Viața ca o glumă proastă
Liviu Ornea
2022
Nemira
„Nu te duci la un prieten să verși tot răul din tine, nu vrei să-i transferi lui urâtul și întunericul din tine, tocmai pentru că ți-e prieten, ții la el și vrei să-l protejezi, să-l ferești. Cum să-ți vină, sănătos fiind, nu bolnav psihic, să scoți din adânc și să-l împroști cu toată urâciunea care zace-n tine?” (pag. 202)
„Oricât de un prieten mi-ar fi, nu pot să-i spun chiar tot. Și nu doar dintr-un fel de pudoare, pentru că, oricum ai lua-o, nu-i ușor să te descoperi complet nici chiar în fața celui mai bun și apropiat prieten, ci, mai ales, pentru că mă tem că sunt și lucruri pe care nu le-ar înțelege și, dacă nici el nu le înțelege și reacționează prost, atunci ce mă fac?” (pag. 203).
„Dacă cineva vrea să priceapă măcar o parte din lumea asta, atunci trebuie să moară cel puțin o dată și că, așa stând lucrurile, e mai bine să mori de tânăr, când ai încă atâta vreme la dispoziție ca să te trezești și să-ți revii în simțiri- să mori când ești deja bătrân fiind, din motive evidente, mult mai urât” (pag. 179).
„O femeie frumoasă, încă tânără, care te părăsește într-o după-amiază de toamnă târzie, pe o vreme mohorâtă, ploioasă, iar tu o contempli de la geam cum se duce, precum tinerețea” (pag. 117).
„Iar acuzația că opera doar cu rațiunea era absurdă, pentru că însuși actul îndrăgostirii era profund irațional, cum irațională, în esența ei ultimă, e și iubirea” (pag.112).
„Bine, dar până la urmă, ce e real într-o iubire? E ceva real Nu e orice îndrăgostire o halucinație? Un proces mental autoindus, cu prea puține legături cu obicetul real al îndrăgostirii? Te îndrăgostești de ce ai în față” (pag 90).
„Originalitatea e aproape întotdeauna o iluzie, Bogdane. Ți-o spune și fizicianul care am fost” (pag. 298).
„Da, uite ce au în comun. Ăsta-i pattern-ul: femei frumoase și inteligente, care sfârșesc prin a mă urî” (pag. 297).
”Credeam într-o vreme, că deși totul se schimbă în jurul nostru, fiecare dintre noi rămâne, în mod esențial, același, adică rămâne așa cum s-a format în adolescență și prima tinerețe” (pag. 257).
Cred că ceea ce mi-a plăcut și m-a uimit cel mai mult la această carte scrisă de un român este libertatea limbajului, lipsa pudorii și modul tranșant de a expune niște realități și adevăruri pe care, chiar și acum (oare de ce), ne este greu să le acceptăm.
Deși poate părea la început haotică prin modul în care este structurată (o sumedenie de gânduri, însemnări, convorbiri, emailuri, conversații ale mai multor personaje), cu fiecare pagină ajungi citită ajungi să înțelegi mai bine și să rezonezi cu anumite trăiri ale personajelor.
Liviu Ornea este cu siguranță un autor pe care voi continua să-l citesc și pe care să doresc să-l descopăr prin scrierile sale autentice.