrează apoi întreaga vitalitate a omului extenuat de încercarea de a petici la nesfârșit găurile lumii din jur (toată ziua m-am gândit/la gaura prin care îmi ieșea degetul mare/dar n-am cusut-o/nici nu mi-am schimbat ciorapii). Însă gaura din ciorap se dilată de la o zi la alta, urcă din bezna copilăriei până aici, la etajul opt, își revendică toate supapele acelui obsesiv „m-ai ascultat/fără să ți se clintească vreun mușchi de pe față/și în final mi-ai spus”, orbecăie după ultimele firmituri de docilitate și inocență, dezlipește blând dar sigur toate diminețile cu tine și știi că „te inundă/și-ți schimbă nivelul substanțelor din sânge” dar te minți că „oamenii vor să fie prietenoși/oamenii sunt prietenoși” și te întorci răbdătoare la „șuruburi, șaibe, cuie, piulițe- o formă de incontinență urinară.” Nu pentru că nu ai avea de ales, ci pentru că este singurul mod prin care te mai simți parțial întreagă.
O provincială vizavi de frumusețe care caută dragostea. O provincială vizavi de dragoste care caută frumusețea. O femeie căreia îi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie. Astfel s-ar putea defini feminitatea în și cuvintele sînt o provincie, o feminitate îmbătrânită prematur și bătătorită în garsoniera ei de 18 mp, al cărei singur liant între sine și lume sunt sporadicele întrevederi cu vecinii (de la etajul opt,/pe străduța care desparte blocul de cimitir,/nu se văd acum decât Mariana și prietenii săi). Și parcă sfidând nevăzut versurile Svetlanei Cârstean la care mi-a fugit instinctiv gândul, convinsă că cei care știu ce e frumusețea/nu se rănesc unii pe alții, în poemele Adelei Greceanu pare că nu mai există loc de iertare: tu ești cea mai puternică/cea mai aspră și cea mai dreaptă./așa că iată-mă la ușa ta: poate vrei să mă naști. Maternitatea e văzută ca o rană permanent deschisă, figura autoritară a mamei lăsând impresia de spintecare completă a straturilor intimității: parcă dintotdeauna/ am tot mușcat cu dinții mei de lapte/din laptele tău tare. Însă toată această singurătate infantilă nu definește în sine femeia care se conturează în aceste versuri, pe ea nu o definesc ecourile afectiv repulsive ale copilăriei-adolescenței-maturității ei, precum adila, mănâncă tot din farfurie! sau adila, fetițele nu trebuie să intre în vorbă cu șoferii de taxi, ea nu este una dintre multele mame/care nu m-au născut/dar care mi-au vrut binele, ea nu este femeia-copil pe care să nu o recunoști când se întoarce cu spatele (provinciala din mine vede toate astea/dar nu-i nimeni să o privească din spate cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiță/nemișcată).
O provincială vizavi de frumusețe care caută dragostea. O provincială vizavi de dragoste care caută frumusețea. O femeie căreia îi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie. Astfel s-ar putea defini feminitatea în și cuvintele sînt o provincie, o feminitate îmbătrânită prematur și bătătorită în garsoniera ei de 18 mp, al cărei singur liant între sine și lume sunt sporadicele întrevederi cu vecinii (de la etajul opt,/pe străduța care desparte blocul de cimitir,/nu se văd acum decât Mariana și prietenii săi). Și parcă sfidând nevăzut versurile Svetlanei Cârstean la care mi-a fugit instinctiv gândul, convinsă că cei care știu ce e frumusețea/nu se rănesc unii pe alții, în poemele Adelei Greceanu pare că nu mai există loc de iertare: tu ești cea mai puternică/cea mai aspră și cea mai dreaptă./așa că iată-mă la ușa ta: poate vrei să mă naști. Maternitatea e văzută ca o rană permanent deschisă, figura autoritară a mamei lăsând impresia de spintecare completă a straturilor intimității: parcă dintotdeauna/ am tot mușcat cu dinții mei de lapte/din laptele tău tare. Însă toată această singurătate infantilă nu definește în sine femeia care se conturează în aceste versuri, pe ea nu o definesc ecourile afectiv repulsive ale copilăriei-adolescenței-maturității ei, precum adila, mănâncă tot din farfurie! sau adila, fetițele nu trebuie să intre în vorbă cu șoferii de taxi, ea nu este una dintre multele mame/care nu m-au născut/dar care mi-au vrut binele, ea nu este femeia-copil pe care să nu o recunoști când se întoarce cu spatele (provinciala din mine vede toate astea/dar nu-i nimeni să o privească din spate cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiță/nemișcată).
March 17, 2015
Cuvintele Adilei mi se par nodurile unui năvod, poeziile legându-se prin ele într-o oarecare structură nu neapărat liniară, nu neapărat strictă dar totuși prezentă și înconjurând-o povestea ei, fără scăpare.
Provincia cuvintelor e o zonă de refugiu, o insulă de repaus în tumultul vieții de zi cu zi, în capitala zgomotului de necontrolat, liniște și distanță în același timp.
Repetările leagă plasa și o consolidează, recapitularea conferă forță magiei cuvintelor ca într-o încântare sau o binecuvântare.
Singura lipsă a plasei e finalitatea, sau "suprafața", dacă vreți. Cele abia 60 de pagini ne lasă doritori de mai mult, vrem mai multe noduri împletite, vrem plasa să mai crească, vrem mai multe povești.
Provincia cuvintelor e o zonă de refugiu, o insulă de repaus în tumultul vieții de zi cu zi, în capitala zgomotului de necontrolat, liniște și distanță în același timp.
Repetările leagă plasa și o consolidează, recapitularea conferă forță magiei cuvintelor ca într-o încântare sau o binecuvântare.
Singura lipsă a plasei e finalitatea, sau "suprafața", dacă vreți. Cele abia 60 de pagini ne lasă doritori de mai mult, vrem mai multe noduri împletite, vrem plasa să mai crească, vrem mai multe povești.
December 29, 2015
O supriză frumoasa, am citit volumul de poezii aproape dintr-o suflare, zambind la fiecare cateva pagini de familiaritatea scenelor și se umorul subtil. Mi-a placut sensibilitatea, mai degraba subinteleasa, a versurilor. Merita citită, după parerea mea.
Displaying 1 - 9 of 9 reviews