Viața la viteză maximă

by Brigitte Giraud

Prix Goncourt 2022

„Sclipitor." – Rolling Stone

„Am fost atrasă cu o forță irezistibilă de această dublă misiune. Să cumpăr casa și să găsesc armele ascunse. Era ceva nesperat și nu am întrezărit angrenajul ce avea să ne dea viața peste cap. Întrucât casa se află în centrul a ceea ce a provocat accidentul."

Într-o istorisire tensionată, ce evoluează ca o numărătoare inversă, Brigitte Giraud încearcă să înțeleagă ce a dus la accidentul de motocicletă produs pe 22 iunie 1999, care l-a costat viața pe soțul ei. Douăzeci de ani mai târziu, ea trece în revistă evenimentele și analizează pentru ultima oară întrebările rămase fără răspuns. Hazard, destin, coincidențe? Revine asupra zilelor care și-au grăbit curgerea într-un șir de dereglări imprevizibile până la producerea inevitabilului. Entuziasmat de perspectiva mutării și grăbit să înceapă lucrările de renovare, cuplul a uitat cât de periculos e să trăiești.
Brigitte Giraud conduce ancheta și pune în scenă viața lui Claude, și a lor, reveniți în mod miraculos la viață.

„Debordează de emoție la fiecare pagină." – L’Obs

„Foarte delicat, de o duioșie fără margini. Un roman bulversant." – France Culture

„Fiecare capitol descrie emoții la limită, zâmbete abia schițate, clipe de fericire autentică." – Télérama

„O scrisoare de dragoste către un bărbat tandru și blând, o căutare a înțelepciunii și un tablou al vieții cotidiene care seamănă cu a fiecăruia dintre noi." – Version Femina

„O poveste minunată despre sensul destinului." – Le Figaro Littéraire

„O carte emoționantă." – L’Express

„Viața la viteză maximă este o carte luminoasă, vibrând de dragoste (...) ca o ultimă îmbrățișare." – Le Monde Des Livres

Brigitte Giraud s-a născut în Algeria, iar în prezent trăiește în Lyon.
Este autoarea a zece romane, printre care À présent (mențiune specială Prix Wepler 2001), L'amour est très surestimé (Prix Goncourt de la Nouvelle 2007), Une année étrangère (Prix Jean-Giono 2009) și Un loup pour l'homme (Flammarion, 2017).

Genres: France, Fiction, Roman, French Literature, Audiobook, Contemporary, Novels

192 pages, Hardcover

First published January 1, 2022

About the author

Brigitte Giraud, née en 1960 à Sidi Bel Abbès en Algérie française, est une écrivaine française, auteure de romans et de nouvelles. Brigitte Giraud grandit à Rillieux-la-Pape avant de s’installer à Lyon3. Libraire, journaliste, elle écrit et commence à publier à la fin des années 1990. Le 3 novembre 2022, elle obtient le prix Goncourt 2022, avec son récit Vivre vite, qui revient sur l'accident de moto qui a emporté son mari, en 1999, à l’âge de 41 ans. Elle est la treizième femme à recevoir ce prix en cent vingt ans (depuis 1903).

Reviews

[Marc · Rating 3 out of 5]

Rating 2.5 stars. What is it with French literature? This should be the best it has to offer, because it was awarded the Goncourt of 2022. Don't get me wrong: this is very well written and well-paced, but it sticks so much to the surface, it just doesn't resonate.
The focus is well found: after 20 years, a woman looks back on her husband Claude's fatal motorcycle accident. She accurately reconstructs their last hours, and approaches the accident mainly from the question: what if he had not done this or that? What if I hadn't done this or that? Etc. The opening line is promising: “When no catastrophe occurs, we move forward without looking back, we stare at the horizon line, straight ahead. When a tragedy arises, we turn back, we come back to haunt the place, we proceed to reconstruct it. We want to understand the origin of each gesture, each decision. We rewind a hundred times. We become the specialist in cause and effect. We track down, we dissect, we autopsy. We want to know everything about human nature, the intimate and collective forces that make what happens, happen. Sociologist, cop or writer, we no longer know, we are delirious, we want to understand how we become a number in statistics, a comma in the big whole. While we believed ourselves to be unique and immortal.”
But what follows is too much analytical and too little contemplative. There are exceptions, such as this outpouring, where she admits that she does not understand what inspired Claude to drive so fast in the city center: “The logic of others is a mystery, what happens in their brain, what makes them think, speak, write. How do we change a reasonable, predictable attitude, which we can call adult, into a transgressive and fanciful attitude? What makes you a petty bourgeois at one moment, taking out a mortgage at the bank, a good family man, and a punk at another, ready to fight, to screw up everything.»
Great, but to be honest, we actually learn very little about her and Claude's relationship. They even have a 7-year-old son, but he hardly appears on the foreground, and certainly not on an emotional level. It should therefore come as no surprise that the novel ends with the conclusion that she has found no answers to her questions. As said: not badly written, but so superficial.

[Mélanie · Rating 1 out of 5]

"Et si...", deux mots souvent prononcés, à voix haute ou non, afin d'essayer de réécrire l'histoire. Ce sont ces questionnements énoncés par Brigitte Giraud afin de trouver, au cœur d'une journée basique, et tragique, une réponse rassurante à la perte de l'être aimé. A chercher une réponse qui ne viendra pas, on découvre néanmoins la reconstruction de son autrice.

Une autofiction simple et efficace… mais pas nécessairement digne du Goncourt.

[Fátima Linhares · Rating 4 out of 5]

"A casa, as chaves, a garagem, a minha mãe, o meu irmão, o Japão, Tadao Baba, a semana de férias, Hélene, os meus autógrafos. Já começa a ser uma confusão danada."

Este livro é um conjunto de "e se...?". Uma forma que, penso eu, a autora encontrou de relembrar o seu amado marido, exorcizar e fazer as pazes com os eventos que levaram à morte de Claude.

Perante uma tragédia inesperada, será inevitável não nos interrogarmos e se tivesse feito assim em vez de ter feito assado? Talvez não acontecesse tal coisa. É uma forma de nos penalizar e de aumentar o sofrimento. E, sabemos, não adianta nada, pois se não estivéssemos vivos, estávamos mortos. E o resultado não pode ser alterado.

Deixaremos de pensar "e se..."? Não, mas podemos fazer as pazes com os acontecimentos.

[Julia · Rating 4 out of 5]

J’ai été profondément touchée par cette lecture. L’intimité des mots, la force des souvenirs, cette tendresse qu’on finit par ressentir pour cet homme qui aimait la musique et sa femme. Ce récit restera longtemps dans mon cœur.

[Laura Gotti · Rating 2 out of 5]

E finisci veloce, grazie al cielo.
Il marito muore in un incidente stradale, la protagonista fa per duecento pagine scritte grande il gioco dell ‘e se’. E se fossi uscita prima. E se fossi andata da mia madre. E se non fossi andata a bere un aperitivo.

E se io fossi stata alta, sarei stata un’altra persona.

Domanda seria. Per esorcizzare un dolore, per superare un dolore, per vivere un dolore, per affrontare un dolore, serve scrivere un libro? Sono seria. Ho letto mille cose sullo stesso tema quest’anno. Io ho quasi 50 anni. Un dolore ‘forte’ nella vita a questa età lo abbiamo avuto tutti e se è solo uno, siamo nella categoria dei fortunati. A noi, è servito leggere questi libri? Hanno fatto la differenza?

Ieri sera ho aperto un T (vino bianco di Termeno se qualcuno non lo sapesse) e ho lanciato il mio bookclub. È stata una bella serata, carica di acqua in arrivo, il vino piango ghiacciato, i pomodori con il basilico preso in giardino. Ho pensato al mio dolore, come quasi tutte le sere, e ieri sera ho sorriso. A volte serve altro. A me serve altro.

[Henk · Rating 3 out of 5]

A contemplation on how a personal history could have been different. While touching at times, and an easy read overall, I expected more from a Prix Goncourt winner.
It is always important to blame something or someone, even if that someone is you.

Brigitte Giraud tells the story of how her husband died 25 years ago in a motorcycle accident, on the cusp of a new millenium. The widow is reflecting during the sale of her house on what contributed to the events of the death of Claude, which range from the macro level, with a free trade deal between the EU and Japan allowing the motor to be sold in France but not in Japan, to the small particularities of having a meeting in Paris that day to discuss a novel. The portrait of the times is well done, with CDs, no cellphones and a surge of interest in real estate investment.
I do wonder how the author has 1999 as the year the euro was introduced, since the physical banknotes and coins only entered our lives in 2002., but maybe that is just my childlike memories talking.

The start of Live Fast gave me The End of Eddy vibes, with French people their lives being upended by gentrification, leading to deaths of families living in the petrochemical polluted valley around Lyon. The constantly refurbishing (and the quest to move up the property ladder) and their houses being bought up or them evicted for new building projects than again reminded me a bit of what International Booker Prize shortlisted Perfection tries to do, in how it captures a part of the millennial concerns that normally don't get documented. The deadpan American accented audiobook narration was rather distracting. especially when part Paris versus the provinces starts to get into focus more within the book.

If only and There is no such thing as “if only” however more and more show themselves to be the two key tenets the book revolves around. This investigation could have cut deeper, there is a lot of description going on, and parallels are drawn to the close in date near fatal car accident of Stephen King, but nowhere we get the up close and ruthlessly analytical views you get from Annie Ernaux.

It is a shame, and in no way is this a bad book (clearly in sketching an era the novel does a great job and the topic inherently is universal) but I just expected more.

[İpek Dadakçı · Rating 4 out of 5]

Tıpkı Paul Auster’ın 4321’i, Kate Atkinson’ın Hayat, Sil Baştan’ı ya da Jenny Erpenbeck’in Bütün Günlerin Akşamı romanları gibi hayattaki alternatif olasılıklarla ilgili bir novella Hızlı Yaşamak. Bu kez kurgunun merkezinde tek ve çok acı bir kırılma noktası var; alternatif olasılıklar bu tek olaya varan yollar olarak irdeleniyor.

Eşini bir trafik kazasında kaybeden kadın anlatıcının, kazanın meydana geldiği âna kadar olan ve bir şekilde kazayı etkileyebileceğine inandığı zaman dilimini gerek kendisinden gerek dış faktörlerden kaynaklanan etkenleri değiştirerek tekrar tekrar kurgulaması kitap kısaca. Otobiyografik bir kurgu; dolayısıyla anlatıcı aslında yazar Brigitte Giraud’nun ta kendisi. Giraud, madde madde ‘eğer’ler sıralıyor kendince. O gün şuraya gitmeseydi, şunu yapmasaydı, hava öyle olmasaydı gibi kendince eşinin kaza yapmasına sebebiyet verebilecek koşulların üzerinden geçiyor tek tek. Kitap baştan sona eğer’ler ve keşke’lerle yas tutan bir kadının eşinin ölümünü anlatması olarak da tarif edilebilir.

Konu etkileyici. Hayattaki alternatif olasılıklar konusu sanırım en çok ölüm ve yas mevzularıyla kesişince sarsıcı oluyor. Yazarın yas sürecine yaklaşımı da çok sahici. Ben bu derece yakın birinin kaybını yaşamadım; ama hakikaten hiç tanımadığım birinin ölümüne dahi üzülürken eğer olayın ayrıntılarına vakıfsam bu şekilde hayıflanıyorum, kitabı okurken bir kez daha fark ettim. Belki daha derinlikli işlenebilirdi konu ama gerçekçiliği ve sadeliğiyle etkiledi beni. Yas ya da hayattaki alternatif yollar konularına ilgi duyanlara tavsiye ederim.

[about_mava · Rating 4 out of 5]

از این کتاب درسهایی زیبایی گرفتم.اینکه از زندگیم بیشتر لذت ببرم،قدر لحظه هام رو بدونم و برای داشتن چیزی که توی مسیرم قرار نگرفته خودم رو به اب و اتش نزنم ؛چرا که همون یک قدم کوچک میتونه زندگیم رو طوری تغییر بده که دیگه هرگز خودم رو به خاطرش نبخشم!

[Literatursprechstunde · Rating 4 out of 5]

Dieser autobiografische Roman der Französin Brigitte Giraud hat 2022 den Prix Goncourt gewonnen, den größten französischen Buchpreis (was für mich ein wahres Gütesiegel ist, da ich noch nie ein Buch gelesen habe, dass den Preis verliehen bekam und ich nicht mochte. Daher habe ich auch den Plan entwickelt, nach und nach alle Prix-Goncourt-Bücher zu lesen und bin aus ebenjenem Grund auf dieses Schätzchen hier gestoßen).

Vor über 20 Jahren, im Sommer 1999, hat Brigitte ihren Mann Claude verloren bei einem Motorradunfall - ein harter Schicksalsschlag für die junge Frau, denn sie stand fortan alleine da mit ihrem Sohn. Ganz kurz davor hatten die beiden ein Haus gekauft und nur drei Tage nach diesem Unfall musste sie dann dort einziehen mit ihrem gemeinsamen Sohn, der zu diesem Zeitpunkt 6 Jahre alt war. Dieses Haus war ihr gemeinsamer Traum, umso schwerer fällt es ihr, dort nun als unvollständige Familie einzuziehen. Die Frage, wer die Schuld an diesem Unfall trägt, ist nicht geklärt.

Über 20 Jahre später startet dieses Buch. Brigitte muss dieses Haus verkaufen, weil ein Bauunternehmen das Grundstück gekauft hat und es abreißen lassen will. Für Brigitte fühlt es sich an, als würde sie ihre Seele verkaufen und vielleicht auch die von Claude, weil es eben der letzte gemeinsame große Schritt war, dieses Haus zu kaufen. Und genau deswegen ist dieser Zwangsverkauf für sie auch der Auslöser gedanklich zurückzukehren ins Jahr 1999. Und sie beginnt den Tag von Claudes Tod akribisch zu rekonstruieren mit der Frage, was diesen Unfall hätte verhindern können. Sie wählt dafür eine spannende Herangehensweise und zwar die der „Wenns“, 23 an der Zahl. Zum Beispiel „Wenn mein Großvater sich nicht umgebracht hätte“ - denn von ihm hatten sie das Geld geerbt, mit dem sie das Haus bezahlt haben. Oder auch „Wenn mein Bruder nicht plötzlich eine Woche Urlaub genommen hätte“, denn ihm gehörte das Motorrad, das er bei Claude und Brigitte abgestellt hatte, das Unfallmotorrad. „Wenn ich Claude angerufen hätte, wie ich es hätte tun sollen, anstatt mir Elaines neue Liebesgeschichten anzuhören“ dann hätte Brigitte ihm gesagt, er müsse den Sohn nicht von der Schule abholen, was wahrscheinlich alles geändert hätte. Es ist Wahnsinn, sich zu überlegen, was alles hätte passieren bzw. nicht hätte passieren dürfen, um diesen Unfall zu verhindern. Sie klamüsert die allerkleinsten Details dieses Tages auseinander und macht sie zum Anlass verhindern zu können, dass Claude stirbt. Dabei gibt die Autorin ganz viele Einblicke in die damalige Zeit und ihr gemeinsames Leben mit Claude und welch eine Lücke sein Tod in ihr Leben gerissen hat. Eigentlich ist dieses Buch eine große Suche nach dem Schuldigen und macht bewusst, dass jeder kleine Minischritt den Verlauf hätte ändern können.

Ich finde dieses Buch ganz besonders mutig, da ich es als eine Form der Trauerbewältigung gelesen habe, die sie hier mit uns teilt. Es ist ein Buch über das Leben, aber auch im Speziellen über die Liebe. Doch wo führt es hin, wirklich jedem „Was wäre, wenn“ nachzugehen?! Ist dies eine sinnvolle Bewältigungsstrategie bzw. inwiefern kann es helfen, mit der eigenen Trauer umzugehen?! Muss man wirklich jeden einzelnen Schritt nachvollziehen, der zu einem Tod geführt hat, um damit abschließen zu können?! Brigitte Giraud bleibt uns diese Antwort nicht schuldig und ich bin dankbar für diese Erkenntnis, die sie mir mit auf meinen Lebensweg gegeben hat. Lest es, wenn ihr auch in irgendeiner Weise mit dem Schicksal oder dem Tod eines geliebten Menschen hadert. Ich verspreche: Es lohnt sich!

[Jovi Ene · Rating 4 out of 5]

Dacă n-ar fi fost așa, ar fi fost altfel. Istoria contrafactuală nu o găsim doar în cărțile de non-ficțiune, ci și în romane foarte bune, precum acest „Viața la viteză maximă”. Brigitte Giraud se întoarce aici în timp, într-un roman profund autobiografic, pentru a retrăi accidentul de acum 20 de ani, în care soțul ei și-a pierdut viața, pe când călărea o motocicletă (aproape) de curse, o Honda interzisă în Japonia întrucât era prea periculoasă, dar permisă în Franța. Autoarea își construiește romanului în capitole care încep cu „Dacă...”, încercând să deconstruiască micile amănunte care au dus la moartea iubitului ei soț: ce-ar fi fost dacă?
Da, un bun roman Goncourt, unul plin de tristețe, de nostalgie și de nedumeriri.

[Nelson Zagalo · Rating 5 out of 5]

Há muito que não lia um livro capaz de me tocar tão intensamente durante a leitura. Giraud cria um mundo particularmente humano, secular e psicológico a propósito da recordação do marido que morreu há 20 anos num acidente de mota. É uma viagem, ao longo de todos os "se" que "se" não tivessem acontecido o marido não teria morrido, feita numa escrita limpa mas plena de nuance e significado. Ao fechar do livro quase nos caem as lágrimas...

Prémio Goncourt 2022.

O livro está editado em Portugal pela Planeta.

https://www.publico.pt/2022/11/03/cul...

https://www.dn.pt/cultura/estas-nocoe...

[Petra Jovanović]

Odlična knjiga! Rekonstrukcija tuge kako bi se ista (koliko je to moguće) prebrodila. Delo sadrži pregršt referenci iz sveta muzike, književnosti, filma, koje doprinose duhu vremena i osećaju kolektivnog, dok se, unutar sveta koji je okružuje, autorka fokusira na individualnu (sopstvenu) tragediju, onu koja nikada ne može da liči ni na koju drugu.
"Više nisam mogla da slušam muziku, razumela sam Margerit Diras koja je govorila do koje mere muzika može da je povredi, što mi se tada učinilo pomalo pozerskom izjavom."

[Uroš Đurković · Rating 5 out of 5]

https://strane.ba/uros-durkovic-uspor...

[Marta Silva · Rating 2 out of 5]

2.5 ⭐️

“Regresso à litania dos “se” que me atormentou durante todos estes anos. E que fez da minha vida uma realidade no pretérito do condicional.”

É pela voz da autora que, 20 anos após a morte do seu marido, esta revisa o passado e as várias condicionantes que podiam ter evitado o acidente de viação do qual foi vítima.
Foi uma leitura que me causou uma certa ansiedade, não sei se pela fixação na reconstrução dos vários cenários possíveis, se pela falta de empatia com a própria história.

[Frey · Rating 2 out of 5]

C'est donc ça d'être psy.

[Eduardo Teles · Rating 4 out of 5]

3.8*

[Marika_reads · Rating 4 out of 5]

Osobista historia autorki, która retrospekcjami cofa się w czasie i zastanawia co można było zrobić inaczej, by 20 lat temu nie doszło do śmiertelnego wypadku jej męża.
„Jeśli nie wydarza się żadna katastrofa, idziemy do przodu, nie oglądając się za siebie, wbijamy wzrok w horyzont, patrzymy w dal. Kiedy dochodzi do dramatu, cofamy się tą samą ścieżką, wracamy w te same miejsca, odtwarzamy sekwencję zdarzeń”. Wymienia jak litanię ponad 20 „gdyby”, które od lat nie dają jej spokoju. Gdyby zadzwoniła do męża od przyjaciółki, gdyby nie uparła się na kupienie domu, gdyby Stephen King zginął potrącony furgonetką, etc. Jedna mała niepozorna decyzja może diametralnie zmienić bieg wydarzeń, a przez to „gdybanie” na długo utknęła w trybie przypuszczającym czasu przeszłego, jak określa to sama Giraud.
Zastanawiałam się czy to jest książka o żałobie? Bo z jednej strony wspominanie tego zdarzenia, analizowanie ostatnich godzin życia męża czy w ogóle mówienie o jego śmierci może na to wskazywać, ale ja zupełnie jej nie odbieram jako książki o stracie. Jest poruszająco ze względu na temat, ale forma, sposób narracji nie popada w banał, nie rozczula. Giraud jest świadoma tego co nieodwracalne i wydaje się być pogodzona z tym co się wydarzyło. I to jest wbrew pozorom siła tej książki. I jasne, że uroniłam na niej niejedną łzę, ale wiecie, ja płaczę na reklamach :)

[Patricija || book.duo · Rating 4 out of 5]

4/5

Gana unikali prieiga prie netekties, kaip kad tikriausiai tikėtina ir įprasta, griebiantis šiaudo, tačiau iš šiaudų surenčiant nenupučiamą namą. Ir šiaudai šiuo atveju – įvairios priežastys, kurios galėjo padėti išvengti autorės vyro mirties. Nuo mažiausių, nereikšmingiausių – pavyzdžiui, jo išeinant iš namų klausytos dainos, iki didelių ir svarbių – tarkim, sveikatos draudimo neturėjimo, tokio jam netipiško. Ir autorė, nors ir būtų galima nueiti kitu keliu, apie netektį kalba be tragizmo, supindama gausybę temų – muzikos, istorijos, feminizmo, literatūros, technologijų. Toli gražu ne visada man su prancūzų literatūra pakeliui, tačiau čia nėra nei perdėtos dramos, nei pozos – tiesiog nuoširdus sąrašas, galintis padėti bent truputį sumažinti skausmą. Kartais tik apėmė jausmas, kuris aišku ne kokia rimta kritika, o tik mintis, kad skamba kaip vyresnio žmogaus noras atrodyti kiek kietesniu (knygoje rašo „coolliškesniu ;) ) nei kad yra. Ir jo visai nereikia – tik kelia šypseną. O gal, vertinant knygos temą, reikia net labai?

Nors tema ir jos pateikimu knygos labai skirtingos, visgi literatūrinėje apdovanojimų padangėje galima įžvelgti susidomėjimą tikrų istorijų analize – tiek kalbant apie šią knygą, tiek apie Nobelistės „Įvykį“. Jautriausia šioje knygoje tai, kaip per prisiminimus ir mažas detales autorė kuria vyro, kurio neteko portretą, kaip nesileisdama į išsamius aprašymus vis tiek išmoko mus jį pažinti – muzikos mylėtoją, motociklų entuziastą, Stepheno Kingo gerbėją, mylintį tėtį ir sutuoktinį. Tuo pat metu atskleidžia ir savo pačios portretą – tokį gyvenimišką ir nepagražintą, tikrą ir todėl žavų. Net jei tokia netektis, ačiū Dievui, nepatirta, nesunku įsijausti į jos situaciją, perimti emocijas ir kartu gedėti žmogaus. Giroud meilės pakanka abiems – ir jai, ir skaitytojui.

[Maria Yankulova · Rating 4 out of 5]

Да изгубиш бащата на детето си, любовта на живота си, партньор, приятел, любовник - струва ми се жестоко и немислимо. И въпреки това не се замислих и веднага си купих автобиографичния роман на Брижит Жиро, в който 20 години след смъртта на съпруга и в инцидент с мотор тя изследва всички събития и взети решения, довели до фаталния край…

Щастието е ефимерно и неуловимо или по-скоро ние го пускаме да изтече през пръстите ни като пясък? Защо искаме, неспирно преследваме нови върхове и търсим - по-голяма къща, по-добра работа, по-добър квартал, по-добро училище за децата си? Историята на Брижит Жиро за загубата на любимия и Клод ме накара да погледна на всичко това от нова перспектива.

23 Ако, които биха довели до друг развой на събитията и Клод можеше да е жив… Ако не беше видяла и пожелала голямата къща с хубав двор, ако не беше получила наследство след самоубийството на дядо си, ако беше звъннала на Клод вечерта преди инцидента, ако…

Двайсет години авторката търси отговорите на всички ако… После решава да продаде къщата, в която Клод никога не е живял…

Романа печели награда *Гонкур* за 2022г. Вероятно много хора биха се запитали защо авторката решава да напише книга за най-голямата загуба в живота си. За мен отговорът е един - защото писането е терапевтично и вероятно така се преработват емоциите.

Странно е, че въпреки тъгата и меланхолията из страниците имаше и някаква нотка на уют и нежост, защото освен за загуба, книгата е и историята на една любов 💙

“Имаше приятели, които построиха дига, които ми помогнаха да пребоядисам къщата. Имаше книги, тези, които написах, думи като тухли, които трябваше да циментирам въпреки всичко. Имаше Тео и неговата изобретателност, идеите му как да те възкреси, после как да ни спаси. И рождения ден, когато танцувах под погледите на другите, четиресетия ми рожден ден. Имаше първите моменти с усещането, че опасността се отдалечава, после онази неочаквана, ужасяваща свобода, която ми позволи да поемам всякакви рискове. ИмШе шемета на новата любов въпреки липсата ти. Смесването на желанието и скръбта, всичките теьи противоречия , живота като центрофуга на перална машина.

Имаше вярност и чувство за вина.

Големите думи.”

[Kasa Cotugno · Rating 5 out of 5]

Soulmates, they met young, married soon, had a son, seemingly the recipe for eternal happiness. Then he has an accident ending it all. Although this is over 20 years ago, his widow still muses on the vagaries of life that possibly could have avoided the outcome. In miniscule chapters preceded by "If only," she tells their history and even that of the motorcycle he was riding at the time. Not his. Not even available for sale in the country in which it was built (Japan). A couple well versed in the culture of the day, much reference is made particularly to music as his love for that medium was his source of joy as well as his employment at the Lyon library. Much wisdom between these pages, as well as regret, and one can only hope that by writing it down, she is able to help herself.

[Julien Casals · Rating 3 out of 5]

L’entreprise est sympathique et touchante, mais très étonnant que ce tout petit livre ait obtenu le prix Goncourt. Si on le lit en 2 heures sans déplaisir (surtout pour les Lyonnais qui y retrouvent comme moi des lieux et une époque familiers), cette histoire n’a tout de même pas grand intérêt, et ne brille ni par ses qualités littéraires ni par son ambition romanesque.

[Korcan Derinsu · Rating 3 out of 5]

3.5/5

Hızlı Yaşamak daha önce hiçbir kitabını okumadığım (hatta varlığını bile bilmediğim) Brigitte Giraud’nun Goncourt Ödülü’nü kazanan romanı. Kısaca özetlemek gerekirse başına gelen acı olaydan sonra tüm hayatı değişen yazar (ki bu kısmı tamamen otobiyografik) hayatının dönüm noktası olarak gördüğü bu olaya kadar yaşanan büyük-küçük, doğrudan-dolaylı her şeyi kendince “geriye sarıyor”. Yani “öyle olmasaydı nasıl olurdu?” mantığı üzerine kuruyor romanını. Roman diyorum ama klasik bir roman değil bu. Ne demeli onu da bilmiyorum. Tek bildiğim bu kitabı sadece ama sadece çok acı çeken birisinin yazdığı. Dili düz, anlatımı da yeknesak olduğu için bir noktadan sonra okuyucuyu kaybedecek gibi oluyor ama yas sürecinin ruh halini (özellikle hiç olmadık detayların düşünülmesini vs.) güzel aktarmasıyla bence amacına ulaşıyor.

[Lelis · Rating 2 out of 5]

Ovoliko preispitivanja, sta bi bilo kad bi bilo...
Zamorila me ova knjiga

[Najib · Rating 4 out of 5]

L’autrice, Brigitte Giraud, nous dévoile son grand amour posthume de Claude, son mari. Raconté sous forme de questions et d’effets Papillon…Une toute petite modification du fil d’événements aurait pu tout changer et réserver une toute autre vie à notre autrice…Ce livre lui permet, à mon avis, de faire son deuil…20 ans plus tard.
3,5 ⭐️

[Cristina · Rating 2 out of 5]

Pues sintiéndolo en el alma, lo abandono. No me está interesando, no me apetece leerlo y no me está resonando en lo más mínimo.

Creo que es un libro que puede funcionar para otras personas (de ahí las dos estrellas), pero no es para mí.

Por suerte, hace mucho que pasé la época de tener que terminar un libro simplemente por haberlo empezado. Ahora elijo ser feliz.

[Claudiu · Rating 2 out of 5]

un roman scris frumos, aproape poetic pe alocuri, dar, din punctul meu de vedere, moda romanelor scurte, cu puternic caracter autobiografic si scrise folosindu-se de tropii non-fictiunii, nu prea mai este de actualitate.

[Erlesenes.Zerlesenes [Berit] · Rating 4 out of 5]

Am 22. Juni 1999 verliert die algerisch-französische Autorin Brigitte Giraud ihren Ehemann bei einem Motorradunfall. Ihr gemeinsamer Sohn ist damals 8 Jahre. 20 Jahre später beginnt sie, das vorliegende Buch zu schreiben. Einen “Schlusspunkt” setzt sie damit hinter die Trauer um ihren Ehemann sicherlich nicht, aber sie gewährt uns einen sehr intimen Einblick in ihren Trauerprozess. Besonders hervorzuheben ist dabei die Form des Romans.

Anders als bei einem Tod nach (langer) Krankheit lässt der plötzliche Verlust eines geliebten Menschen viel Freiraum für die Frage: “Was wäre, wenn…?”
Brigitte Giraud hat sich in den 20 Jahren nach dem Tod ihres Mannes viele Fragen dieser Art gestellt, sich regelrecht an ihnen abgearbeitet. In kurzen Kapiteln, die sich beinahe wie kleine Essays lesen, nimmt sie uns mit und dröselt anhand dieser Fragen (Was wäre, wenn sie nicht in Paris bei ihrem Verlag gewesen wäre? Was wäre, wenn es nicht geregnet hätte? etc) den Unfallhergang auf. Dabei gewährt sie uns intime Einblicke in ihr Familienleben und zeichnet gleichzeitig ein lebhaftes Bild des Frankreichs der 90iger Jahre.

[Sepehr · Rating 2 out of 5]

کتاب شبیه به یک مقاله بلند است. اگر "شلدون کوپر" یک داستان در مورد تصادف مینوشت احتمالا شبیه همچین کتابی می‌شد

[Aleksandra Szranko · Rating 1 out of 5]

Jakąkolwiek ewentualną przyjemność z książki zepsuła mi lektorka, która francuskiego Claude'a czytała [Klut]. [Klut] to, [Klut] tamto.
A pod koniec pojawił się [Pakora Bam]. Tak, dobrze kminicie: Paco Rabbane. Jezusie.

Anno Szawiel, zmaściłaś.

Książka: 2,5 gwiazdki.
Audiobook: siadaj, pała!

[Luís Queijo · Rating 3 out of 5]

Não sendo um adepto de biografias, “livros de memórias” ou de auto-ficção (ainda que já me tenha espalhado à grande com todos os géneros), “embarquei” na leitura deste com esperança que trouxesse alguma agradável surpresa - afinal ganhou o Goncourt. Não traz.
Baseado em condicionais, a autora tenta encontrar alguma razoabilidade onde ela não existe - na morte, escalpelizando todo um trajecto que a ela conduz.
Consigo perceber a necessidade catártica de um acontecimento destes. Não consigo é imaginar o que é viver vinte anos sem o fazer.
E eu que tinha o Goncourt como o prémio/concurso que não defraudava…
Lê-se, se não houver nada mais interessante.