Știința Rugăciunii

by Theophan the Recluse, Teofan Zăvorâtul

Invatam sa ne rugam dupa cartile de rugaciuni, rugându‑ne prin mijlocirea rugaciunilor gata facute, predanisite noua de catre Domnul si de catre Sfintii Parinti care au sporit în rugaciune. Nu trebuie sa ne oprim însa aici: trebuie sa tindem înainte si, dupa ce am învatat sa ne întoarcem cu mintea si cu inima catre Dumnezeu având ajutor din afara, trebuie sa facem experiente si ale propriei înaltari catre Dumnezeu, sa ajungem la aceea ca sufletul singur, cu spusele sale, sa intre în împreuna‑vorbire cu Dumnezeu prin rugaciune, singur sa se înalte catre Dânsul si sa‑I descopere si sa‑I marturiseasca ce e în el si ce doreste el. Si cu asta trebuie deprins sufletul. (Sfântul Teofan Zavorâtul)

Genres: Religion

152 pages, Paperback

First published January 1, 2002

About the author

St. Theophan the Recluse, also known as Theophan Zatvornik or Theophanes the Recluse (Russian: Феофан Затворник), is a well-known saint in the Russian Orthodox Church. He was born George Vasilievich Govorov, in the village of Chernavsk. His father was a Russian Orthodox priest. He was educated in the seminaries at Livny, Orel and Kiev. In 1841 he was ordained, became a monk, and adopted the name Theophan. He later became the Bishop of Tambov.

He is especially well-known today through the many books he wrote concerning the spiritual life, especially on the subjects of the Christian life and the training of youth in the faith. He also played an important role in translating the Philokalia from Church Slavonic into Russian. The Philokalia is a classic of orthodox spirituality, composed of the collected works of a number of church fathers which were edited and placed in a four volume set in the 17th and 18th centuries. A persistent theme is developing an interior life of continuous prayer, learning to "pray without ceasing" as St. Paul teaches in his first letter to the Thessalonians.

Russian profile: Феофан Затворник

Reviews

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit (duh).
Trupul e făcut din pământ; asta nu înseamnă ceva inert, mort, ci dimpotrivă, cu adevărat viu, pătruns de un suflet trăitor. În acest suflet a fost insuflat un duh, duhul lui Dumnezeu, menit a-l cunoaşte, a-l preamări, a-l căuta, a-l gusta, şi a-şi găsi bucuria în El şi în nimic altceva.
Sufletul este, deci, principiul fundamental al vieţii, ceea ce face dintr-o făptură umană o fiinţă vie, în opoziţie cu o masă oarecare de carne neînsufleţită.
Concomitent, în vreme ce sufletul există mai înainte de toate pe plan natural, duhul ne pune în legătură cu ordinea realităţilor divine. Este facultatea cea mai înaltă a omului şi totodată cea care ne face apţi de aintra în comuniune cu Dumnezeu. Mai mult de atât, duhul omului este direct legat de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt sau Duhul lui Dumnezeu. Dar, paradoxal, deşi există această legătură directă, persoanele nu sunt identice. A le confunda, ne-ar duce la panteism.
Trupul, sufletul şi duhul au fiecare maniera lor specifică de cunoaştere: corpul cunoaşte prin cele 5 simţuri, sufletul prin raţionament intelectual, spiritul prin conştiinţă, printr-o percepţie mistică care transcende modalităţile de rând ale raţiunii umane.
În afara acestor 3 elemente – duh, suflet, trup – mai există un alt aspect care rămâne totuşi în afara acestei clasificări tripartite: este inima. În ortodoxie inima are o importanţă particulară ca termen. Când în Occident de vorbeşte despre inimă, se înţeleg în general emoţiile şi afectele; dar în Biblie, ca şi în majoritatea cărţilor ascetice ale Bisericii Ortodoxe, inima are o semnificaţie mult mai bogată: ea este organul principal al fiinţei umane, fizic şi spiritual; este centrul vieţii, principiul determinant al tuturor activităţilor şi aspiraţiilor omului. Inima include de asemenea emoţiile şi afectele, dar semnifică încă mai mult: ea îmbrăţişează tot ceea ce constituie şi noi numim „persoană”.

[Lyly Strong]

comment