O evocare dulce-amară a anilor interbelici, lipsita de sentimentalismul şi regretul faţă de trecut. Marie-Hèlène este născută şi crescută la Paris, ea nefiind astfel capabilă să înţeleagă durerea mamei şi a bunicii de a fi părăsit România. Îi lipseşte dragostea şi dorinţa de a reveni în ţară, motiv pentru care rămâne indiferentă la încercările familiei de a-şi recupera moştenirile, iar România pentru ea sunt doar nişte frânturi de poveşti apăsătoare. Nostalgia pentru trecut este redată doar prin jurnalul bunicii şi prin încercările mamei de a contribui la noua viaţă politică. Aceste memorii sugerează subtil decăderea neamului Brătienilor şi renunţarea la trecut.
Memoria frunzelor moarte este şi un volum de amintiri care vorbeşte despre relaţiile complicate de familie a trei generaţii de femei, crescute şi educate la poluri diferite. Marie-Hélène Fabra Brătianu, scriitoarea, este cea care recompune istoria Brătienilor prin relicvele păstrate de către mama sa, Ileana Brătianu şi bunica, Elena Brătianu (fostă Sturza). Cartea reuneşte impresiile tinerei Marie-Hélène la primul său contact cu România, ţară unde ajunge constrânsă de împrejurări şi faţă de care o încearcă sentimente ambigue. Extravaganţele mamei întreţinute pe ascuns la Paris (echitaţie, vinuri scumpe) se răsfrâng şi în imaginea înmormântării şi obiceiurilor năucitoare pe care trebuie să le îndeplinească. Elena Brătianu se agaţă de trecut cu o şi mai mare încrâncenare, ea neconcepând să fie tratată altfel decât potrivit rangului său de prinţesă. Paginile jurnalului său sunt deopotrivă o cronică a evenimentelor istorice, dar şi o cronică personala, unde accentul cade pe high-life-ul vieţii interbelicii.
Titlul cărţii nu este întâmplător, ci face referire directă la una din obligaţiile pe care trebuia să le îndeplinească bunica autoarei în timpul anilor de detenţie, şi anume, să adune frunzele picate în curtea închisorii.