What do you think?
Rate this book
Sara
Attachant personnage de jeune fille, à la fois grave et enfantine, Sara va connaître un sombre destin. Inspirée d'un personnage biblique, elle devient ici une allégorie de la souffrance des Juifs au cours de l'histoire. Un roman historique situé au XVIII e siècle, au ton satirique et mordant, mais à l'écriture vaporeuse et impressionniste.
First published January 1, 1987
35 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
November 28, 2015
Romanul reprezintă o alăturare postmodernistă a lumii, autorul transformând fiecare pagină într-un portal spre ceva construit dincolo de încăperea specifică alchimiei. Un amestec de realism pur, prin textul ce îți deslușește gustul berii, al cărnii, al prăjiturii, este dublat aproape instantaneu de apariția unui înger, de un motan ce vorbește, dar mai presus de orice, este dublat de prezenta puternică și dureroasă a Sarei, o fată incredibil de frumoasă, a cărui poveste lovește oarecum pictura Bruegeliana în care trăiesc celelalte personaje.
Scheletul mitului este legat, din nou, de o realitate în care luptele intestine dintre partida catolica și cea calvina, susținători ai Imperialilor, ai lui Rackozi sau Brăncoveanu, dispuși oricând la a traduce în realitatea planuri machiavelice, întârziate doar de sentimentul presiunii istoriei, devin punctul logic al unui drum fantastic prin care personajele principale sunt obligate să treacă.
Dacă în primele pagini, Agopian țese cititorului iluzia unei povești factuale, lucru ce m-a oprit de câteva ori de la a continua lectura cărții, dar, odată cu venirea în peisaj a lui Simon Talabă, un copil înstrăinat de prieteni și familie, logica obiectelor, a gusturilor se destramă iar actorii ce păreau până atunci serioși se transformă în figuri de lut, încete și inutile (unele vor alege sinuciderea), în preajmă cărora acest băiat își continuă drumul magic.
Scheletul mitului este legat, din nou, de o realitate în care luptele intestine dintre partida catolica și cea calvina, susținători ai Imperialilor, ai lui Rackozi sau Brăncoveanu, dispuși oricând la a traduce în realitatea planuri machiavelice, întârziate doar de sentimentul presiunii istoriei, devin punctul logic al unui drum fantastic prin care personajele principale sunt obligate să treacă.
Dacă în primele pagini, Agopian țese cititorului iluzia unei povești factuale, lucru ce m-a oprit de câteva ori de la a continua lectura cărții, dar, odată cu venirea în peisaj a lui Simon Talabă, un copil înstrăinat de prieteni și familie, logica obiectelor, a gusturilor se destramă iar actorii ce păreau până atunci serioși se transformă în figuri de lut, încete și inutile (unele vor alege sinuciderea), în preajmă cărora acest băiat își continuă drumul magic.
July 19, 2025
„Sara” a fost o carte care m-a provocat cu adevărat și m-a scos din zona mea de confort literar, dar care mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Lectura s-a dovedit a fi mai greoaie, datorită unor pasaje dense, în care am avut nevoie de răbdare pentru a putea merge mai departe.
Ștefan Agopian spune o poveste neobișnuită, care nu se desfășoară liniar, ci ca un vis presărat cu ciudățenii, în Sibiul anului 1703. Am fost profund impresionată de felul în care autorul țese pânza narativă folosind simbolismul și simțurile umane — da, cartea este scrisă și cu ajutorul gustului, mirosului, văzului, auzului și pipăitului.
„Limba i se transformă într-un șarpe rozaliu, se strecură în os și cotrobăi o vreme prin el.”
„(...) deasupra lui coboară lumina, i se prelinge pe frunte și de acolo picură fosforescentă și sfârâind pe lemnul mesei, băltind, lumina i se întinde pe sub coate (...)”
„(...) lumina pălise puțin, simțeai întunericul și răcoarea nopții strecurându-se pe lângă tine, le puteai închipui, precum și zborul fără șir al liliecilor, bâzâitul vreunui cărăbuș cuirasat și unicorn.”
Fascinația lui Ștefan Agopian pentru lumină în acest roman este subtilă, dar profundă și constant prezentă, încărcată de simboluri și nuanțe poetice.
Lumina nu apare doar ca un fenomen fizic, ci ca o prezență simbolică, adesea legată de sacrul nevăzut, de limpezirea interioară sau de răspunsuri care nu se rostesc, ci se intuiesc.
În centrul poveștii se află Sara, o tânără misterioasă și fascinantă, care pare venită din altă lume, uneori ca un spirit sau o ființă mitică. Ea este privită cu teamă sau admirație, metamorfozându-se într-un simbol încărcat de conotații biblice, inspirate din Cartea lui Tobit.
Sibiul anului 1703, descris de Agopian, este plin de personaje bizare: politicieni corupți, oameni bolnavi, nebuni, profeți. Sara posedă haruri supranaturale, precum clarviziunea și levitația, putând să pășească între falii temporale, iar motanul ei cu glas de om, Theopomp, îi ține companie, jucând la rândul său rolul unui observator ironic al lumii agopiene, unde realitatea și visul se țin de mână.
Una dintre cele mai frumoase scene este zborul Sarei în grădină, alături de Simon, un băiat care o iubește în taină.
„Parcă neatent, Simon se desprinse de mâna ei, o privi tremurând și rugător parcă, spuse:
-Uitându-mă și privind frunzele..., nu putu să termine, parcă împins de o forță nevăzută, se desprinse de pământ și începu să plutească în aer, se răsuci cu picioarele în sus și, când ajunse cu capul în dreptul capului ei, spuse:
-Grădina ta e fermecată.
Ea îi zâmbi și se înălță puțin de la pământ, dinții ei sclipiră o clipă ca un șirag de scoici mici, șlefuite de soare, apă și vreme:
-Toate grădinile sunt fermecate, dar numai copiii mai sunt în stare să afle asta.
-Și tu? întrebă Simon.
-Și eu, răspunse ea, îi prinse mâna și plutiră așa o vreme, ca printr-o apă care îți înalță trupul înspre lumină și cer.”
Această scenă magică și simbolică vorbește despre eliberare și inocența copilăriei, capturată într-un moment aproape fantasmagoric, imaginea unei lumi care se desface de greutatea materiei.
Pe tot parcursul romanului, timpul este fluid, sărind de la o scenă la alta, uneori întorcându-se sau dispărând, asemenea unui vis greu de povestit. Finalul lasă multe întrebări, iar Sara pare să se evapore în faldurile trecutului, lăsând în urmă o atmosferă de mister și nedumerire.
Agopian nu scrie o poveste obișnuită. Scriitorul ne invită să simțim o atmosferă întunecată și misterioasă, punând sub semnul întrebării corupția politică, religioasă și morală, căutarea sensului într-o lume absurdă și rolul femeii-simbol, care poate reprezenta iubirea, credința sau visul.
Diversele pasaje în care grotescul este redat cu minuțiozitate în romanul "Sara" mi-au amintit imediat "Despre urât", lucrarea fascinantă a lui Umberto Eco. Acolo, Eco argumentează că urâtul nu este doar contrariul frumosului, ci un element fundamental în construcția sensibilității umane și culturale. Avem nevoie de urât pentru că ne tulbură, ne obligă să ne raportăm la limitele esteticii, ale moralei și ale realității. În artă și literatură, urâtul nu este gratuit: el scoate la suprafață fricile, abisurile și adevărurile incomode ale condiției umane. Într-un fel paradoxal, urâtul are puterea de a revela frumosul prin contrast și de a ne aduce mai aproape de autentic.
Influențele kafkiene sunt vizibile prin atmosfera absurdă și sentimentul de claustrare psihică. Pe lângă Kafka, romanul aduce în prim-plan teme din literatura absurdului și existențialismului, amintind de Camus și Beckett. Surrealismul se regăsește în imagini și în logica visului, oferind textului un aer oniric.
Tehnicile moderniste și postmoderniste, cum sunt fragmentarea narativă și intertextualitatea, completează experiența lecturii, iar simbolurile din mitologia și folclorul românesc adaugă profunzime și autenticitate romanului.
Mi-a plăcut cum Agopian construiește o lume stranie și fascinantă, unde granița dintre realitate, vis și absurd este mereu subtilă și neliniștitoare. Autorul nu scrie serii cu personaje reluate în sens clasic, dar își reconstruiește o mitologie proprie, în care personajele par să migreze dintr-o carte în alta, reinterpretate sau „degajate” din aceleași tipare. Dacă citești mai multe romane ale lui, ai adesea impresia că ai mai întâlnit acei oameni, acel loc, acea senzație — chiar dacă totul e puțin altfel, ca într-un vis reluat cu alte detalii.
"Sara" este un roman care nu se lasă ușor descifrat, dar rămâne întipărit în minte mult timp după ce îl închizi. Recomand această carte cititorilor care caută o provocare intelectuală și o experiență literară care să îi scoată din zona de confort.
Ștefan Agopian spune o poveste neobișnuită, care nu se desfășoară liniar, ci ca un vis presărat cu ciudățenii, în Sibiul anului 1703. Am fost profund impresionată de felul în care autorul țese pânza narativă folosind simbolismul și simțurile umane — da, cartea este scrisă și cu ajutorul gustului, mirosului, văzului, auzului și pipăitului.
„Limba i se transformă într-un șarpe rozaliu, se strecură în os și cotrobăi o vreme prin el.”
„(...) deasupra lui coboară lumina, i se prelinge pe frunte și de acolo picură fosforescentă și sfârâind pe lemnul mesei, băltind, lumina i se întinde pe sub coate (...)”
„(...) lumina pălise puțin, simțeai întunericul și răcoarea nopții strecurându-se pe lângă tine, le puteai închipui, precum și zborul fără șir al liliecilor, bâzâitul vreunui cărăbuș cuirasat și unicorn.”
Fascinația lui Ștefan Agopian pentru lumină în acest roman este subtilă, dar profundă și constant prezentă, încărcată de simboluri și nuanțe poetice.
Lumina nu apare doar ca un fenomen fizic, ci ca o prezență simbolică, adesea legată de sacrul nevăzut, de limpezirea interioară sau de răspunsuri care nu se rostesc, ci se intuiesc.
În centrul poveștii se află Sara, o tânără misterioasă și fascinantă, care pare venită din altă lume, uneori ca un spirit sau o ființă mitică. Ea este privită cu teamă sau admirație, metamorfozându-se într-un simbol încărcat de conotații biblice, inspirate din Cartea lui Tobit.
Sibiul anului 1703, descris de Agopian, este plin de personaje bizare: politicieni corupți, oameni bolnavi, nebuni, profeți. Sara posedă haruri supranaturale, precum clarviziunea și levitația, putând să pășească între falii temporale, iar motanul ei cu glas de om, Theopomp, îi ține companie, jucând la rândul său rolul unui observator ironic al lumii agopiene, unde realitatea și visul se țin de mână.
Una dintre cele mai frumoase scene este zborul Sarei în grădină, alături de Simon, un băiat care o iubește în taină.
„Parcă neatent, Simon se desprinse de mâna ei, o privi tremurând și rugător parcă, spuse:
-Uitându-mă și privind frunzele..., nu putu să termine, parcă împins de o forță nevăzută, se desprinse de pământ și începu să plutească în aer, se răsuci cu picioarele în sus și, când ajunse cu capul în dreptul capului ei, spuse:
-Grădina ta e fermecată.
Ea îi zâmbi și se înălță puțin de la pământ, dinții ei sclipiră o clipă ca un șirag de scoici mici, șlefuite de soare, apă și vreme:
-Toate grădinile sunt fermecate, dar numai copiii mai sunt în stare să afle asta.
-Și tu? întrebă Simon.
-Și eu, răspunse ea, îi prinse mâna și plutiră așa o vreme, ca printr-o apă care îți înalță trupul înspre lumină și cer.”
Această scenă magică și simbolică vorbește despre eliberare și inocența copilăriei, capturată într-un moment aproape fantasmagoric, imaginea unei lumi care se desface de greutatea materiei.
Pe tot parcursul romanului, timpul este fluid, sărind de la o scenă la alta, uneori întorcându-se sau dispărând, asemenea unui vis greu de povestit. Finalul lasă multe întrebări, iar Sara pare să se evapore în faldurile trecutului, lăsând în urmă o atmosferă de mister și nedumerire.
Agopian nu scrie o poveste obișnuită. Scriitorul ne invită să simțim o atmosferă întunecată și misterioasă, punând sub semnul întrebării corupția politică, religioasă și morală, căutarea sensului într-o lume absurdă și rolul femeii-simbol, care poate reprezenta iubirea, credința sau visul.
Diversele pasaje în care grotescul este redat cu minuțiozitate în romanul "Sara" mi-au amintit imediat "Despre urât", lucrarea fascinantă a lui Umberto Eco. Acolo, Eco argumentează că urâtul nu este doar contrariul frumosului, ci un element fundamental în construcția sensibilității umane și culturale. Avem nevoie de urât pentru că ne tulbură, ne obligă să ne raportăm la limitele esteticii, ale moralei și ale realității. În artă și literatură, urâtul nu este gratuit: el scoate la suprafață fricile, abisurile și adevărurile incomode ale condiției umane. Într-un fel paradoxal, urâtul are puterea de a revela frumosul prin contrast și de a ne aduce mai aproape de autentic.
Influențele kafkiene sunt vizibile prin atmosfera absurdă și sentimentul de claustrare psihică. Pe lângă Kafka, romanul aduce în prim-plan teme din literatura absurdului și existențialismului, amintind de Camus și Beckett. Surrealismul se regăsește în imagini și în logica visului, oferind textului un aer oniric.
Tehnicile moderniste și postmoderniste, cum sunt fragmentarea narativă și intertextualitatea, completează experiența lecturii, iar simbolurile din mitologia și folclorul românesc adaugă profunzime și autenticitate romanului.
Mi-a plăcut cum Agopian construiește o lume stranie și fascinantă, unde granița dintre realitate, vis și absurd este mereu subtilă și neliniștitoare. Autorul nu scrie serii cu personaje reluate în sens clasic, dar își reconstruiește o mitologie proprie, în care personajele par să migreze dintr-o carte în alta, reinterpretate sau „degajate” din aceleași tipare. Dacă citești mai multe romane ale lui, ai adesea impresia că ai mai întâlnit acei oameni, acel loc, acea senzație — chiar dacă totul e puțin altfel, ca într-un vis reluat cu alte detalii.
"Sara" este un roman care nu se lasă ușor descifrat, dar rămâne întipărit în minte mult timp după ce îl închizi. Recomand această carte cititorilor care caută o provocare intelectuală și o experiență literară care să îi scoată din zona de confort.
February 17, 2026
Sibiul anului 1703, niște intrigi amoroase, alte câteva politice, terminate cu multe execuții, totul ornat cu ceva glazură magică. Asta ar cam fi Sara lui Ștefan Agopian. Ei, nu chiar.
În fapt, Sara e o carte cum nu am mai citit vreodată. Fascinant de bizară. Imaginați-vă că sunteți într-o încăpere cu toți pereții plini de tablouri. Fiecare tablou arată cam ca un fragment al unei picturi de "Bruegel" amestecat cu "Bosch". Întâmplător sau nu picturile au personaje recurente.
Fiecare tablou nu e doar vizual, ci ne solicită toate simțurile, și e ca pozele cu 5 secunde de mișcare, foarte la modă acum 15-20 de ani. În tablou mișcarea e încetinită, dar vedem lumina din fiecare colțișor important, întodeauna colorată, dar și în mișcarea ce o schimbă, percepem mirosurile, gustăm mâncarea dacă e, simțim textura obiectelor, auzim zgomotele, și pe cele din tablou, dar și al flautului de pe stradă, sau al ploii în tabla acoperișului, sau orice mai aud cei din tablou. Toate simțurile ne sunt asaltate cu încetinitorul. Facem cunoștință în acest fel până și cu umorile personajelor, poate într-un fel mai intim decât ne-am fi dorit. Totuși nu putem niciodată ști ce se întâmplă în spatele ușilor închise, iar din tablouri percepem doar o scurtă perioadă de timp. Imaginea care s-a format până la final rămâne incompletă, ca o frescă dintr-un castel vechi, ștearsă pe alocuri.
Și mai e Sara, o fată cu puteri speciale, ce o leagă de lumea de dincolo de cea a muritorilor. Copilăria ei, povestită la mijloc, e singura ce are continuitate, scrisă într-un stil ce aproape că poate fi numit clasic. Ea e izvorul magicului. Desi...
Oare personajele din tablouri nu se pot uita la celelalte tablouri? Alea de vis-a-vis sunt perfect vizibile. Și dacă într-unul e visul cuiva, atunci nu știu ce visează și toți cei ce văd tabloul respectiv? Și dacă un tablou conține o scenă ce se întâmplă mai târziu, personajul care se vede din alt tablou în cel ulterior nu-și va cunoaște viitorul? Iar personajele noastre nu vor trăi veșnic, chiar și după ce au murit într-unul din tablouri?
Și așa descoperim că până la urmă romanul acesta nu are nimic de-a face cu realismul magic, ci doar cu o încăpere plină de tablouri, ușor în mișcare. 😃
În fapt, Sara e o carte cum nu am mai citit vreodată. Fascinant de bizară. Imaginați-vă că sunteți într-o încăpere cu toți pereții plini de tablouri. Fiecare tablou arată cam ca un fragment al unei picturi de "Bruegel" amestecat cu "Bosch". Întâmplător sau nu picturile au personaje recurente.
Fiecare tablou nu e doar vizual, ci ne solicită toate simțurile, și e ca pozele cu 5 secunde de mișcare, foarte la modă acum 15-20 de ani. În tablou mișcarea e încetinită, dar vedem lumina din fiecare colțișor important, întodeauna colorată, dar și în mișcarea ce o schimbă, percepem mirosurile, gustăm mâncarea dacă e, simțim textura obiectelor, auzim zgomotele, și pe cele din tablou, dar și al flautului de pe stradă, sau al ploii în tabla acoperișului, sau orice mai aud cei din tablou. Toate simțurile ne sunt asaltate cu încetinitorul. Facem cunoștință în acest fel până și cu umorile personajelor, poate într-un fel mai intim decât ne-am fi dorit. Totuși nu putem niciodată ști ce se întâmplă în spatele ușilor închise, iar din tablouri percepem doar o scurtă perioadă de timp. Imaginea care s-a format până la final rămâne incompletă, ca o frescă dintr-un castel vechi, ștearsă pe alocuri.
Și mai e Sara, o fată cu puteri speciale, ce o leagă de lumea de dincolo de cea a muritorilor. Copilăria ei, povestită la mijloc, e singura ce are continuitate, scrisă într-un stil ce aproape că poate fi numit clasic. Ea e izvorul magicului. Desi...
Oare personajele din tablouri nu se pot uita la celelalte tablouri? Alea de vis-a-vis sunt perfect vizibile. Și dacă într-unul e visul cuiva, atunci nu știu ce visează și toți cei ce văd tabloul respectiv? Și dacă un tablou conține o scenă ce se întâmplă mai târziu, personajul care se vede din alt tablou în cel ulterior nu-și va cunoaște viitorul? Iar personajele noastre nu vor trăi veșnic, chiar și după ce au murit într-unul din tablouri?
Și așa descoperim că până la urmă romanul acesta nu are nimic de-a face cu realismul magic, ci doar cu o încăpere plină de tablouri, ușor în mișcare. 😃
August 23, 2022
Un roman enchanté, rempli de fantaisie et de réalité. L'intrigue se révèle impossible à résumer, sauf à être extraordinairement long et à tout dévoiler. On se trouve en Transylvanie en 1703 et on suit en même temps les intrigues politiques induites par la cohabitation de plusieurs ethnies et religions et les amours de Sara et Tobie, référence à peine voilée à la Bible et au livre de Tobit. L'écriture d'Agopian est d'une déstructuration très contrôlée : l'ordre chronologique est un peu chamboulé, certains passages oscillent entre le rêve et la réalité et la fin est plongée dans le mystère. Cela n'empêche cependant pas les événements historiques et les intrigues de se dessiner clairement. Agopian, sans qu'il s'agisse forcément de suites ou de trilogies, utilise ses personnages dans plusieurs romans (Sara est le seul traduit à ce jour) : certains interstices sont donc potentiellement expliqués ailleurs. Parmi d'autres, on trouve une référence à La vie est un songe de Pedro Calderón. Au-delà de son aspect historique ou politique, le roman aborde également pour moi notre rapport à la réalité et, comme Alexandra Badea dans Zone d'amour prioritaire, la manière dont l'histoire se superpose aux histoires intimes. La réponse me semble moderne : les mécanismes humains apparaissent immuables (cf. le pessimisme de Spurck, pour qui toute journée ressemble à la précédente, malgré ses excentricités) et Israël Hübner, le double de l'auteur, ne fournit qu'un seul remède : considérer la vie comme un songe, et donc la sorcellerie comme la réalité. La sorcellerie, c'est l'écriture.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews