De două lucruri mi-am dat seama imediat ce am început să citesc cartea. Primul este acela că știu cum o să se numească continuarea acestei serii, și anume ”REVANȘA” 🙂, iar al doilea este faptul că ”Generația canibală” este o carte despre care poți spune orice, dar de ignorat nu o poți ignora.
M-am bucurat când am auzit că o să apară această carte și o așteptam cu mult interes. ”Sălbaticii copii dingo” mă lăsase în Chișinăul anilor '90. Începuse generația mea, aveam 12 în 1990. În așteptare am continuat cu ”Perestroika boys” a lui Dinu Guțu încercând cumva să-mi satisfac dorința de a cunoaște mai bine niște locuri și niște vremuri pe care, poate într-o altă istorie paralelă, le-aș fi trăit și locuit. Sunt fiul unui refugiat din Basarabia din calea războiului. Sunt legat afectiv de acele locuri, ajung rar, dar nu este timpul pierdut. Am ajuns prima dată acolo imediat după declararea independenței.
Când am început cartea surpriza a fost să constat că sunt nevoit să iau și eu trenul din Chișinău și să trec Prutul în ”țara mamă”, dar că încă sunt conectat la viața din Moldova de după declararea independenței. Cu atât mai interesant a fost cu cât periplul din România nu este direct spre București, ci trece prin Iași, Timișoara, Cluj… orașe care mi-au fost străine în acea perioadă.
Cu aceste jaloane și urmărind firul biografic, începem să săpăm la baza acestui copac care s-a înclinat periculos, nu sub apăsarea greutății, sau a vârstei, ci mai degrabă pentru că rădăcinile au putrezit sau au fost roase de dinții ascuțiți ai tranziției sălbatice din anii 90… dar și a anilor care au urmat. Cartea asta face, sudează bucăți de jurnal biografic, permanent nuanțate cu o analiză socială făcută la momentul însemnărilor și contextualizate acum pentru a servi demersului propus.
Este momentul să mai spun ceva. Nu dau judecăți de valoare pentru analiza din volum, sau pe concluziile emise, dar un lucru este de necontrazis. Îl urmăresc pe autor de câțiva ani, nu cred că există persoană publică care să fi luat la pas țara asta mai mult ca el. Ca să glumesc cred că nici Cargo sau Iris nu se plimbă atât de mult cu concertele prin țară și în niciun caz prin locurile pe unde umblă el. Din carte am înțeles că asta a făcut mereu, nu doar acum cât am urmărit eu. Pare un pribeag modern care împânzește țara așezând niște ițe pe care își brodează această radiografie a societății. Nu cred că este nimeni în stare să conteste baza de date a elementelor care intră sub analiză.
După independență am ajuns cu părinții în Chișinău cu trenul. Cu 200 de $ pitiți în chiloți, pentru că la controlul vamal s-a auzit că îi dezbracă pe toți, cu excepția copiilor și nu a fost departe de adevăr. Am găsit un Chișinău are mie mi-a părut că avea un aer occidental, un oraș modern, care îmi părea mult mai dezvoltat și mai curat decât Bucureștiul. Am găsit acolo niște verișori pe care nu i-am putut înțelege ce spun timp de două zile, deși spuneau ei că vorbeau limba română. De fapt era un amestec care mulți ani i-a zăpăcit și pe ei.
Din România veneam cu zece perechi de espadrile cu talpă neagră din spumă, cu bretele din elastic verde și roșu fluorescent (culorile tranziției) , pentru că auzisem ”că se caută”. Le-am dat în 10 minute chiar în centru. M-am întors în țară cu mult doritele ”jocuri electronice rusești”, pentru care am găsit imediat doritori la întoarcere. Sunt lucruri trăite de mine, dar descrise în carte mult mai bine, pentru cei care vor să înțeleagă cum am intrat prin zdrobitor cu toții și ce a rezultat după, sau mai bine zis ce a însemnat asta pentru ceea ce suntem acum.
Avem disponibilizările umilinței, cele care au însemnat aruncarea unei generații de tați pe gâtul sticlelor. Caritasuldoradou-ul care a luat mințile și ultimii bani a zeci de mii de oameni. Cozile de sticle de lapte goale de anii 80 s-au metamorfozat în cozile de genți de voiaj cu bani pe care te duceai să-i arunci voluntar. Micul trafic de frontieră, ”espadrila fluorescentă” a unei generații, reșoul din BCA al căminelor, violența cruntă a impunerii și a influenței. Anii maselor de manevră, a mineriadelor, mugurii ”recoltelor” de acum.
Anii 80 au fost teribili în România. I-am trăit, i-am simțit, m-au încărcat cu frustrare. Din cele aflate, văzute, citite nu putem compara cu cei trăiți de cei din Moldova. Sunt lucruri incontestabile, lucruri care au lăsat urme diferite. Cartea o să vă explice cum aceste urme s-au amestecat, cum ”muștarul s-a amestecat cu maioneza”, bășcălia cu standup-ul, imperiul cu lagărul și cum am ajuns cu toții azi să asistăm buimaci de trei ani la un posibil viitor al nostru care se dă ”în reluare” acum în Ucraina.
Mă așteptam să răscolească ceva prin mine cartea, dar nu mă așteptam să aibă atâtea paliere, intersecții, straturi suprapuse de mentalități, viziuni, obiceiuri. Cartea asta nu mai este despre o generație, un spațiu, așa cum am perceput copiii dingo, cartea asta este mai mult sub semnul unui trubadur prin spații și mentalități, într-o perioadă în care și societatea pare că se schimbă încontinuu și nu-și mai găsește locul. Am spus pribeag, trubadur, v-am zis despre cum bate țara… nu mă credeți? Vedeți și lista locațiilor din țară stabilite pentru ”lansări” ale cărții, și o să vedeți că am dreptate.
Așteptăm revanșa pentru abandonul provocat. De fapt o trăim și apoi o să citim. Sau poate nu. E prea târziu? Nu știu. Cartea se încheie cu un capitol care te face să te frichinești pe scaun sau pe fotoliu, te provoacă… pe mine chiar mă vedeam cu o discuție deschisă cu autorul.
Să știți că în carte există și un erou, nu am să vă spun despre cine este vorba, dar cred că are mare dreptate autorul.
Am scris mult. Să mă iertați, dar între cărămizile vremurilor descrise în ea mi-am zidit și eu speranțele.