Ce să faci când criticii îţi comentează cel mai recent roman dintr-o perspectivă ideologică, politică, socială, numai nu literară? Scrii un răspuns prin care nu te aperi, şi nici nu te justifici (decât pentru alegerea de a include o prefaţă antisemită la un roman evreiesc), ci confrunţi criticii şi pamfletiştii cu propria ipocrizie şi superficialitate.
Am citit De două mii de ani, am citit şi Cum am devenit huligan (deşi mai târziu decât ar fi trebuit), şi mi-au plăcut ambele pentru că demistifică „frumosul” unei perioade.
„Ţi s-a întâmplat oare să te gândeşti că pe acest larg pământ se poate afla în chiar această clipă un om care să repete viața ta, aşteptările tale, întrebările tale? Nici o singurătate nu are sens fără acest sentiment, fără această nostalgie după cineva, pe care încerci să-l rupi din mulțime, ca să răspundă semnului tău, chemării tale.”
„Cuvinte deșarte, fără obligații corespunzătoare, «stânga» şi «dreapta» românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicții. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le goleşte de orice înţeles real. E o discrepanță strigătoare între ceea ce spun oamenii și ceea ce fac ei, e un dezacord total între scrisul lor şi viaţa lor. Democrați cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperamente – e prea plină societatea noastră de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem în «democrația», în «socialismul» și în «ortodoxia» lor.”
„Fiecare din noi trăieşte pe un morman de adevăruri alterate, pe care n-a avut timp să le controleze. Prietenii, iubiri, aversiuni, idei, judecăţi – se strâng cu trecerea timpului cum se strâng ziarele şi hârtiile vechi pe masa de scris. E destul de greu să revezi un teanc de hârtii şi să le arzi pe acelea care nu mai trebuie. E nesfârşit mai greu să revezi o grămadă de sentimente şi judecăţi. Trăim cu ele, din neglijenţă, din oboseală, din grabă şi le răbdăm să se descompună în umbra noastră, fără să ştim când şi fără să ne întrebăm de ce. Într-o zi, o îmtâmplare, un accident, o coincidenţă le smulge lenei noastre, nepăsării noastre şi atunci rămânem uluiţi, găsindu-le pe jumătate moarte, sterile, străine...”