What do you think?
Rate this book
Trilogie des Erinnerns #1
Die verschluckte Musik: Roman
German
267 pages, Hardcover
First published January 1, 2001
About the author
Christian Haller
37 books2 followersHaller studierte Zoologie an der Universität Basel. Er war acht Jahre als Bereichsleiter der „Sozialen Studien“ am Gottlieb Duttweiler Institut tätig und vier Jahre als Dramaturg am Theater Claque in Baden. Von 1994 bis 2000 war er Mitglied der Theaterkommission der Stadt Zürich. Er schrieb seit den 1980er Jahren zahlreiche Erzählungen, Romane sowie einige Bühnenstücke. Einige seiner Werke wurden ins Russische und Rumänische übersetzt. Er ist Kolumnist der Aargauer Zeitung und lebt als freier Autor in Laufenburg.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
October 19, 2021
― Se clatină, a spus doamna S.. S-a oprit ca prinsă în cuie la capătul de sus al punţii cu mâna aşezată pe vesta costumului de pânză şi umbra pălăriei cu boruri peste ochi. Privirea îi era severă şi îngheţată, ca şi când mama-mare s-ar fi decis cu încăpăţânare, chiar în acel moment, să opună rezistenţă oricărei mişcări de protest împotriva condiţiilor de viaţă nesigure, oscilante, care duceau la călătorii cu vaporul, o „bâţâială”, aşa cum prevăzuse, şi acum, prin lovirea vaporului de lemnul rampei de acostare, îşi vedea bănuiala confirmată.
― Da, se clatină, a spus domnul în costumul de culoare închisă, cu pălăria pusă ţeapănă pe obrazul îngust care se balansa cu vârful bărbiei pe colţurile apretate ale gulerului. Da, se clatină, a spus domnul care avea să devină tata-mare, dar asta o să se aranjeze. Şi spunea aceste cuvinte încet, în felul lui, fără să-şi mişte prea mult buzele moi, senzuale, cărora o mustaţă blondă le dădea un aer bărbătesc, totuşi pe un ton care trăda la început, fin şi ezitant, o uşoară resemnare. S-a aplecat în faţă, a apucat mânerul cufărului confecţionat dintr-o piele groasă de box, prevăzut cu două lacăte de alamă, un cufăr lat, dar nu prea mare, şi tata-mare l-a ridicat probabil cu mişcarea hotărâtă pe care aveam s-o revăd adesea mai târziu ― mult mai târziu.
De parcă s-ar fi lipit folii galbene pe faruri ca să trezească sentimente nostalgice şi să mă transpună într-o epocă rămasă undeva, cu decenii în urmă: poate de aceea, cu prilejul vizitei mele în clădirea portuară din Dacca, am avut senzaţia că mă mişc într-un trecut filmat. Reflectarea petelor de soare, imaginile luminoase ca nişte râuri ale ieşirilor, zgomotele răsunătoare umpleau spaţiul cu o atmosferă care îmi readucea în prezent, atât de neaşteptat, îmbarcarea familiei S., de parcă aş fi devenit fără să ştiu însoţitorul ei, deşi trebuie să mărturisesc că până atunci nu fusesem niciodată în România. Dar această lumină în Sadarghatt, portul pe Buriganga, mi-a amintit atât de mult povestirile mamei mele, pe care le-am asimilat, bineînţeles cu propriile mele reprezentări, şi le-am preluat ― cum se întâmplă de obicei cu filmele ― de la ţara mult mai sudică, din Bangladesh, ca să fiu mai exact, transpunând întreaga configuraţie la Giurgiu, pe Dunăre. Am făcut acest lucru cu certitudinea bruscă a unei recunoaşteri: aşa trebuie să fi arătat pe atunci momentul când mama a părăsit pentru totdeauna România în care crescuse.
Clădirea portuară se întindea pe ţărm, despărţită de magaziile de depozitare şi de prăvăliile negustorilor printr-o stradă; o clădire dreptunghiulară fără ornamente, care strălucea în soare ca lanurile nesfârşite de grâu printre care bunicii mei au călătorit de la Bucureşti la Giurgiu împreună cu fiica şi fiul lor. Din înghesuiala străzii trei trepte duceau la intrările în hală, în faţa cărora existau nişte uşiţe rotative din bare de metal dispuse în cruce. Tot acolo se vindeau tichetele de intrare. Mâinile au înghiţit lacom banii de pe tăblia unsuroasă a mesei, au întins un cupon care îţi permitea accesul în clădirea portului şi următorul pasager s-a ataşat şirului de călători şi negustori care aşteptau. Tata-mare a pus bancnota pentru el şi familia lui, cu încetineala şi grija caracteristice, în faţa controlorului; nu s-ar fi lăsat zorit pentru nimic în lume, ceea ce ar fi putut duce la o reacţie pripită, contrară formei lui de viaţă interioară plină de distincţie.
― Da, se clatină, a spus domnul în costumul de culoare închisă, cu pălăria pusă ţeapănă pe obrazul îngust care se balansa cu vârful bărbiei pe colţurile apretate ale gulerului. Da, se clatină, a spus domnul care avea să devină tata-mare, dar asta o să se aranjeze. Şi spunea aceste cuvinte încet, în felul lui, fără să-şi mişte prea mult buzele moi, senzuale, cărora o mustaţă blondă le dădea un aer bărbătesc, totuşi pe un ton care trăda la început, fin şi ezitant, o uşoară resemnare. S-a aplecat în faţă, a apucat mânerul cufărului confecţionat dintr-o piele groasă de box, prevăzut cu două lacăte de alamă, un cufăr lat, dar nu prea mare, şi tata-mare l-a ridicat probabil cu mişcarea hotărâtă pe care aveam s-o revăd adesea mai târziu ― mult mai târziu.
De parcă s-ar fi lipit folii galbene pe faruri ca să trezească sentimente nostalgice şi să mă transpună într-o epocă rămasă undeva, cu decenii în urmă: poate de aceea, cu prilejul vizitei mele în clădirea portuară din Dacca, am avut senzaţia că mă mişc într-un trecut filmat. Reflectarea petelor de soare, imaginile luminoase ca nişte râuri ale ieşirilor, zgomotele răsunătoare umpleau spaţiul cu o atmosferă care îmi readucea în prezent, atât de neaşteptat, îmbarcarea familiei S., de parcă aş fi devenit fără să ştiu însoţitorul ei, deşi trebuie să mărturisesc că până atunci nu fusesem niciodată în România. Dar această lumină în Sadarghatt, portul pe Buriganga, mi-a amintit atât de mult povestirile mamei mele, pe care le-am asimilat, bineînţeles cu propriile mele reprezentări, şi le-am preluat ― cum se întâmplă de obicei cu filmele ― de la ţara mult mai sudică, din Bangladesh, ca să fiu mai exact, transpunând întreaga configuraţie la Giurgiu, pe Dunăre. Am făcut acest lucru cu certitudinea bruscă a unei recunoaşteri: aşa trebuie să fi arătat pe atunci momentul când mama a părăsit pentru totdeauna România în care crescuse.
Clădirea portuară se întindea pe ţărm, despărţită de magaziile de depozitare şi de prăvăliile negustorilor printr-o stradă; o clădire dreptunghiulară fără ornamente, care strălucea în soare ca lanurile nesfârşite de grâu printre care bunicii mei au călătorit de la Bucureşti la Giurgiu împreună cu fiica şi fiul lor. Din înghesuiala străzii trei trepte duceau la intrările în hală, în faţa cărora existau nişte uşiţe rotative din bare de metal dispuse în cruce. Tot acolo se vindeau tichetele de intrare. Mâinile au înghiţit lacom banii de pe tăblia unsuroasă a mesei, au întins un cupon care îţi permitea accesul în clădirea portului şi următorul pasager s-a ataşat şirului de călători şi negustori care aşteptau. Tata-mare a pus bancnota pentru el şi familia lui, cu încetineala şi grija caracteristice, în faţa controlorului; nu s-ar fi lăsat zorit pentru nimic în lume, ceea ce ar fi putut duce la o reacţie pripită, contrară formei lui de viaţă interioară plină de distincţie.
May 11, 2020
A beautiful book that might as well be a nostalgic poem about the Bucharest the author's mother lived in at the beginning of the XXth century. There is no action to speak of, just a mosaic of memories that build up a world which the author is trying to find again, while visiting at the end of the century. There could have been more analysis on what changed and some more documentation, but I'm guessing he wrote this more as a way to recover some family memories than to give an account over the transformation that Bucharest suffered under communism.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews