La noi, când vine iarna

by Mircea Diaconu

Vazuta prin ochii unui copil, viata pare mai frumoasa. Iar daca pustiul care locuieste intr-un sat din perioada obsedantului deceniu devine naratorul-personaj al unui roman, tragismul epocii este anulat de situatiile comice create de naivitatea perspectivei acestuia. Fiorul primei iubiri pentru o fetita din vecini infloreste intre castele imaginare si aventuri in natura, locul in care traieste este un colt de paradis, iar lucruri marunte, precum o pijama noua, pantalonii largi „de oameni mari” sau bomboanele fondante, sint cele mai mari bucurii ale vietii. Totul se schimba insa cind tatalui i se insceneaza o infractiune, iar baietelul, fratele mai mare si mama lor devin persoane indezirabile. Ceea ce nu-l impiedica pe protagonist sa dea dovada de un curaj si un spirit de sacrificiu care ar face cinste si unui adult. Un roman cu unchi si matusi, cu bunici si vecini – unii ingeri protectori, altii demoni cu chip uman –, in care un suflet inocent ne arata ca binele din oameni poate invinge si in cele mai intunecate vremuri.

Genres: Romanian Literature

171 pages, Paperback

First published January 1, 1980

About the author

Mircea Diaconu was a Romanian actor, writer and politician. First appearing on stage in 1970, and on screen two years later, Diaconu pursued a lengthy career in both formats, working with a series of prominent directors. He acted in some sixty films through the 2000s, and continued to act in theatre during the ensuing decade. He took part in the Romanian Revolution of 1989. In 2008, he entered electoral politics, becoming a senator, and subsequently serving a term as a Member of the European Parliament. In 2019, he ran for president, placing fourth.

Reviews

[Andreea Ursu-Listeveanu · Rating 5 out of 5]

Nu știu dacă mă voi satura vreodată de cărțile scrise din perspectiva copiilor. Inocența cu care povestesc, observațiile pe care le fac, interesele care îi mâna în viață și bucuriile care adulților li se par uneori catastrofe de-a dreptul. În cartea de față, copilul povestitor se bucură de atenția și importanța pe care i le acordă ceilalți copii când tatăl sau este arestat. Sau magnitudinea ideii că va fi operat încât moare de nerăbdare să între în sala, fără să înțeleagă de fapt ce înseamnă.

O carte de încălzit sufletul iarna, dar nu numai. E presărată cu necazurile adulților, cu lacrimile mamei, nedreptatea și lăcomia rudelor de la oraș, însă toate cad în plan secundar când băiatul își povestește aventurile cu Alunița Cristescu, tabieturile și strategiile lui de a-și procura ceva, fricile față de dracii care cânta la trompetă, viață la țară condusă de munca câmpului și animalele din ogradă, derdelușul din spatele școlii și multe altele.

Tare mi-a plăcut.

[Vio · Rating 5 out of 5]

Încă o carte W O W, cînd nu mă așteptam de nici o culoare, doar căutam ceva scurtuț, ușurel, să pară că am citit mai mult anul ăsta, haha.

Sfatul meu e să vă gîndiți la faptul că drăgălășenia asta de carte a apărut în 1980, în caz că aveți nu știu ce probleme cu autorul în 2019 (eu nu am, ha!). :)

Nici nu știu cînd am citit-o (adică știu!), ce vreau să spun e că paginile parcă se dau singure, aspect pe care eu nu îl întîlnesc cine știe ce des.

Mi-a plăcut foarte, foarte mult și o recomand oricui are un ceas două de cutreierat prin codrii narațiunii :), într-un roman scurt, în care fanii lui Andrei Crăciun, T.O. Bobe, Dan Coman și/sau Iulian Bocai ar putea descoperi un nou favorit.

A, da, și e și de sezon. :D

[Io Nuca · Rating 5 out of 5]

Nu mi-a venit să cred că s-a terminat așa repede. Aș fi citit bucuroasă toată iarna din cartea asta.

[Lavinia · Rating 4 out of 5]

La noi, cind venea iarna, oamenii inca taiau porci in spatele blocului, de rasuna tot cartierul, aveam cizme in care intra apa din zapada care se transforma in mocirla cind incepea sa se topeasca, iar mocirla asta parea sa tina infinit mai mult decit zapada in sine.

Mircea Diaconu a publicat cartea asta la 31 de ani si asta spune tot. E inocenta si amuzanta, cu un strop de tristete.

“Cu Alunita Cristescu m-am impacat abia la sfirsitul verii si chiar si atunci numai in sinea mea.”

[L.S. · Rating 4 out of 5]

Mircea Diaconu mi.a plăcut ca actor, în special în Filantropica, m.a dezgustat că politician, în special în Parlamentul european și acum ma surprinde ca scriitor.

Nu e o poveste complicată dar e plină de haz, putând fi încadrată în genul feelgoodstory. :D

M.am bucurat ca totul e bine când se termina cu bine. Desi cred ca arata mai bine fara ultime 10 pagini.

[Ana · Rating 3 out of 5]

in vederea largirii experientei mele literare in aria culturala romaneasca, si intr-un spirit prietenesc, domn' profesor de istorie mi-a oferit aceasta... brosura.

nu ma intelegeti gresit. prin 'brosura' nu vreau sa zic o carte proasta, nici macar nu vreau sa indic catre gradul de placere obtinut citind-o, ci pur si simplu catre lungimea ei. nu sunt, si n-am fost niciodata, atrasa de cartile scurte. ca orice cititor, am defectele mele; unul dintre ele este ca am nevoie de volum. carti grase, carti pe care cand pun mana sa imi umple palma, sa citesc la ele mai multe zile, in special pentru ca nu ma satur niciodata de o carte care imi place. nu e bine, stiu. dar, trebuie sa judec si eu cumva cartile, la prima vedere. de n-o fac dupa colerta, o fac dupa numarul de pagini.

pana acum, nu mai citisem nimic de Mircea Diaconu. l-am vazut in 'Filantropica' si in 'Asfalt Tango' si am fost mai mult decat placut surprinsa de munca lui de actor. avand o mare lacuna in zona culturii romanesti (fie ea cinematica, livreasca sau muzicala), sunt intotdeauna fericita cand descopar ceva 'de-al nostru' care imi place. ca actor, l-am apreciat pe Diaconu foarte mult, pentru o munca meritorie si de insemnatate imensa, pentru un simt al comicului dezvoltat, pentru subiectele filmelor in care a jucat si, intr-un final, pentru ceea ce caut eu cel mai mult intr-un actor: expresivitate.

din pacate, ca autor, parca ii lipseste.

sunt constienta ca exista doua motive mari si late pentru care altii s-ar putea sa nu fie de acord cu mine: 1. nu poti sa declari un asemenea lucru dupa lecturarea unei singure carti din scriitura unui autor si 2. cartea de fata trebuie judecata si inteleasa diferit, avand in vedere subiectul ei.

sa vedem. in cazul primului argument, sunt uneori de acord si alteori nu. o pozitie neutra nu aduce niciodata stabilitate, dar nu cred ca cititorul ( sau cel putin eu, ca cititor) cauta cu adevarat stabilitate in lectura, ci chiar opusul: diversitate, actiune, experienta, nou. astfel, parerea mea neutra ajuta la sentimentul de surpriza: poate ca imi voi da seama cum scrie acest autor, poate va trebui sa citesc inca o carte de-a lui ca sa-mi dau seama; nu stiu, nu aspir sa stiu, acest lucru de la inceput. in cazul cartii de fata, parca mi-am dat seama. da, scrie bine, dar mi se pare in majoritar o scriitura plana, la fel de lipsita de asperitati ca o scafarlie cheala. nu-i gasesc greselile, nu-i vad defectele, nu-i gasesc urcus, coboras, drum cu serpentine, nu alerg niciodata, nu ma fofilez discret( cartea in sine nu pare sa impuna nici-un ritm ); mai presus de toate, nu ma atasez de nimic. se poate spune ca asta este alt defect al meu, ca cititor: fictiunea trebuie sa ma faca sa iubesc, sau sa urasc, sa ma enervez sau sa ma bucur, sa zambesc sau sa plang, ca sa lase o impresie asupra mea.

pentru al doilea argument, vin ( in mod evident ) cu o explicatie subiectiva: nici macar subiectul nu m-a atins intr-un mod in care sa iert platitudinea scriiturii. naratorul este un copil, imi veti spune, si daca vrei sa fii sincer cand scrii din punctul de vedere al unui copil, trebuie sa golesti lumea ireala de anumite lucruri ( explicatiile adultilor ) si sa o umpli de altele ( ideile copiilor ). dar, ca sa fiu sincera, mintea acestui copil, in particular, mi s-a parut destul de ... goala. am inteles legaturile abstracte, am inteles ideile tipice unui baietel, am surprins si faptul ca pentru un copil de la tara, gandirea nu prea putea fi complexa, dar personal nu m-a impresionat cu nimic aceasta incercare de a reprezenta ceva ce, ca adult, nu mai poti cuprinde!

in orice caz, cartea primeste de la mine 2,5 stele, cu rotunjirea de rigoare catre trei. nu a trezit nimic, in aproape toata intregimea ei, in afara de sfarsit, care m-a surprins in mod placut si m-a facut sa consider acea jumatate de punct.

sunt, insa, curioasa in legatura cu alte carti ale lui Diaconu si nu cred ca aceasta carte in particular ma va opri de la a mai citi altele scrise de el, pentru a descoperi, poate, ceva care imi place cu adevarat!

[Norida · Rating 5 out of 5]

Una dintre cele mai sensibile și tulburătoare viziuni ale copilăriei din literatura noastră, frisonant de delicată și crudă. Nu mi-aș fi închipuit, nu știu de ce, că Mircea Diaconu e un scriitor așa de bun.... Și nu înțeleg de ce nu am știut până acum de cartea asta.

[Roxana · Rating 5 out of 5]

Nu am avut idee că Mircea Diaconu scrie atât de bine , ce mult am fost surprinsă!!
Se povestește la persoana 1-a, iar asta vine aproape de suflete și inimă, atinge într-un mod individual cititorii. Cei care ați copilărit la sat sigur veți rezona cu această carte.

Superbă !! 5⭐⭐⭐⭐⭐

[Hyperliteratura · Rating 4 out of 5]

Romanul ăsta miroase. Îmi îmbie simțul olfactiv până-n măduva diafragmei și mi-l gâdilă cu buricele degetelor. Îmi plimbă fantasme ale copilăriei prin fiecare sâmbure de retină și-mi amintește de zâmbetele vârstei de 11 ani care costau o bomboană fondantă, un ghețuș în miez de iarnă, o felie de cozonac sau câteva monede drept răsplată pentru un colind pe jumătate. M-a surprins prin credulitate, prin desenarea unor întâmplări cu acuratețe și emoție în spatele ochilor unui copil care nu le-nțelege în totalitate și m-a emoționat. Am apăsat fervent pe literele tipărite de doar câteva zile și am început să mă-ntreb într-o mare liniște ce-ar mai face copilul din mine, pus în niște situații așișderea celui din carte.

Citește continuarea pe Hyperliteratura:
http://hyperliteratura.ro/o-carte-car...

[Madalina Craciun · Rating 4 out of 5]

Ce carte frumoasa si trista.

[Elena · Rating 3 out of 5]

3,5 ⭐

[Oana · Rating 2 out of 5]

Nu mi-a plăcut stilul de scris, și nici finalul rămas în aer-parcă autorul s-a săturat să mai scrie sau n-a mai avut timp, a scris 'Sfârșit' și gata.

[Socrate · Rating 4 out of 5]

La noi, când vine iarna, toţi norii anului trecut se aşează pe pământ şi sunt zăpadă. De asta e atât de senin şi rece. De asta nu plouă şi putem vedea toate avioanele, care merg spre ţările calde. E drept -că uneori cerul se lasă jos de tot şi ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă însă nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot.

  Încolo, toate ar fi bune – păcat că locuim atât de departe şi avem musafiri numai de două ori pe an. Suntem la trei trenuri depărtare, dintre care unul mic şi două mari. Nu-l cunoaştem decât pe cel mic, unde mergem să întâmpinăm rudele, adică unsprezece unchi şi cincisprezece tanti. Uneori luăm şi roaba, pentru bagaje.

  Bunicul meu, care are şaptezeci, de ani şi înainte de a fi preot a fost rănit în război, spune că iarna oamenii sunt mai buni. Am un scăunel cu trei picioare, pe care stau o oră pe zi să văd lumea care trece pe poteca bisericii, îmi place că zăpada e mare şi oamenii par mai scurţi de picioare. Stau ascuns după fântână şi le dau bună-dimineaţa. Toţi tresar, îmi răspund şi pleacă mai departe, cu picioarele scurtate, cocoşaţi, peste potecă, pentru că iarna nimeni nu poate să mai meargă ţanţoş. După ce trec, le pun puţină apă pe potecă şi mă dau cu sania de douăzeci de ori, de la biserică până în drumul mare. Spre seară mă aşez iar pe scăunel să văd lumea. Acum când poteca e numai gheaţă, îmi plac mult mai mult. îi aştept după fântână şi le dau bună-seara, brusc şi vesel. Apoi îi ajut să se ridice de jos, îi scutur de zăpadă şi ei îmi mulţumesc şi-i spun mamei că sunt bine crescut. Cel mai bine cade dascălul, că e gras şi are un coş cu colivă. După ce îl ajut, îmi dă colivă şi începe să înjure de stele, garduri, câini turbaţi, scripturi, scobitori, bocanci, turnul lui Babei şi nu mai ştiu ce, că nu se mai aude. Într-adevăr, iarna oamenii sunt mai buni.

[Bookaholic]

Publicat într-o primă ediţie în 1980, La noi, când vine iarna, un excelent roman despre copilărie, al lui Mircea Diaconu, apare într-o ediţie revăzută în 2013, la Editura Polirom. Un roman savuros, unul dintre puţinele romane bune ale copilăriei, scrise în ultimii douăzeci de ani, care au fost mai degrabă interesaţi în explorarea altor teme în scris, de recuperare într-o modalitate adesea furioasă a unor subiecte înainte tabu, La noi, când vine iarna îl dezvăluie pe Mircea Diaconu într-o ipostază nouă, de scriitor talentat şi sensibil, de bun portretist care reuşeşte să surprindă o lume demult apusă, o lume tragică, de „tristă amintire” – obsedantul deceniu.

Mecanismul de recuperare a memoriei este declanşat prin ochii unui copil de zece ani, care debordează de vitalitate şi care, chiar şi grav bolnav fiind, încă îşi păstrează optimismul – asta fiindcă nu îşi dă seama de gravitatea situaţiei. Inocent şi vesel, plin de imaginaţie, dar mai ales de o naivitate înduioşătoare (crede, de pildă, că dacă se concentrează suficient pe un nor îl poate destrăma), acest copil ne oferă o imagine nici pe departe sumbră asupra obsedantului deceniu, căci, în definitiv, frumuseţea copilăriei constă tocmai în a te bucura la maximum de ceea ce ai, atunci, acolo, fără să-ţi dai seama de toate implicaturile sociale şi politice. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/despre-obsedantu...)

[Ralu · Rating 5 out of 5]

Cred ca de mult nu am mai citit o carte care sa ramana asa cu mine. E complet fermecatoare si devastatoare. Povestea este scrisa din perspectiva unui copil iar asta m-a facut si pe mine sa ma reintorc in timp. Ma bucur ca am descoperit-o .

[Ana · Rating 3 out of 5]

O lectură plăcută, plină de nostalgia copilăriei, dar lipsită de idealizare. Perfectă pentru prima zi de ninsoare.

[Rosa Fröhlich · Rating 4 out of 5]

O altă lectură reusită, marca Mircea Diaconu, pe care am citit-o după lecturarea volumului de povestiri ,,Șugubina".
În această carte fermecătoare, naratorul-personaj copil ne relatează cu o mare candoare și cu o doză uriasă de franchețe despre familia lui de țărani, care cade victimă unui complot meschin orchestrat chiar de câteva dintre rudele sale.
O narațiune fluidă, plăcută, care se citește ușor și care relevă tragedia regimului comunist și pericolele iminente ale acestuia, văzute din perspectiva inocenței copilărești.
Recomand cu mare căldură această carte, infuzată cu o doză de umor, autentică datorită stilului său și întâmplărilor relatate.

[Andreea Stoica · Rating 5 out of 5]

Citită dintr-o răsuflare, cărticica (prin dimensiunea pe care o are) lui Mircea Diaconu prezintă și reprezintă tabloul unei generații. Deși doar prin povești am cunoscut copilăria din comunism, nu de puține ori s-a întâmplat ca faptele relatate să mă poarte în timpul narat. O lume de adulți văzută prin ochii unui copil nu mai e atât de urâtă.

[Alex · Rating 4 out of 5]

Faina cartea, asa de inceput de iarna.

[Codruta · Rating 5 out of 5]

o carte minunata!

[Natalia · Rating 5 out of 5]

Superbă!!

[Alina Maria · Rating 5 out of 5]

Viața văzută din perspectiva unui copil sensibil și deștept. Un roman surprinzător de profund al actorului Mircea Diaconu.

[Constantina ✨ · Rating 2 out of 5]

1,5✨
La voi, când vine iarna, nu prea mai e zăpadă, așa-i?
Dar la noi, când vine iarna, zăpada e de trei metri și trebuie să străbat troiene maaaari pentru a ajunge la școală. Da-mi place iarna că atunci vin mătușile la noi, care ne pupă, vin și unchii, dar ei nu ne pupă, doar dau mâna cu noi. Și ne aduc bomboane, care dacă-s mai topite poate mă mai gândesc dacă să le mănânc, dacă-s mai înghețate, păi pietricele de joc să fie. Și îmi mai place iarna că atunci mă dau deștept și le spun ălora mari că am citit și eu două cărți, ca frate-miu care e studios, dar eu sunt mai jucăuș, le spun oamenilor că citesc Spartacus, că e despre sovietici, iar oamenii îmi spun că sunt deștept și că voi ajunge bine, iar mama nu-și mai ține capul în pământ, e mulțumită că țin minte ce îmi tot spune.
Iarna asta mi-am petrecut timpul și cu Alunița Cristescu, care are ață în loc de cercei, dar așa e moda pe la noi, cei de la oraș au altă modă, noi o avem pe a noastră, eu o am pe Alunița Cristescu, aia e.
Și îl mai am și pe tata, dar el a cam dispărut de pe meleagurile noastre, tata nu ne bate, dar l-a luat miliția și acum lumea se uită la mine, mamei îi spun că îi vor găsi un alt soț, dar mama pe tata îl așteaptă. Ce-a făcut tata nu vă zic eu acum, dar vă zic că și Alunița Cristescu a cam dispărut din viața mea, nu mai știu pe unde o umbla.

Fata asta de îmi tot scrie gândurile acum a citit și ea într-o zi gândurile mele scrise de un domn ce mi le-a publicat prin 1980, atunci aveam tot atâția ani câți am și acum. Ei nu prea i-a plăcut cartea, dar poate vouă va plăcea de mine și de vecinii mei din spital. Vedeți că începe concursul, paaa!

*Uneori vocea narativă a copilului a fost enervantă (poate prea copilăroasă, dacă pot să zic acest lucru), iar acțiunea mi s-a părut cam plictisitoare, dar cartea e *okay*, probabil cam scurtă. Se citește repede și cu ușurință, cuvintele sunt cernute de nori sub forma zăpezii, iar pe alocuri e frumos scrisă.

"Speranța mea e în cireșele de furat, că al nostru e foarte înalt și, până să ne urcăm noi, fiecare cireașă fuge în lume cu câte o pasăre și nu ne mai rămâne nimic."

[SemneBune · Rating 5 out of 5]

Săptămâna trecută, Mircea Diaconu și-a întâlnit cititorii din București în incinta librăriei Sadoveanu și a făcut un mic interludiu în legătură cu primul său roman La noi, când vine iarna. Am spus mic interludiu pentru că Mircea Diaconu n-a povestit despre ce se întâmplă în roman, ci mai mult despre contextul anilor comunismului și despre noua orânduială care începea să-și pună amprenta încet, încet, pe fiecare porțiune din România (poți citi despre întâlnire aici). Stilul lui Mircea Diaconu, cred eu, este stilul inteligent al unui copil care înțelege, în măsura percepțiilor sale, ce reprezintă viața. Până la urmă, vocea auctorială este cea a unui copil sub 14 ani, e principala voce din roman care acoperă celelalte voci ale personajelor.

de la sursă: Mircea Diaconu – La noi, când vine iarna – SemneBune http://semnebune.ro/2014/mircea-diaco...

[Natasa · Rating 5 out of 5]

I find it so hard to comment about this book, and that is not because I did not like it, or it did not make me feel anything. On the contrary, this book had it all: it was recommended by a very dear person to me, it made me laugh as no book has done before, and it also made me very sad. It is the story of a little boy told by a little boy. Though the topics covered are so complex, the author does a brilliant job in sticking to the naive narrator.
Definitely one of my favourite books! (I will make sure I write to Father Christmas to get me the hard copy as a present for Christmas. :)).