What do you think?
Rate this book
Amintiri deghizate
„Amintiri deghizate este cartea cea mai frumoasă scrisă de cel care a semnat Ovid. S. Crohmălniceanu. Aici şi-a pus în joc şi talentul de prozator, şi pe cel de critic. Aici şi-a folosit atât calităţile de fin observator al oamenilor din preajmă, cât şi reflecţiile proprii asupra vieţii.
Cartea învie întâlniri cu oameni care au intrat de mult în paginile istoriei literare: Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Paul Celan şi, mai apoi, Marin Preda, Ion Caraion sau «tinerii optzecişti». Este, aşadar, o istorie literară trăită. Sunt pagini despre latura histrionică a lui Arghezi, Călinescu sau Stancu la care cititorul râde efectiv în hohote. Dar anecdotele cu scriitori nu alunecă spre derizoriu, ci pun în lumină o zonă neştiută a omului sau a felului său de a scrie: critica literară e deghizată în amintire.
Amintiri deghizate este o carte despre mari scriitori care au jucat până la capăt într-o piesă istorică foarte crudă.“ (Ioana PÂRVULESCU)
Cartea învie întâlniri cu oameni care au intrat de mult în paginile istoriei literare: Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Paul Celan şi, mai apoi, Marin Preda, Ion Caraion sau «tinerii optzecişti». Este, aşadar, o istorie literară trăită. Sunt pagini despre latura histrionică a lui Arghezi, Călinescu sau Stancu la care cititorul râde efectiv în hohote. Dar anecdotele cu scriitori nu alunecă spre derizoriu, ci pun în lumină o zonă neştiută a omului sau a felului său de a scrie: critica literară e deghizată în amintire.
Amintiri deghizate este o carte despre mari scriitori care au jucat până la capăt într-o piesă istorică foarte crudă.“ (Ioana PÂRVULESCU)
304 pages, Paperback
First published January 1, 1994
About the author
Ovid S. Crohmălniceanu
14 books4 followersCritic și istoric literar român, considerat unul dintre cei mai importanți istorici literari români postbelici.
Între 1947 - 1951 a fost editor al revistei "Contemporanul", între 1951 - 1953 a lucrat la Editura Didactică și Pedagogică, la revistele Viața Românească și Gazeta literară, unde a fost redactor șef adjunct între 1963-1966.
Autor al "Istoriei literaturii române între cele două războaie mondiale", vol I-III (1967-1975).
A practicat și critica de întâmpinare și a lansat o serie de prozatori postmoderniști tineri. A condus cenaclul de proză "Junimea", și a publicat antologia Desant '83.
A jucat un rol activ în fandom-ul românesc, inclusiv scriind literatură fantastică si de anticipație.
Între 1947 - 1951 a fost editor al revistei "Contemporanul", între 1951 - 1953 a lucrat la Editura Didactică și Pedagogică, la revistele Viața Românească și Gazeta literară, unde a fost redactor șef adjunct între 1963-1966.
Autor al "Istoriei literaturii române între cele două războaie mondiale", vol I-III (1967-1975).
A practicat și critica de întâmpinare și a lansat o serie de prozatori postmoderniști tineri. A condus cenaclul de proză "Junimea", și a publicat antologia Desant '83.
A jucat un rol activ în fandom-ul românesc, inclusiv scriind literatură fantastică si de anticipație.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
November 16, 2020
O lectura plăcut reconfortantă, cu puțin sare și puțin piper, atât cât să nu strice tocana!
Buna tocana... aaa cartea
Buna tocana... aaa cartea
December 19, 2024
Ces souvenirs déguisés répondent avant tout à un besoin d’anecdotique, en relatant des détails plutôt insolites sur la vie de plusieurs écrivains roumains de premier rang de l’entre-deux-guerres : Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, George Calinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Begescu.
Avant 1990, « les références, même innocentes, à la morale des écrivains risquaient de les rendre politiquement “coupables” ; puis, l’idéologie abstraite du (néo)modernisme a fait disparaître à la fois les soucis passagers de l’anecdote de la vie littéraire, ainsi qu’une espèce d’histoire et de critique littéraire respectable, comme la biographie des grands auteurs. Mais lorsqu’elle était pratiquée, elle n’était considérée que comme un préambule à l’ouvrage et se transformait rapidement en genre rigide et antipathique de la “biographie spiritualisée”, qui laisse de côté l’accidentel et le hasard humain au profit de destins bien équilibrés », écrit Alex Goldiș.
Dans son avant-propos, l’auteur lui-même met en garde « certains souvenirs ne surgissent pas de la demande directe de la mémoire d’ouvrir ses coffres, mais naissent de l’acte d’exégèse littéraire ».
Il souhaite donner libre cours au flux des souvenirs à partir d’un dilemme lié à l’œuvre — pourquoi Camil Petrescu est-il si réticent à la transcription du journal, comment se fait-il que les femmes de George Calinescu aient toutes une apparence « garçonne », à qui s’adressent réellement les poèmes de Tudor Arghezi dans le cycle Letopiseți, mais à chaque fois le point de départ livresque est submergé par la forme de la mémoire. Plutôt que de chercher des confirmations de la cohérence de l’œuvre, comme dans une biographie classique, le critique aime enregistrer avec précision les paradoxes, les incongruités, les sorties dans le cadre de la poétique littéraire.
Ce livre d’Histoire littéraire vécue est aussi très drôle comme le souligne Ioana Pârvulescu qui signe une très intéressante préface.
Mon chapitre préféré est celui intitulé « Paul Celan entre pavot et mémoire » (pp. 169-175).
Avant 1990, « les références, même innocentes, à la morale des écrivains risquaient de les rendre politiquement “coupables” ; puis, l’idéologie abstraite du (néo)modernisme a fait disparaître à la fois les soucis passagers de l’anecdote de la vie littéraire, ainsi qu’une espèce d’histoire et de critique littéraire respectable, comme la biographie des grands auteurs. Mais lorsqu’elle était pratiquée, elle n’était considérée que comme un préambule à l’ouvrage et se transformait rapidement en genre rigide et antipathique de la “biographie spiritualisée”, qui laisse de côté l’accidentel et le hasard humain au profit de destins bien équilibrés », écrit Alex Goldiș.
Dans son avant-propos, l’auteur lui-même met en garde « certains souvenirs ne surgissent pas de la demande directe de la mémoire d’ouvrir ses coffres, mais naissent de l’acte d’exégèse littéraire ».
Il souhaite donner libre cours au flux des souvenirs à partir d’un dilemme lié à l’œuvre — pourquoi Camil Petrescu est-il si réticent à la transcription du journal, comment se fait-il que les femmes de George Calinescu aient toutes une apparence « garçonne », à qui s’adressent réellement les poèmes de Tudor Arghezi dans le cycle Letopiseți, mais à chaque fois le point de départ livresque est submergé par la forme de la mémoire. Plutôt que de chercher des confirmations de la cohérence de l’œuvre, comme dans une biographie classique, le critique aime enregistrer avec précision les paradoxes, les incongruités, les sorties dans le cadre de la poétique littéraire.
Ce livre d’Histoire littéraire vécue est aussi très drôle comme le souligne Ioana Pârvulescu qui signe une très intéressante préface.
Mon chapitre préféré est celui intitulé « Paul Celan entre pavot et mémoire » (pp. 169-175).
January 23, 2013
Ca mulți dintre cei a căror întâlnire cu literatura română a fost decisiv intermediată de manualele școlare (vorba vine), imaginea mea despre marii noștri scriitori e una vagă și excesiv de deformată de ceea ce ei au scris și eu am citit. E drept, am avut norocul de a avea un profesor de română al cărui intrument de muncă nu era niciodată manualul (de asta m-am și corectat mai sus), un profesor care ne-a surprins în câteva rânduri imitând efectele oratorice ale lui G. Călinescu la catedră, spunându-ne un basm despre nașterea lui Eminescu, îndemnându-ne să căutăm Povestea poveștilor a lui Creangă, citind pagini întregi din filosofia lui Blaga ori povestindu-ne câte o anecdotă despre un autor sau altul. Dar chiar și așa, e greu să vezi pe un Sadoveanu, Arghezi, Preda sau Ion Barbu ca pe oameni vii și nu ca pe niște nume pe coperțile unor cărți.
Iată de ce m-am bucurat să pun mâna pe Amintirile deghizate ale lui Ovid. S. Crohmălniceanu, profesor, publicist și important critic literar. E vorba de o colecție de amintiri, anecdote și însemnări despre o parte din scriitorii pe care Crohmălniceanu i-a cunoscut personal. Iar lista e impresionantă, de la cei amintiți mai sus la mulți alții. Toți prind viață – cu bune și cu rele, cu povești amuzante sau triste – în oglinzi așezate abil în fața noastră de autor, cu o peniță sigură și uneori necruțătoare.
E o lectură pasionantă și pe care o recomand atât celor interesați de literatură, cât și celor pur și simplu curioși în legătură cu natura umană și mondenitățile unor altor vremuri.
La capitolul minusuri? Primul ar fi acela că se citește printre rânduri un al doilea scop al cărții, acela de a justifica și pune în context “colaboraționismul” unora din scriitori pe timpul comuniștilor. Iar minusul vine din faptul că primul care trebuie să se justifice e chiar Crohmălniceanu, și deși o face cu o eleganță impecabilă, fără a insista prea mult și fără a-și nega păcatele, e imposibil ca asupra cititorului să nu se strecoare umbra bănuielii că “amintirile” nu sunt doar “deghizate”, ci și, pe ici pe colo, cosmetizate.
De altfel amărăciunea criticului în fața acuzatorilor grabnici și neștiutori în a umbla cu nuanțe e transparentă pe tot parcursul cărții, pentru a deveni în ultimele ei rânduri chiar dramatică.
Un al doilea minus vine nu din ceea ce este cartea de față, ci exact din ceea ce nu este ea. Nu e o istorie literară, așa că cititorului căruia îi lipsește contextul unele din istorisiri și descrieri s-ar putea să i se pară prea lapidare.
În fine, al treilea minus ține de stilul pe alocuri sec cu care Crohmălniceanu își deșartă tolba de povești. Chiar și așa, lectura rămâne plăcută și nici un moment plictisitoare, dar parcă simți câteodată că scrisă istorisirea nu are verva și șpilul pe care ar avea-o spusă în șarjă.
Iată de ce m-am bucurat să pun mâna pe Amintirile deghizate ale lui Ovid. S. Crohmălniceanu, profesor, publicist și important critic literar. E vorba de o colecție de amintiri, anecdote și însemnări despre o parte din scriitorii pe care Crohmălniceanu i-a cunoscut personal. Iar lista e impresionantă, de la cei amintiți mai sus la mulți alții. Toți prind viață – cu bune și cu rele, cu povești amuzante sau triste – în oglinzi așezate abil în fața noastră de autor, cu o peniță sigură și uneori necruțătoare.
E o lectură pasionantă și pe care o recomand atât celor interesați de literatură, cât și celor pur și simplu curioși în legătură cu natura umană și mondenitățile unor altor vremuri.
La capitolul minusuri? Primul ar fi acela că se citește printre rânduri un al doilea scop al cărții, acela de a justifica și pune în context “colaboraționismul” unora din scriitori pe timpul comuniștilor. Iar minusul vine din faptul că primul care trebuie să se justifice e chiar Crohmălniceanu, și deși o face cu o eleganță impecabilă, fără a insista prea mult și fără a-și nega păcatele, e imposibil ca asupra cititorului să nu se strecoare umbra bănuielii că “amintirile” nu sunt doar “deghizate”, ci și, pe ici pe colo, cosmetizate.
De altfel amărăciunea criticului în fața acuzatorilor grabnici și neștiutori în a umbla cu nuanțe e transparentă pe tot parcursul cărții, pentru a deveni în ultimele ei rânduri chiar dramatică.
Un al doilea minus vine nu din ceea ce este cartea de față, ci exact din ceea ce nu este ea. Nu e o istorie literară, așa că cititorului căruia îi lipsește contextul unele din istorisiri și descrieri s-ar putea să i se pară prea lapidare.
În fine, al treilea minus ține de stilul pe alocuri sec cu care Crohmălniceanu își deșartă tolba de povești. Chiar și așa, lectura rămâne plăcută și nici un moment plictisitoare, dar parcă simți câteodată că scrisă istorisirea nu are verva și șpilul pe care ar avea-o spusă în șarjă.
August 7, 2014
Am dat peste numele lui Ovid. S. Crohmălniceanu în cărțile lui Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli și De ce iubim femeile, unde acesta își amintea cu foarte mare drag de imaginea profesorului, care patrona Cenaclul Junimea, celebru acum în istoria literaturii române. Cărtarescu vorbește foarte frumos despre el și îl consideră un mentor care i-a vegheat primii pași în literatură. La Cenaclul Junimea au citit pentru prima dată unii dintre autorii deveniți celebrii mai apoi: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, George Cușnarencu, Cristian Teodorescu, Traian T. Coșovei sau Simona Popescu. Cenaclul era o gură de aer proaspat și neviciat pentru, pe atunci, tinerii scriitori, un loc unde se puteau întalni în voie pentru a vorbi despre literatură.
Cu toate că îl știu după nume de ani de zile, de abia acum am citit o carte de Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, considerată de critici si de cititori laolaltă ca fiind cea mai bună si cea mai frumoasă carte a lui.
de la sursă: Ovid S. Crohmalniceanu – Amintiri deghizate – SemneBune http://semnebune.ro/2012/ovid-s-crohm...
Cu toate că îl știu după nume de ani de zile, de abia acum am citit o carte de Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, considerată de critici si de cititori laolaltă ca fiind cea mai bună si cea mai frumoasă carte a lui.
de la sursă: Ovid S. Crohmalniceanu – Amintiri deghizate – SemneBune http://semnebune.ro/2012/ovid-s-crohm...
Displaying 1 - 5 of 5 reviews