La première des "petites scènes capitales" pour Lili, c’est celle d’une photo que lui montre sa grand-mère, il y a une mère et son bébé, le bébé c’est elle, la mère a disparu. Quand son père se remarie elle se trouve à 5 ans avec trois sœurs et un frère par alliance, avec ce décalage de fille unique qui peine à comprendre les relations familiales et que l’adolescence rend plus opaques. L’aînée devient rebelle, le garçon veut devenir moine, la cadette meurt et chacun part loin du foyer. Seule Lili reste en témoin muet de la tragédie familiale qui n’en a pas fini de révéler ses secrets, puis s’en va elle aussi étudier à Paris, change de cap en mai 68 pour l’expérience communautaire, poursuivant une quête de soi tâtonnante, traversée de rencontres, d’éblouissements solitaires, de révélations dont elle ne sait que faire. Plus qu’un roman familial c’est la recréation de scènes qui ont marqué les personnages, de l’enfance à l’âge adulte, de manière indélébile et souvent sous forme d’évocations très visuelles que Sylvie Germain explore. Elle en déroule le questionnement intime : secret des origines, terreur enfantine de l’abandon, constitution toujours incertaine de soi, effarement devant le mal et aussi, ce que l’amour veut dire, comment vivre avec ses morts, comment répondre à un appel plus grand que soi.
Germain received a doctorate in philosophy from the Sorbonne, and taught it at the French School in Prague from 1987 to 1993. She claimed that philosophy, 'a continuous wonder' to her, was also too 'analytical', and she switched from Descartes and Heidegger to Kafka and Dostoevsky. She grew up in rural France, in an area steeped in mythology and folklore, and she admitted 'that the power of place had a huge effect on me but it was an unconscious one'. That her prose was 'related to the earth ... the soil, the peasants, the trees', was revealed in her first novel, The Book of Nights (1985), which won six literary awards. The second novel, Night of Amber (1987) continued from the first, and was followed by Days of Anger (1989). Despite this three-part structure, Germain claimed that she was 'trying only to express an obsessive image and to explain it to myself. I have no pretensions to creating a mythos. Each book begins with an image or a dream and I try to express that and give it coherence.'
I didn’t know her, but the French writer Sylvie Germain (° 1954) recently received an award in my country and that's why I read this little book during a short stay in Paris. In essence, this is the sad story of a certain Lili, born shortly after the Second World War and always looking for her place in life. Lili constantly has the impression that she is undesirable, in her family, in the world, and is regularly confronted with death. This seems very dark and indeed, I had the impression of being in a naturalistic novel, also because of the enormous mental distance between the characters.
But Germain really puts in her own accents. She regularly interrupts her story with impressionistic descriptions of Lili's intense experiences: the strangeness of the bird weeping she could hear in her room as a child, the wonder of a thirty-foot-long tulip tree, the experience of the greatness of the cosmos, etc.; so, usually it are existential experiences related to nature, in reference to the mystics (Ruusbroec is cited). At this point, Germain is at her best as a writer; when she only follows the course of events, her style is weaker and fragmented; perhaps that’s why she gave this novel the title “small, capital scenes”.
Germain can write and she certainly has something to offer regarding the human soul. With Lili, she has put a very fragile character on paper. But this booklet did not fully convince me of her talent: the style and tone of the story are too variable, and the story is too dark and sometimes melodramatic, even though in the end Lili finds quiet happiness and inner peace.
Născută în 1954, autoarea franceză Sylvie Germain a absolvit în 1976 filozofia la Sorbona și în 1981 și-a luat doctoratul în filozofie și estetică la Universitatea Parix X-Nanterre. A fost studenta lui Emmanuel Levinas și s-a specializat în studiul ascetismului în misticismul creștin. Motivul pentru care am menționat toate aceste date, pe care nu le cunoșteam când am început să citesc micul ei roman Întâmplări dintr-o viață (orig. fr. Petites Scènes capitales), se datorează faptului că formația sa filozofică se simte în fiecare rând al cărții.
Nu e vorba de o filozofare greoaie sau încărcată de citate, este una destul de aplecată asupra cotidianului, amestecând evenimente și imagini mundane cu întrebări fundamentale despre sensul vieții și al morții, rațiunea existenței și limitările condiției umane. Însă substratul filozofic, foarte bine asimilat de autoare, se simte puternic. Sylvie Germain nu face paradă de cunoștințe, însă se simte că filozofia a devenit pentru ea un mod de înțelegere a lumii. Însă, la fel ca și Gabriel Osmonde, și ea pare a se fi revoltat asupra incapacității marilor gânditori de a face față mărunțișurilor existenței obișnuite (idee pe care Makine aka Osmonde o dezvoltă în Lucrarea iubirii și Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire). Astfel că (după cum apare pe contul ei de autor pe Goodreads) descoperind filozofia „prea analitică”, a renunțat, în timp, la Descartes și Heidegger, pentru Kafka și Dostoievski. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/recenzie-int...)
Sylvie is definitely a talented writer, nobody can deny this, but unfortunately her falls into the pit of pretentiousness and really cheap dark analysis overwhelm the reader in a very unpleasant way. Writers need to understand that, nowadays, elitism is dead. With capital D. What could have a been a pretty decent book, with interesting characters... turned into an unleashed stream of emotions that turns off any sympathy and desire to get close to the author.
Sylvie Germain scrie sub semnul urgenței: timpul trece alert sau se dilată, vindecă și rănește din nou, nu-ți lasă momente să respiri, dar, dacă ți-ar lăsa răgaz să înțelegi totul dintr-odată, ai plânge. Romanul este, în același timp, o tresărire violentă, o inflamare, o reverie, o întrebare. Scriitura are o eleganță desăvârșită, o aviditate spontană, imortalizări memorabile și o impalpabilă impresie de deja-vu, ca și cum trăirile personajelor sujnt de fapt retrăiri, ca și cum poveștile lor ar fi reîncarnări, ar fi reîntregiri ale unui doliu uitat. Însă și când ai reîntregirile, tabloul nu este complet, lipsurile îți amintesc de întreg, iar tu nu ai fost niciodată un întreg.
Pe Lili copil, imaginea ei de ființă orfană și înțeleaptă, o recuperăm încă din primele pagini și încercăm să înțelegem această interioritate fragilă care se simte călău, care își pune întrebări existențiale, dar fără să exteriorizeze aproape nimic din ce nu și-a propus. De când era (mai) mică și (mai) inocentă, dar nu lipsită de apărare, de când încă era curioasă, de când locuia numai cu tatăl ei și o entuziasmau nespus vizitele la bunica. O cunoaștem pe Lili încă dinainte să o cheme și Barbara. O cunoaștem și, în același timp, nu o vedem din spatele acelor gratii invizibile ale distanțării de un altul, ci vedem prin sufletul ei intrigat, ne atașăm și realizăm că ne-am atașat abia după ce devine un adult dintr-o bucată, fragmentat și adunat în sforțarea de a se obișnui cu sine, cu realitatea identității ei și cu lumea din jur. Afectată de un oarecare „efect tribal”, antrenată să-și ascundă frustrările și nevoia disperată de afecțiune, Barbarei îi place să lase impresia de putere și își joacă rolul de femeie independentă cu demnitate. Cu demnitate și revoltă mocnită.
Figura maternă lipsește cu desăvârșire din viața personajului, cel puțin figura aceea caldă, vie, autentică, cuibărită în imaginația ei și pe care o studiază uluită în fotografia veche din casa bunicii, singura legătură cu trecutul. Acea figură la care se trezește visând și/sau sperând câteodată, pe care o asociază dezastrului, abandonului, trăind sub stigmatul vinovăției, rămâne o umbră ștearsă până când adevărul brutal, dar nu total, îi este revelat. Riscă, dar niciodată din toată inima; gândul de a avea copii este repede alungat de umbra mamei, atât de subtil, încât pare că nici nu este menționat, atât de brusc, că pare a nu-l fi avut niciodată. Să fii mamă presupune întâi de toate un pact pe care îl are de făcut cu trupul ei, apoi cu sinele, dar Lili Barbara nu ia niciodată în considerare această posibilitate: a văzut prea multe maternități ratate, a respirat traumele lor, le-a avut în fața ochilor, le-a pipăit cicatricile. Toate femeile din viața ei au fugit, mai devreme sau mai târziu. Sau copiii lor au fugit de ele, pentru a se salva. Imaginea maternă oglindită de memoria absenței și a morții o descurajează, o scufundă în preajma pierderii de sine.
Romanul are un acut spirit de analiză, de percepție și, paradoxal, de înstrăinare. Narațiunea tinde să te apropie de slăbiciunile, de ciudățeniile, de interioritatea unui personaj, pentru ca apoi să te izbească șocul provocat de dualitatea trăirilor, de simplitatea opțiunilor, de complexitatea firelor care se țes între sinele lui Lili și ceilalți.
Protagonista romanului este însăși viața, o altă viață alcătuită din multitudinea de vieți, cu zbuciumul fiecăruia, cu simplitatea fermecătoare sau dureroasă a zilelor și alegerilor, a întrebărilor și răspunsurilor. O viață care a înlănțuit mai multe destine, diverse conjuncturi, a cunoscut boala și a risipit, a crezut și a blestemat, a abandonat și a (re)născut. O viață care și-a recăpătat amintirile și a învățat să trăiască din nou cu ele, care s-a obișnuit cu dispariția și a știut să o imortalizeze. Care a uitat de muzică și apoi a adus-o din nou în viața ei. O viață ca o comedie, ca o tragedie. O viață ca un ceai amar în care insiști să pui cubulețe de zahăr până ajungi să te obișnuiești, într-un final, cu gustul.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Scris într-o notă melancolică, uneori chiar cinică, romanul urmărește maturizarea unei femei, înconjurată de oameni și evenimente ce-i stârnesc o permanentă îndoială de sine. Lili, protagonista romanului, nereușind nici măcar spre sfârșitul vieții să-și răspundă la întrebările puse de fetița din ea. Poate că uneori autoarea exagerează cu numărul de probleme existențiale ridicate în fața personajelor, însă reușește să creeze o stare de continuă meditație, așa aplecată asupra micilor gesturi și fapte ce înlănțuite ne conduc într-o parte sau alta a vieți, de parcă am fi niște păpuși mânuite de inconștiența unui copil.
Lili se remémore les jeux avec sa grand-mère quand elle était enfant… elle vit avec son père, sa mère Fanny est partie quand elle était toute petite et elle n'a aucun souvenir d'elle. Un jour, elle apprend Fanny s'est noyée en mer, elle essaie de s'envoler sur sa balançoire pour la rejoindre au Ciel. Ses compagnons d'enfance sont les oiseaux de la volière, à côté. Elle les connait tous, reconnait leurs chants, le temps s'écoule paisiblement. Un jour, son père agrandit la famille car il a rencontré Viviane dont il est tombé très amoureux. Viviane a une fille Jeanne Joy qu'elle a eu d'une première rencontre, un fils Paul et deux jumelles nées d'une relation avec un troisième homme.
Dès le début, j'ai été séduite par le style d'écriture de l'autrice et je me suis rapidement attachée à la petite Lili. Je m'y suis tellement attachée qu'en tournant les pages, je n'avais pas envie qu'elle grandisse, surtout au vu des malheurs qui lui arrivent... La tournure des événements m'a presque "gâchée" ma lecture, je ne m'attendais pas à un tel revirement de situation. Je ne sais pas si je conseillerais ce livre qui est un peu déprimant :/ Je mets 3 étoiles pour la plume de l'autrice et non pour l'intrigue, même si je lui reconnais quelques qualités.
O carte căreia nu i-am dat prea mari șanse pe la început, dar care m-a impresionat pe la mijloc. O poveste de viață conturată de diferite episoade din viața lui Lili Barbara, cum își spune spre final. Ușor de citit, o lectură relaxantă, nu foarte provocatoare. Tristă pe alocuri, șocantă, dar și deschizătoare de minți. Merită!
Deci cred ca e cea mai tristă carte pe care am citit-o vreodată! Întrebări, incertitudini, secrete...și nimeni să dea răspunsuri. Relații trăite cu intensitate sau rupte la apogeu, moarte, cântec și, ca un liant printre toate, arta.
O carte suavă și tulburătoare, alcătuită din crâmpeie de viață pictate în nuanțele tristeții, în culorile nebănuite ale singurătății și ale întrebărilor filozofice...O familie compusă și descompusă din lumini și umbre, spulberată și reclădită din amintiri, speranțe și iubire dureroasă.
Ce-i drept, Sylvie Germain trece ca un tren în fugă peste anumite episoade, însă pe mine personal nu m-a deranjat acest aspect chit că mi-aș fi dorit să zăbovească ceva mai mult asupra primei iubiri a Barbarei, spre exemplu. Autoarea fix asta și-a dorit - să scoată fotografii dintr-un cufăr de amintiri și să vorbească despre fiecare în parte într-o manieră melancolică, aproape cinematografică și alertă, însă fără să se grăbească undeva anume.
Mi-au plăcut enorm mai multe pasaje de-o sensibilitate poetică aparte (voi reveni cu citate). Mă va bântui multă vreme această carte...
Multă moarte în acest roman-bijuterie, poate puțin nerealist la o primă „vedere”(deși știu cazuri), însă nimic nu este romanțat de dragul lacrimilor vărsate gratuit. Proza lui Sylvie îmi pare mai degrabă un sirop dulce-înțepător care se înfășoară cu grație în jurul unei prăjituri din foietaj extra-fin și ciocolată amară.
Sylvie Germain is blessed with a precious gift of language, petites scènes capitales is a labyrinthine novel of loss, tragedy, fear and wounded childhood, it is also a novel of unanswered questions about death, life and existence..Lili/Barbara who starts questioning her identity as a child who grows up without a mother and keeps looking for herself through the course of her life ends up asking the same questions as a mature woman, in between we find scenes of her transformation, her relationship with her family, her loves, her choices, her eternal quest for knowing where she truly belongs, and we find the essence of Germain philosophical and poetic writing that enchants despite its melancholy, a solid proof of Germain's sensibility and deep understanding of the human soul..
j'ai aimé bien l'idée de ce roman.Il est tragédies et un peu philosophique et mystique. c'est dur de voir une petite fille qui ne sait pas qui est elle, elle manque de confiance. elle a perdu sa mère et sa grand- mère. et puis elle doit partager son père avec les enfants de belle-mère. Au début je ne comprends pas la relation entre le roman et le titre "Petites scènes capitales", mais après je trouve qu'il y a 49 scènes petites mais au même temps gros. les scènes offre aux questions ouvertes sur la vie, la mort, l'absence, la religion "des questions de l'existence".
Même si le livre est inégal, la puissance évocatrice de certaines "petites scènes capitales" m'a vraiment enchantée et je recommande la lecture de ce livre. La scène sur la balançoire, la voix des oiseaux captifs, la première rencontre avec l'océan, autant de pages et bien d'autres qui communiquent une forte émotion. Le livre terminé, je le reprends souvent pour en relire certains passages, toujours avec le même plaisir.
On a toujours plaisir à retrouver la talentueuse Sylvie Germain, cependant ce livre n'est pas celui que je préfère: peut-être un peu trop triste et fermé sur la souffrance de cette enfant?