What do you think?
Rate this book
Cele mai frumoase poezii
„Mircea Ivănescu a reuşit să împingă cuvintele într-un teritoriu care părea să le rămână inaccesibil: teritoriul clipei, al atomului temporal, al părţii aceleia de timp care rezultă la capătul ultimului gest de disecţie imaginabilă în fluxul trăirilor noastre. Nimeni, la noi, nu a dat – în deplină discreţie – un relief mai teribil clipei ce trece, investite de cearcănul sufletului nostru. Nimeni, cred, nu a reuşit mai bine ca el să pună în scenă atomii trăirilor noastre.
«N-am tăiat eu poezia română în două», spune la un moment dat, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral.“ (Gabriel LIICEANU)
«N-am tăiat eu poezia română în două», spune la un moment dat, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral.“ (Gabriel LIICEANU)
96 pages, Paperback
First published April 1, 2012
5 people are currently reading
72 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 9 of 9 reviews
November 23, 2023
vacanta
dimineata, ea se scula foarte devreme,
sã vada cum răsare soarele. eu dormeam - si prin somn o auzeam ridicându-se in pat, fumând, sau citind, si întorcea atât de repede paginile incât eram sigur că dormeam între fiecare din ele.
la început, imi cerea sã merg cu ea. pe urma a renuntat. se ducea singura, undeva in padure - cu vreo carte, sau doar asa, singura, cu ochii inchisi, stând in soarele timpuriu. eu dormeam. mã duceam mai târziu sã o caut. câteodat imi surâdea văzându-mã.
alteori ramânea serioasa.
dimineata, ea se scula foarte devreme,
sã vada cum răsare soarele. eu dormeam - si prin somn o auzeam ridicându-se in pat, fumând, sau citind, si întorcea atât de repede paginile incât eram sigur că dormeam între fiecare din ele.
la început, imi cerea sã merg cu ea. pe urma a renuntat. se ducea singura, undeva in padure - cu vreo carte, sau doar asa, singura, cu ochii inchisi, stând in soarele timpuriu. eu dormeam. mã duceam mai târziu sã o caut. câteodat imi surâdea văzându-mã.
alteori ramânea serioasa.
May 5, 2025
Mi-a fost dor de poeziile lui Mircea Ivănescu, nu i-am mai citit poeziile tocmai din liceu. A trecut ceva timp și a fost o bucurie să îl redescopăr în acest volum.
Rămâne unul dintre poeții mei preferați, reușind să mă transpună de fiecare dată în tablourile pe care le realizează în versurilor sale.
Las mai jos doar două poezii, nu aș avea cum să pun tot volumul aici. ;)
,,unu, doi, trei - la perete
seara, ne jucam în curtea de alături
- la fel de îngustă și nu știu de ce
nu aveam voie să trecem dincolo, în grădina unde mai era încă soare - jucam
un fel de pândă. ea se oprea
cu fața la perete - și număra cu voce tare
până la trei. noi în vremea asta făceam
paşi foarte mari înspre ea - (însă dacă
se întorcea și ne vedea în mers
mersul în salturi către ființa ei prinsă
de perete, ca într-un basorelief
-ne putea mişca înapoi, la zidul de unde plecasem ne putea aşeza iarăși departe
ca pe nişte piese în nu mai știu ce joc,
altminteri viclean -). ne-am trecut astfel
timpul și când s-a făcut noapte, am plecat și eu acasă. a doua zi, ea, cea care numărase cu voce tare
până la trei, a murit.
eu am mai fost pe strada aceea,
am intrat și în grădina de peste drum,
o singură fiinţă lipsea (pe urmă au început
să lipsească mai multe după mai mulți ani
când am fost iarăși acolo,
lipseau toți toate) - însă lumea exista mai departe."
,,minciună?
ce frumoasă e moartea - nu? - nodul în gât și ochii măriți care te fixează deodată, și mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată a durerii din piept - acolo, unde pulsează urât
carotida - și vezi că nu mai poate, nu mai poate să respire - și stai - și tu ești aici, dincoace - și nu simți nimic (ai vrea, nelămurit, doar să fugi, să fii într-altă parte) și ce frumoasă e moartea și e un soare cu zimți
foarte înceți pe fața care se face lividă – și ce frumoasă e moartea - (și asta, de pildă, e o clipă, care trece, nu trece, și mai târziu
tu faci vorbe - din astea -) și ce frumoasă e moartea - și chiar, sfinți părinți – știu iadul e neputinţa de a iubi - de a simți - și ce frumos"
Rămâne unul dintre poeții mei preferați, reușind să mă transpună de fiecare dată în tablourile pe care le realizează în versurilor sale.
Las mai jos doar două poezii, nu aș avea cum să pun tot volumul aici. ;)
,,unu, doi, trei - la perete
seara, ne jucam în curtea de alături
- la fel de îngustă și nu știu de ce
nu aveam voie să trecem dincolo, în grădina unde mai era încă soare - jucam
un fel de pândă. ea se oprea
cu fața la perete - și număra cu voce tare
până la trei. noi în vremea asta făceam
paşi foarte mari înspre ea - (însă dacă
se întorcea și ne vedea în mers
mersul în salturi către ființa ei prinsă
de perete, ca într-un basorelief
-ne putea mişca înapoi, la zidul de unde plecasem ne putea aşeza iarăși departe
ca pe nişte piese în nu mai știu ce joc,
altminteri viclean -). ne-am trecut astfel
timpul și când s-a făcut noapte, am plecat și eu acasă. a doua zi, ea, cea care numărase cu voce tare
până la trei, a murit.
eu am mai fost pe strada aceea,
am intrat și în grădina de peste drum,
o singură fiinţă lipsea (pe urmă au început
să lipsească mai multe după mai mulți ani
când am fost iarăși acolo,
lipseau toți toate) - însă lumea exista mai departe."
,,minciună?
ce frumoasă e moartea - nu? - nodul în gât și ochii măriți care te fixează deodată, și mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată a durerii din piept - acolo, unde pulsează urât
carotida - și vezi că nu mai poate, nu mai poate să respire - și stai - și tu ești aici, dincoace - și nu simți nimic (ai vrea, nelămurit, doar să fugi, să fii într-altă parte) și ce frumoasă e moartea și e un soare cu zimți
foarte înceți pe fața care se face lividă – și ce frumoasă e moartea - (și asta, de pildă, e o clipă, care trece, nu trece, și mai târziu
tu faci vorbe - din astea -) și ce frumoasă e moartea - și chiar, sfinți părinți – știu iadul e neputinţa de a iubi - de a simți - și ce frumos"
June 15, 2022
ea nu înţelege scrisul nostru de mână
spune ea, când într-adevăr îi punem în faţă vorbele noastre
dar nu înţeleg nimic. – şi surâde.
noi însă rânjim în sinea noastră, căci semnele astea hâde
pe care, cu mâna tremurătoare, le-am scris, sunt nişte albastre
ochiuri de apă la marginea drumului din pădure
(pădurea întunecoasă, sau dimpotrivă, argintoasă,
despre care atâta am nădăjduit că are să
fie o vreme oprirea vremii noastre lăuntrice) să-i fure
ei umbra când va trece pe drum. de asta căscăm noi acum
ochii aceştia apoşi prin locurile unde ea are să treacă.
acuma, ea s-a oprit. – şi o bearcă –
adică fără coadă – făptură de astea de fum
care se mişcă înăuntrul nostru, se aburcă pe brânci
dintr-una din bălţile de aici, şi o priveşte cu ochi răi, adânci.
spune ea, când într-adevăr îi punem în faţă vorbele noastre
dar nu înţeleg nimic. – şi surâde.
noi însă rânjim în sinea noastră, căci semnele astea hâde
pe care, cu mâna tremurătoare, le-am scris, sunt nişte albastre
ochiuri de apă la marginea drumului din pădure
(pădurea întunecoasă, sau dimpotrivă, argintoasă,
despre care atâta am nădăjduit că are să
fie o vreme oprirea vremii noastre lăuntrice) să-i fure
ei umbra când va trece pe drum. de asta căscăm noi acum
ochii aceştia apoşi prin locurile unde ea are să treacă.
acuma, ea s-a oprit. – şi o bearcă –
adică fără coadă – făptură de astea de fum
care se mişcă înăuntrul nostru, se aburcă pe brânci
dintr-una din bălţile de aici, şi o priveşte cu ochi răi, adânci.
December 21, 2022
cântec de adormit elefantul
cu grijă întâi, să-i aşezi umbra
în nişa peretelui – fii
atentă la aburii străvezii
ai gândului lui singuratec, la sumbra
încreţire a pielei pahidermatice
după umeri – să ştii
că din colţii lui, noiţe hieratice
urcă pentru degetele tale portocalii.
orişicâtuşi de puţin te-ai mişca,
să ştii, contează enorm,
chiar şi cei mai calmi elefanţi
îşi tremură trompa când dorm.
jocul apelor lângă tine
ale somnului, aşteptând
destrămarea celor mai fine
cearcăne ale celui din urmă gând
până adoarme, şi se întoarce
imaginea clipind obosit,
şi ceasul se rotunjeşte şi toarce
câte-un minut clipocit.
orişicâtuşi de puţin te-ai foi
contează enorm
elefanţii aud
şi când dorm.
când netezeşti cuvertura
mai ales, fii cu grijă
dacă-i tresare urechea, de-a dura
se va rostogoli – şi furişe –
pe carourile ei, cu cuprins
diferit, ascultarea lui străvezie,
ascunzişurile muntelui stins
el le ştie.
orişicâtuşi de puţin contează enorm
elefanţii când dorm.
vorbe, vorbe, vorbe...
trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine – că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…
miopie, iarna
se oprea întotdeauna foarte aproape de mine, cu faţa
ridicată spre mine – (la început, am crezut
că are vreun înţeles asta, ca în cărţile sentimentale,
în care personajele se privesc intens, aşteptând
să-şi declare pasiunea, unindu-şi buzele, nasurile. pe urmă
am înţeles că era, de fapt, doar mioapă.
şi în realitate era la fel de departe de mine ca în orice
conversaţie mondenă). şi după foarte mulţi ani,
când îmi mai aminteam doar, rar, de dimineţile cu ploaie de iarnă,
când îi telefonam, sfâşiat, s-a oprit iarăşi, aproape, aproape,
ridicându-şi faţa spre mine. şi a fost ca şi cum
m-ar fi pocnit, vicioasă, cu vârful şoşonului greu şi înalt,
în fluierul piciorului – ca să-mi aducă aminte?
– dar dacă ea, în realitate, nici nu-şi mai aminteşte
de vremea tulbure de demult, când mă învârteam mormăind
în jurul ei? afară era tot iarnă. o vreme ploioasă.
şi faţa ei, străină.
parabolă
şi totuşi îmi amintesc – într-o dimineaţă ca asta de acum
am fost într-un oraş până atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – şi acolo, în fum
de iarnă cu ceţuri nedesluşite, am stat în picioare
la o masă înaltă, şi mi-am făcut socotelile sufleteşti. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă şi o mare,
din totdeauna ştiută, zădărnicie. îmi spuneam,
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte. cu oameni străini, care nici
nu mă iau în seamă – şi, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie aşa.
ea însăşi, chiar dacă acuma fiind, e ca şi cum nici n-ar exista.
unu, doi, trei – la perete
seara, ne jucam în curtea de alături
– la fel de îngustă – şi nu ştiu de ce
nu aveam voie să trecem dincolo, în grădina
unde mai era încă soare – jucam
un fel de pândă. ea se oprea
cu faţa la perete – şi număra cu voce tare
până la trei. noi în vremea asta făceam
paşi foarte mari înspre ea – (însă dacă
se întorcea şi ne vedea în mers
– mersul în salturi către fiinţa ei prinsă
de perete, ca într-un basorelief –
ne putea mişca înapoi, la zidul de unde
plecasem – ne putea aşeza iarăşi departe
ca pe nişte piese în nu mai ştiu ce joc,
altminteri viclean –). ne-am trecut astfel timpul
şi când s-a făcut noapte, am plecat şi eu
acasă. a doua zi, ea, cea care numărase cu voce tare
până la trei, a murit.
eu am mai fost pe strada aceea,
am intrat şi în grădina de peste drum,
o singură fiinţă lipsea – (pe urmă au început
să lipsească mai multe – după mai mulţi ani
când am fost iarăşi acolo,
lipseau toţi – toate) – însă lumea exista
mai departe.
piață cu pietre
să încercăm iarăşi ceea ce, de atâta vreme,
vrem mereu să facem – să urmărim în timp
surâsul unei fiinţe, oprit o clipă, când şi-a întors
capul spre noi, sau, nici măcar ştiind despre noi,
a fost o clipă cu faţa în lumină.
să spunem – surâsul acestei fiinţe, pe care
atât de bine îl ştim (dar despre ea
noi nu ştim decât că uneori râde – sau că încet
i se iluminează ochii) – dacă ar fi
surâsul acesta, o întâmplare, o închipuire de-a noastră,
trecerea noastră printr-o piaţă mărunt pietruită,
într-o seară de la începutul verii – şi cum era
o foarte mată lumină coborând pe barăcile
târgului – şi cum era o femeie foarte tânără traversând
piaţa, asemenea unui gând vechi de al nostru, şi cum
ştiam (pentru că ne ferim de livresc)
că e totul minciună – şi cum seara aceasta se aşeza
pentru totdeauna peste toate zilele care aveau să urmeze –
şi cum asta însemna – nu însemna – nici nu
mai ştiam ce –
cu grijă întâi, să-i aşezi umbra
în nişa peretelui – fii
atentă la aburii străvezii
ai gândului lui singuratec, la sumbra
încreţire a pielei pahidermatice
după umeri – să ştii
că din colţii lui, noiţe hieratice
urcă pentru degetele tale portocalii.
orişicâtuşi de puţin te-ai mişca,
să ştii, contează enorm,
chiar şi cei mai calmi elefanţi
îşi tremură trompa când dorm.
jocul apelor lângă tine
ale somnului, aşteptând
destrămarea celor mai fine
cearcăne ale celui din urmă gând
până adoarme, şi se întoarce
imaginea clipind obosit,
şi ceasul se rotunjeşte şi toarce
câte-un minut clipocit.
orişicâtuşi de puţin te-ai foi
contează enorm
elefanţii aud
şi când dorm.
când netezeşti cuvertura
mai ales, fii cu grijă
dacă-i tresare urechea, de-a dura
se va rostogoli – şi furişe –
pe carourile ei, cu cuprins
diferit, ascultarea lui străvezie,
ascunzişurile muntelui stins
el le ştie.
orişicâtuşi de puţin contează enorm
elefanţii când dorm.
vorbe, vorbe, vorbe...
trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine – că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…
miopie, iarna
se oprea întotdeauna foarte aproape de mine, cu faţa
ridicată spre mine – (la început, am crezut
că are vreun înţeles asta, ca în cărţile sentimentale,
în care personajele se privesc intens, aşteptând
să-şi declare pasiunea, unindu-şi buzele, nasurile. pe urmă
am înţeles că era, de fapt, doar mioapă.
şi în realitate era la fel de departe de mine ca în orice
conversaţie mondenă). şi după foarte mulţi ani,
când îmi mai aminteam doar, rar, de dimineţile cu ploaie de iarnă,
când îi telefonam, sfâşiat, s-a oprit iarăşi, aproape, aproape,
ridicându-şi faţa spre mine. şi a fost ca şi cum
m-ar fi pocnit, vicioasă, cu vârful şoşonului greu şi înalt,
în fluierul piciorului – ca să-mi aducă aminte?
– dar dacă ea, în realitate, nici nu-şi mai aminteşte
de vremea tulbure de demult, când mă învârteam mormăind
în jurul ei? afară era tot iarnă. o vreme ploioasă.
şi faţa ei, străină.
parabolă
şi totuşi îmi amintesc – într-o dimineaţă ca asta de acum
am fost într-un oraş până atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – şi acolo, în fum
de iarnă cu ceţuri nedesluşite, am stat în picioare
la o masă înaltă, şi mi-am făcut socotelile sufleteşti. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă şi o mare,
din totdeauna ştiută, zădărnicie. îmi spuneam,
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte. cu oameni străini, care nici
nu mă iau în seamă – şi, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie aşa.
ea însăşi, chiar dacă acuma fiind, e ca şi cum nici n-ar exista.
unu, doi, trei – la perete
seara, ne jucam în curtea de alături
– la fel de îngustă – şi nu ştiu de ce
nu aveam voie să trecem dincolo, în grădina
unde mai era încă soare – jucam
un fel de pândă. ea se oprea
cu faţa la perete – şi număra cu voce tare
până la trei. noi în vremea asta făceam
paşi foarte mari înspre ea – (însă dacă
se întorcea şi ne vedea în mers
– mersul în salturi către fiinţa ei prinsă
de perete, ca într-un basorelief –
ne putea mişca înapoi, la zidul de unde
plecasem – ne putea aşeza iarăşi departe
ca pe nişte piese în nu mai ştiu ce joc,
altminteri viclean –). ne-am trecut astfel timpul
şi când s-a făcut noapte, am plecat şi eu
acasă. a doua zi, ea, cea care numărase cu voce tare
până la trei, a murit.
eu am mai fost pe strada aceea,
am intrat şi în grădina de peste drum,
o singură fiinţă lipsea – (pe urmă au început
să lipsească mai multe – după mai mulţi ani
când am fost iarăşi acolo,
lipseau toţi – toate) – însă lumea exista
mai departe.
piață cu pietre
să încercăm iarăşi ceea ce, de atâta vreme,
vrem mereu să facem – să urmărim în timp
surâsul unei fiinţe, oprit o clipă, când şi-a întors
capul spre noi, sau, nici măcar ştiind despre noi,
a fost o clipă cu faţa în lumină.
să spunem – surâsul acestei fiinţe, pe care
atât de bine îl ştim (dar despre ea
noi nu ştim decât că uneori râde – sau că încet
i se iluminează ochii) – dacă ar fi
surâsul acesta, o întâmplare, o închipuire de-a noastră,
trecerea noastră printr-o piaţă mărunt pietruită,
într-o seară de la începutul verii – şi cum era
o foarte mată lumină coborând pe barăcile
târgului – şi cum era o femeie foarte tânără traversând
piaţa, asemenea unui gând vechi de al nostru, şi cum
ştiam (pentru că ne ferim de livresc)
că e totul minciună – şi cum seara aceasta se aşeza
pentru totdeauna peste toate zilele care aveau să urmeze –
şi cum asta însemna – nu însemna – nici nu
mai ştiam ce –
August 15, 2024
poemele alcătuiesc o comunitate estetică, afectivă pe alocuri ternă
March 19, 2025
m ivănescu = m ivănescu
în schimb cred că nu este cea mai potrivită selecție, cu atât mai mult că este (poate) singura carte a lui MI pe care o găsim în librării astăzi. de aceea aș propune o nouă antologie celor de la Humanitas. :)
în schimb cred că nu este cea mai potrivită selecție, cu atât mai mult că este (poate) singura carte a lui MI pe care o găsim în librării astăzi. de aceea aș propune o nouă antologie celor de la Humanitas. :)
June 27, 2024
1. (din Prefața scrisă de Gabriel Liiceanu)
Clipa este fragmentul minim de timp saturat de o trăire, iar totalitatea clipelor din viața unui om, gândite ca o constelație a trăirilor lui esențiale, alcătuiește un destin. Excelența unei vieți ține de numărul fulgerelor existențiale, al „clipelor” pe care le numără viața lui. Ei bine, poezia lui Mircea Ivănescu este un inventar anamnetic al acestor clipe. Ivănescu este un poet kairotic tocmai pentru că încearcă să ajungă prin cuvinte la supremul inefabil al clipei esențiale.
2. vorbe, vorbe, vorbe... (poem întreg)
trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îți amintești
mai târziu de ele - așa cum și pașii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușpr
să știi să așezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva - ceva ce nu se mai așază
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine - că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele -
oricine poate să vorbească - nu asta
e principalul - ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă...
3.
și doar glasul de dinăuntru care-ți spune că nu se mai poate,
nu se poate îndura - și pe urmă e ziuă și vezi
că se îndură - și continuă, fără schimbare
același, același lucru.
4. vacanța (poem întreg)
dimineața, ea se scula foarte devreme,
să vadă cum răsare soarele. eu dormeam - și prin somn
o auzeam ridicându-se în pat, fumând sau citind,
și întorcea atât de repede paginile încât eram sigur
că dormeam între fiecare din ele.
la început, îmi cerea să merg cu ea. pe urmă a renunțat.
se ducea singură, undeva în pădure - cu vreo carte,
sau doar așa, singură, cu ochii închiși, stând
în soarele timpuriu. eu dormeam. mă duceam mai târziu
să o caut. câteodată îmi surâdea văzându-mă.
alteori rămânea serioasă.
5.
o singură ființă lipsea - (pe urmă au început
să lipsească mai multe - după mai mulți ani
când am fost iarăși acolo,
lipseau toți - toate) - însă lumea exista
mai departe.
6.
s-a terminat, ea citește aici, pentru ultima oară,
vorbele noastre - și dacă ar fi într-o carte,
ar închide-o și ar pune-o deoparte.
7.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni - moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși - și te leagănă -
și la început e un somn, și pe urmă o uitare -
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles,
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
ca un singur ecou - și acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării - și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles - și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul - și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles - și pe urmă, nici
descărnarea de înțelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul neființei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.
Clipa este fragmentul minim de timp saturat de o trăire, iar totalitatea clipelor din viața unui om, gândite ca o constelație a trăirilor lui esențiale, alcătuiește un destin. Excelența unei vieți ține de numărul fulgerelor existențiale, al „clipelor” pe care le numără viața lui. Ei bine, poezia lui Mircea Ivănescu este un inventar anamnetic al acestor clipe. Ivănescu este un poet kairotic tocmai pentru că încearcă să ajungă prin cuvinte la supremul inefabil al clipei esențiale.
2. vorbe, vorbe, vorbe... (poem întreg)
trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îți amintești
mai târziu de ele - așa cum și pașii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușpr
să știi să așezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva - ceva ce nu se mai așază
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine - că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele -
oricine poate să vorbească - nu asta
e principalul - ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă...
3.
și doar glasul de dinăuntru care-ți spune că nu se mai poate,
nu se poate îndura - și pe urmă e ziuă și vezi
că se îndură - și continuă, fără schimbare
același, același lucru.
4. vacanța (poem întreg)
dimineața, ea se scula foarte devreme,
să vadă cum răsare soarele. eu dormeam - și prin somn
o auzeam ridicându-se în pat, fumând sau citind,
și întorcea atât de repede paginile încât eram sigur
că dormeam între fiecare din ele.
la început, îmi cerea să merg cu ea. pe urmă a renunțat.
se ducea singură, undeva în pădure - cu vreo carte,
sau doar așa, singură, cu ochii închiși, stând
în soarele timpuriu. eu dormeam. mă duceam mai târziu
să o caut. câteodată îmi surâdea văzându-mă.
alteori rămânea serioasă.
5.
o singură ființă lipsea - (pe urmă au început
să lipsească mai multe - după mai mulți ani
când am fost iarăși acolo,
lipseau toți - toate) - însă lumea exista
mai departe.
6.
s-a terminat, ea citește aici, pentru ultima oară,
vorbele noastre - și dacă ar fi într-o carte,
ar închide-o și ar pune-o deoparte.
7.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni - moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși - și te leagănă -
și la început e un somn, și pe urmă o uitare -
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles,
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
ca un singur ecou - și acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării - și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles - și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul - și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles - și pe urmă, nici
descărnarea de înțelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul neființei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.
Read
January 14, 2014Cred că poemele adunate între copertele micii antologii (deşi Ivănescu nu e, într-adevăr, un poet antologabil, cum spunea criticul Ion Bogdan Lefter) se potrivesc atât de bine cu acest început de toamnă, cu lumina oblică a zilelor, încât încep chiar prin a cita câteva secvenţe, cu ritmul lor lung, melancolic, autumnal: „toamna, desigur, poate să fie ca într-o imagine colorată/ dintr-o revistă lucioasă – (o reclamă pentru ţigări,/ în care ţi-ar face plăcere să mergi, pe sub arbori imenşi,/ cu focuri mici pâlpâind deasupra, nefireşti, şi prin iarbă/ alunecă, asemenea unui şarpe rotund, pisica)./ toamna e bine să ieşi până în fundul grădinii,/ şi să pândeşti şopârlele pe zidul fierbinte de soare,/ şi dacă răstorni capul puţin pe spate simţi/ cum se înclină anul spre iarnă –/ şi ţi se face frig. După aceea, cu pisica în braţe,/ să te aşezi la fereastră şi să priveşti/ cum se decolorează grădina –” (anul în scădere). (cronică: http://bookaholic.ro/ce-este-poezia-l...)
January 6, 2013
O neasteptat de buna selectie din partea lui Liiceanu. Foarte elegant si formatul cartii.
Displaying 1 - 9 of 9 reviews