Un roman ce pendulează între realitatea cruntă a traumelor generate de relațiile toxice și speranța că dintr-o asemenea stare se poate ieși în vreun fel. Vanda încearcă să-și depășească trauma, să o ia de la zero. Povestea ei ilustrează o cale de a ieși din amorțeală, de a-și recâștiga spațiul pierdut, de a tinde spre regăsirea sinelui după o infinită rătăcire în mrejele înșelătoare ale agresorului. În același timp, este o poveste despre dependență, clarobscurul recuperării, despre cum să NU treci puntea atunci când aceasta scârțâie din toate încheieturile.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022) și O numărătoare inversă (2021). Semnează volumul de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
Este autoare de texte literare în antologiile colective Dragostea când te doare (Editura Litera), În umbra timpului (ca premiu doi în cardul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt).
A publicat fragmente de roman și proză scurtă în revistele literare Opt motive, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, P(R)OEZIA, Revista GOLAN, LiterNautica, Planeta Babel.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Romanul Emiliei Toma (al doilea - ultimul? - din seria cuprinzând și primul volum, O numărătoare inversă), se concentrează pe cealaltă poveste, cea a Vandei, partenera traumatizată a protagonistului din primul roman, boxeurul Ovidiu Anghelache.
Acțiunea principală începe atunci când cuplul problematic se desparte, însă prin diferite tehnici narative (jurnal, confesiune sau narațiune la persoanele I ori a III-a) cititorul va avea acces și la trecutul Vandei, continuând să îi urmărească parcursul anevoios de vindecare a traumei.
Pendulând între trecut, prezent și viitor, cu o tehnică a scrierii inovativă, romanul povestește viața unei femei aflate între ciocan și nicovală. Dependențe, traume, vieți la limită sunt trecute în revistă, ca întotdeauna în proza Emiliei Toma, cu instrumentele fine ale cercetării sociologice.
În încercarea ei de a se regăsi și reinventa în special după relația toxică cu Ovidiu, Vanda se afundă tot mai mult într-o cursă contra cronometru care în final o va costa prea mult. Mult prea mult.
Cartea este versiunea credibilă și realistă a cărții "Întreab-o pe Alice" (cine a citit-o, știe la cea refer și de ce.)
De câte ori poți să o iei de la zero? Și cum știi când este începutul sfârșitului? Aflați mai multe dacă aveți curaj să parcurgeți cartea.
DAR atenție! Dacă vă aventurați să citiți, urmează detalii care vă pot afecta emoțional fiindcă nu este o carte ușor de digerat, fiind un cocktail de traumă, abuz, vicii, sex, obsesii, relații toxice, droguri, (auto)distrugere, religie și căutări eșuate. Iar finalul te pune la pământ și acolo rămâi.
Încă de când am citit "Terapie pe salteaua de pilates" știam că Emilia are un stil aparte, un stil pe care, eu personal, nu l-am mai întâlnit la niciun alt autor. Personajele ei sunt create cu atâta autenticitate, acțiunea este ancorată în realitate, situațiile prin care trec personajele sunt atât de dure încât uneori îți vine să spui că nu are cum, că este prea mult. Doar că... viața e dură, fiecare zi este diferită și niciodată nu ai de unde să știi ce îți va aduce următoarea zi, dacă va fi o zi excelentă sau una cu adevărat dezastruoasă, care-ți va schimba viața.
"Era ca și când ar fi ținut alături, la fiecare pas, o riglă invizibilă cu ajutorul căreia trasa un destin perfect drept, pe care până și o linie geometrică ar fi fost invidioasă."
În romanul "O numărătoare inversă", Emilia a ales să îi dea voce lui Ovidiu Anghelache, un fost sportiv de performanță, care își face retrospectiva vieții punând pe hârtie fiecare moment al vieții lui care l-au transformat în omul care va deveni. Continuarea acestuia - zic eu -, romanul "De la zero" spune povestea Vandei, personajul feminin cu care am făcut cunoștiință atunci când am aflat povestea lui Ovidiu.
Este povestea de viață a unei femei care a trecut prin multe și care a avut parte de numeroase traume. Este povestea unei femei care a crezut că poate muta munții din loc și că iubirea poate schimba oamenii. Povestea unei femei care a făcut greșala colosală de a considera că bărbatul ei este centrul existenței. Poate ar fi trebuit să îi spună cineva atunci că un bărbat nu se va schimba, indiferent de cât de multă dragoste, grijă, iubire, armonie îi vei da, nu contează că sunteți căsătoriți sau că aveți un copil.... un bărbat se va schimba doar dacă și doar atunci când el își va dori asta.
"Aveam 22 de ani. Ar fi trebuit oare să știu? Mama nu era în stare nici măcar să pronunțe cuvântul sex, crezi că avea habar ce este aia o relație toxică? Poate că și ea era într-una și nu știa."
Pasiunea Emiliei pentru romanele dure, pline de traume, care au tendința să uimească audiența, se vede și în modul de scriere. Așa cum spuneam, stilul unic poate să șocheze cititorul. Autoarea are curajul să abordeze teme dure ca abuz, vicii, sex, relații toxice, droguri, religie și vorbește deschis despre cum o persoană poate să se distrugă pe sine dacă nu are curajul să ceară ajutor la momentul în care se află jos și nu știe spre ce direcție să se ducă.
"Umpleam, cu fiecare doză, toate golurile pe care le lăsau în mine gloanțele prin care treceam cu fiecare drum, cu fiecare ieșire pe stradă menită să-mi aducă fericirea înapoi."
Citind acest roman, am putut să văd, din nou, ce poate face psihicul uman unei persoane. Așa cum terapeuta mea îmi spune constant, psihicul are putere de a face atât de multe lucruri bune, trebuie doar să îi dăm voie. Bine, atunci când îi permitem, tot el ne și poate distruge, încetul cu încetul. Am observat ce important este să discuți cu cineva atunci când ai probleme sau când crezi că nu mai poți și că ai atins limita de jos. Doar că... și atunci când crezi că nu mai poți, de fapt, mai poți un pic.
Atunci când crezi că existența ta nu are sens sau când crezi că nu merii să fii iubit și fericit, este extrem de important să ai pe cineva alături care să îți arate că nu e așa, că fiecare avem dreptul să fim fericiți, doar că drumurile sunt diferite și decizile pe care le luam în viață ne trec prin situații diferite, dar că rezultatul este același... dacă ne dăm voie. Este important să îți asumi greșelile, să înveți din ele și să mergi mai departe.
"Paisprezece ani în care a fugit obsesiv de imaginea aia din oglindă, imagine care cândva o hrănea până la extaz, pe care a iubit-o, cu care a dansat pe ringul de salsa, simțindu-se o zeiță, o vrăjitoare, o stea. Paisprezece ani în care, în locul oricărei străluciri, a stat o gaură neagră fără sfârșit, fără lumina de la capătul tunelului, fără cale de întoarcere."
Indiferent de cât de puternic ești tu ca om și indiferent de cât de puternic este psihicul tău, oare... de câte ori o poți lua de la zero? Te câte ori poți renaște din cenușă ca Pasărea Phoenix? Oare de câte ori te poți ridica după ce ai fost doborât? Cât de multe poți să suporți și câte poți să înduri? Răspunsul, în care eu cred cu tărie, este... de fiecre dată, dacă vrei asta cu adevărat și dacă îți dai voie să mergi mai departe și să realizezi că trecutul și greșelile din trecut nu te definesc ca om.
Finalul a fost pe măsură. Știind stilul Emiliei, mă așteptam la ceva ieșit din comun, dar destinul pe care l-a ales pentru Vanda m-a surprins. Așa cum bine știm, cei mai periculoși bărbați nu sunt cei care pleacă și pe care nu-i mai vezi și pe care-i uiți, chiar dacă suferi o perioadă, ci cei care se tot întorc și care nu te lasă să mergi mai departe.
Felicitări încă o dată, Emilia, pentru că ai curajul să pui pe hartie subiecte despre care alții nu au curajul să vorbească sau să scrie. Eu îți mulțumesc că ai avut încredere în mine și că mi-ai permis să îți fiu alături în acest drum minunat ce a însemnat acest roman.
Cel mai recent roman al Emiliei Toma, De la zero, apărut în această toamnă la editura Celestium, o are în plin plan pe Vanda, personajul feminin cu care cititorii s-au întâlnit pentru prima dată în cartea O numărătoare inversă. Ambele romane se încadrează în genul ficțiune psihologică și sociologică și au la bază teme precum violența, adicțiile, traumele din copilărie și traumele generate de relațiile toxice, familiile disfuncționale și traumele moștenite transgenerațional.
Scrisă din perspectiva Vandei, cartea De la zero vine ca o completare a romanului O numărătoare inversă, în care cititorii vor descoperi în profunzime povestea personajului feminin care i-a sucit mințile lui Ovidiu, această femeie fatală, extrem de frumoasă și de inteligentă, pentru care fostul boxeur a făcut o obsesie nesănătoasă și pe care o bătea regulat, doar pentru că putea și pentru că Vanda era, în ochii lui, o femeie ușoară. Dar era a lui. Și o iubea. Evident, cu ghilimelele de rigoare.
“Sunt o bolnavă și-mi pare rău. Fie că rup sau nu foile astea din agendă, câtă vreme mai stau în relația asta, eu nu mă iert pentru ce-am lăsat să mi se întâmple.”
Fină cunoscătoare a psihologiei umane, Emilia Toma dă naștere unui (alt) roman dur, alcătuit din multe scene explicite, rupte din cele mai oribile scenarii de viață pe care un om le poate trăi, însă atât de necesar celor care vor să înțeleagă linia fină dintre bine și rău, corect și greșit, celor care vor să aprofundeze dedesubturile întunecate ale ființelor umane și să înțeleagă raportul dintre abuzator și abuzat.
“Oamenii nu pot fi schimbați, ci numai aleși cu atenție.”
Citind De la zero, mi s-au confirmat din nou anumite lucruri pe care le știam deja cu privire la fragilitatea psihicului uman, cât de oribil de facil este să distrugi un om, mai întâi refuzându-i dreptul de a crește într-un mediu stabil și sigur, mai apoi transformându-l și ducându-l la limita suportabilului, lăsându-l pe marginea prăpastiei, să se redreseze singur, ori poate, mai degrabă, să alunece în abis. Căci așa cum bine spunea filozoful existențialist Friedrich Nietzsche, “Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine"; iar această metaforă i se aplică fără doar și poate Vandei, care de prea multe ori a privit pustiul și goliciunea omenească și, în loc să conștientizeze hăul de netrecut, ea a dat o interpretare eronată, a căutat frumosul și salvarea în oamenii, locurile și obiceiurile toxice, doar pentru a se afunda și mai puternic în abis, pentru a ajunge în acea prăpastie dinlăuntrul căreia orice strigăt de ajutor este înăbușit de întuneric și vid. Iar vidul din ea crește constant, pe măsură ce decide că ei îi este bine așa – mai întâi copleșită de atenția și prezența numeroșilor oameni care o admiră, îi hrănesc egoul și își doresc prezența ei, oameni mai mult sau mai puțin superficilai, întâlniți la cursurile de salsa la care aceasta mergea cu regularitate și la care a renunțat din momentul în care a acceptat, ca pe un fapt firesc, prezența toxică a lui Ovidiu - , apoi dedicându-și anii, tinerețea și energia unui om defect, care a reprezentat cea de-a doua etapă a dezintegrării Vandei (nu am să vă spun care a fost prima, însă, evident, este vorba despre ceva traumatic, din copilăria ei), urmând ca mai apoi, tabloul dezolant al vieții Vandei să fie în întregime pictat și completat cu ultima – și cea mai periculoasă etapă -, aceea în care Vanda primește, în cunoștință de cauză și cu brațele deschise, statutul de cosumator, iar pervertirea devine totală.
“Până la Ovidiu, Vanda a evitat, s-a distrat sau a mimat. A mimat o viață idilică, a mimat fericire, independență, prietenii, a ajuns la nivelul în care se mima pe ea toată. Părea să-i iasă ireproșabil, din afară așa se vedea. Nu știa de ce căuta mereu să fie pe ritmuri de salsa, ori în compania cuiva – nu credea să aibă asta vreo semnificație. O vreme a fost neatentă și aparent ferictă, ignorând faptul că era totul prea frumos pentru a fi adevărat, că iluzia unei vieți perfecte putea fi de fapt o capcană. N-a dat importanță autoamăgirii ce-și făcea loc pe nesimțite în subconștientul ei. Abia mai târziu, ceea ce alții poate vedeau ca fiind o viață fără cusur, prin lentilele ei începea să nu se mai vadă mereu excelent. Degeaba, învățase deja să ignore semnele nefaste, înlocuindu-le cu povești ușor de acceptat.”
Negarea în care își petrec unii oameni viața este incredibilă și de o putere înspăimântătoare. Faptul că Vanda își refuză șansa la un viitor decent, prin minciunile pe care singură și le spune – că ea nu merită să iubească pe nimeni sau să fie iubită, că ea nu își face speranțe să aibă vreodată o relație profundă, sănătoasă – contribuie la căderea ei. Interiorul ei tânjește după relații de calitate, copilul Vanda plânge după susținere, acceptare și o copilărie liniștită, însă lucrurile sănătoase ce i-au fost refuzate și faptul că a trebuit să accepte situații degradante, cărora nu a știut cum să le pună capăt, au dus-o în punctul în care aceasta a clacat atât de urât, încât și-a negat propriul sine, și-a înăbușit instinctele sănătoase, care totuși erau prezente, și s-a lăsat pradă nevoilor care o străbăteau constant. Însă, în loc să umple spațiul rămas gol lăsat în urma acelor nevoi nesatisfăcute în copilărie cu oameni și activități de calitate, ea a alergat spre ceea ce îi era cunoscut, o situație des întâlnită în cabinetele de psihoterapie, în care copilul, crescând într-un mediu toxic, disfuncțional, la maturitate va alege întotdeauna acea situație negativă cu care este deja obișnuit și familiarizat, și anume acel rău pe care se minte că știe cum să-l gestioneze, să-l îmblânzească. În realitate, Vanda dispune de două mari însușiri, născute din instinctul de supraviețuire: capacitatea de a uita evenimentele negative prin care a trecut, un fel inconștient de voi-bloca-amintirile-traumatice-pentru-a-putea-supraviețui-mai-departe-în-viață, ce poartă numele de disociere psihologică, și capacitatea de a minimiza gravitatea consecințelor acelor evenimente. La acestea se mai adaugă și o dorință absolut toxică - un fel de sindrom al salvatorului – de a schimba în bine oamenii care-i calcă pragul, dorință izvorâtă, bineînțeles, din necesitatea de a fi salvată la rândul ei și pe care aceasta a simțit-o din ce în ce mai pregnant întreaga ei viață, pe măsură ce ajungea în genunchi, dar nimeni nu era acolo ca să o ridicde. Pentru că Vanda a crezut că ea este propria-i salvatoare. Că are situația sub control. Că este capabilă. Că poate schimba răul în bine fără să rupă bucățele din ea. Că poate compensa lipsurile din viața ei prin ajutarea celor din jurul ei. Că este liberă. Că își poate controla demonii, ba chiar poate îmblânzi și demonii lui Ovidiu, bărbatul violent lângă care a stat șase ani, și pe cei ai Hedonei, femeia care i-a definitivat transformarea.
“Din niște ochi calzi, plini de iubire, mă fixau niște săgeți, niște ochi de fiară care-și încadrează prada în spațiu înainte să o înșface. Nici nu știu ce a fost, o palmă cred, dar am simțit de parcă mi s-a desprins creierul din cutia craniană, lovindu-se și ricoșând violent într-un spațiu în care un vâjâit strident nu mai contenea. Au fost, odată cu durerea aia sinistră, rușine, frică, disperare, șoc, suferință, panică, descurajare, degradarea mea într-o secundă. Am adunat în secunda aia tot ce putea să mă scoată din asta mai devreme, toate instinctele care m-ar fi salvat, toate reacțiile de luptă, de fugă, de salvare, tot, într-o secundă atât de densă, de grea, de înțepătoare, încât n-am știut cum s-o folosesc spre binele meu. Am ajuns s-o las să mă apese, să mă scufunde până în adânc, apoi am cărat-o prin mlaștina de pe fundul oceanului, am târât-o după mine, am lăsat să mă deformeze, să mă controleze, să mă mintă, am lăsat să mă ascundă de mine, să mă contureze într-o oglindă falsă, să mă piardă, m-am dus la vale, agățându-mă de ea, care, devenind cu fiecare gest de neiubire mai grea, numai în jos mai era posibil să mă tragă. Celelalte nici n-au mai contat, doar în prima palmă a stat toată transformarea mea.”
În câte feluri se poate (auto)distruge un om? De câte ori te poți minți că de mâine o vei lua de la zero, că vindecarea ta este posibilă chiar și atunci când ești singur și refuzi orice ajutor exterior? Cum poți supraviețui într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi și superficiali, iar mentalitatea toxică și traumele transmise transgenerațional creează oameni defecți, pustiiți de orice simțământ sănătos? Ce se va alege de viața unui copil inocent căruia i-au fost refuzate de către părinți, cu bună știință, cele mai elementare nevoi de iubire și siguranță? Va fi el capabil, în adolescență și la maturitate, să își croiască singur o viață decentă, liniștită? Va fi capabil să distingă între oamenii care doar îi vor binele sau va alege să trăiască lângă persoane perfect de imprfecte?
De la zero oferă toate aceste răspunsuri și chiar mai mult. Atât romanul de față, cât și anteriorul, O numărătoare inversă, servesc drept lecții de viață și vorbesc fără menajamente despre abuzuri, dependențe (emoționale, de substanțe nocive), traume nerezolvate, frici mușcătoare, relații toxice, oferind cititorilor un semnal de alarmă cu privire la propriile lor vieți și la ușurința cu care acestea pot fi distruse pe vecie, cu o simplă – și atât de greșită – alegere. Și te întrebi, o mai poți lua De la zero în momentul în care deja te situezi undeva sub nivelul mării?
Incredibil de șocantă, asta e tot ce pot spune la o primă impresie după ce am terminat cartea.
Emilia mi-a plăcut încă de la cartea "O numărătoare inversă" unde mi-a dat de lucru maxim cu Ovidiu. Aici, când a venit vorba de Vanda, treaba a stat altfel, am observat o "chichiță" între cele două personaje pe parcurs ce citeam și s-a concretizat în final.
Descoperirea vieții sexuale, a drogurilor, a tuturor celor mai rele lucruri pe care le poți face în viață o pune pe Vanda să ia cele mai nebunești decizii în ceea ce privește sănătatea ei mintală, dar și fizică. Am citit toată cartea cu sufletul la gură și nu m-am așteptat la un asemenea final, iar Emilia, cu siguranță, știe cum să facă cititorul să fiarbă la foc mocnit.
Recomand cartea pentru toți cei care vor să o ia de la zero, pentru cei care cred că moartea poate fi o alegere, drogurile la fel, dar și celor care cred că alături de Dumnezeu o pot lua de la zero.
Un roman real, fără “menajamente”. Despre vicii și cercuri vicioase, obsesii, abuz, distrugere și autodistrugere. Despre începuturile care sunt de fapt sfârșituri, despre cum toți credem că suntem deosebiți, până nu mai suntem chiar așa deosebiți.
Cred că fiecare dintre noi se va regăsi puțin în personajul principal “Vanda”, chiar daca suntem mai aproape sau mai departe de ea, chiar dacă ne place sau nu să o credem.
Deși povestea este spusă prin mai multe mijloace ( prin ochii Vandei, prin jurnale, prin conversații cu terapeuta etc), firul narativ este ușor de urmărit și deloc plictisitor. Partea a doua chiar m-a surprins, nu mă așteptam DELOC să fie abordat un anume subiect. :D ( vă las pe voi sa descoperiți care ). Și finalul…
Deși personajul masculin “Ovidiu”, protagonistul primei părți nu este foarte prezent in acest volum, pentru o experiență completă recomand să aruncați o privire și pe “O numărătoare inversă”. Spor la citit!❤️
“— Ai stat cu el fără să vrei? — Nu găseam un motiv suficient. E ca atunci când aștepți autobuzul juma de ora și tot aștepți, că deja zici că ai pierdut prea mult, dar nu te înduri să iei un taxi.”
“.. numai în jos era posibil să mă tragă. Celelalte nici n-au mai contat, doar în prima palmă a stat toată transformarea mea.”
->sa incepem cu inceputul, nu m-am așteptat la nimic din ce s-a intamplat. Nu m-am așteptat sa fie o poveste atat de emoționantă, atat de tristă, o poveste care te face sa te gandesti putin la viață
->mi-a placut foarte mult stilul de scriere, desi in unele parti mi s-a părut cam lungit si fara sens, in altele am savurat fiecare cuvintel. Am reusit sa aflu povestea Vandei, care a fost tragică, s-a luptat toata viață ei, doar ca sa fie distrusă, de alegeri, de imprejurari, de oamenii din jurul ei. Chiar am avut sperante si am stat cu inima la gura, sperand ca poate, poate o sa fie totul bine, dar nu tot timpul cartile au final fericit.
-> te face sa realizezi cumva, ca viata nu e doar atat, si ca trebuie sa lupti, dar si sa renunti. Sa spui "nu" cand trebuie, sa spui "da" pentru tine, pentru un viitor mai bun. Aproape am plans, mi-a placut mult cartea, chiar daca nu e o poveste ideala, este una realista, care nu trebuie ignorata.
This entire review has been hidden because of spoilers.
De la zero e un roman construit ca un șotron. Vezi o copilă ce aruncă o piatră peste o casuță, sare pe patrățică, își spune povestea din acel moment și merge mai departe. Dacă ratează patrățica reîncearcă să arunce piatra, până când jocul se termină și povestea e spusă. Un roman despre dragoste în diverse forme, dezamăgiri și renunțări, neînțelegeri emoționale și pendulări sexuale între genuri, greșeli, alegeri dubioase, nonconformism, droguri, sevraj și abuz. Merită să o iei de la zero doar pentru a arunca pietricica în șotron sau e necesar să iei o pensulă cu vopsea neagră și să ștergi întregul contur? Asta ar fi o întrebare pe care Vanda, protagonista romanului, o ridică și încearcă să-i găsească un răspuns. Iar salvarea este aproape, ca o mână întinsă de divinitate. Oare viața poate fi resetată sau trecutul e mai puternic?
Ce am apreciat cel mai mult la acest secund roman al Emiliei este modul în care a gândit în prealabil fiecare episod în parte, astfel încât să existe un sincron optim secvențial cu primul ei roman, „O numărătoare inversă”. „De la zero” se poate citi și independent de acesta, nu ne este impusă o interdependență din punct de vedere al istorisirii, însă cine le citește pe amândouă devine mai câștigat/ă în marea schemă a poveștii, căci în ansamblul lor, romanele de debut ale Emiliei pot fi considerate o dilogie.
Dacă prima carte explorează perspectiva lui Ovidiu, personaj masculin abuzator conturat de conjunctură și cadru familial disfuncțional, noul roman este replica Vandei, 𝘷𝘪𝘤𝘵𝘪𝘮𝘢 lui Ovidiu, despre care aflăm succint și din romanul anterior.
La prima vedere, Vanda pare a fi o femeie „realizată”, însă stabilitatea ei aparentă e cu rol de carcasă pentru o caroserie șubredă care ascunde un motor ruginit, cu bujii lipsă, deprivat de lichid de frână. Spun asta pentru că personajul nu are limite și pe tot parcursul romanului lasă impresia că și le caută – cum altfel decât forțându-le?
Fără să-ți dai seama ești capturat în iureșul caruselului halucinant care se dezvăluie a fi viața Vandei, astfel încât nici nu știi când ai parcurs 300 de pagini.
Mie această carte mi-a generat un coșmar și sunt un om care visează urât extrem de rar, prin urmare e o scriitură îndeajuns de tenace pentru a se insera chiar și în străfundurile unui subconștient încăpățânat și îngrădit de diverse mecanisme de protecție.
Finalul e ca o cheie de boltă; ușor previzibil (pentru mine, cel puțin), dar cu elemente cinematice de o grație inefabilă într-un crescendo fatidic.
Am terminat-o pe Vanda sau m-a terminat ea pe mine? Sau s-a terminat Vanda? Intrebari ce vor ramane in aceasta seara fara raspuns, caci raspunsurile va trebui sa le gasiti voi, lecturand romanul Emiliei. Discutiile mele cu Emilia n-au fost ca la “O numaratoare inversa”. N-am avut rabdare. Am bagat “De la zero” pe vena (hahahaha, cititi si radem impreuna de gluma mea (ne)reusita) si i-am scris la final. M-a jonglat Vanda pe toate partile (bai, opreste-te ca dai spoilere). Si nu pot sa va mai zic decat CITITI CITITI CITITI. E, cum ar zice baietii de la Dristor, cu de toate. Si fara apa plata. Digera pe uscat!
O carte care te loveste direct in plex, lasandu-te fara aer! Iata senzatia mea dupa acest roman al Emiliei Toma, pe care l-am citit fara sa am lectura celui anterior, "O numaratoare inversa". "De la zero" nu este doar romanul "in oglinda" in raport cu "O numaratoare inversa", ci poate, foarte bine, sa fie o lectura in sine, cu un sens de sine statator. Emilia Toma scrie despre trauma si abuz cu dexteritatea sociologului, dar si cu finetea pasionatului de psihologie, manuind, cu naturalete, stilistica frusta ce are rol de bisturiu cu care indeparteaza tesuturile cuprinse ce cangrena spre a ne arata rana. Emilia pune in constructia personajelor sale (si mai ales, a celui principal) exact tipul de limbaj la care ne-am astepta si habitudinile comportamentale ce le dau sens, facandu-le verosimible, palpabile, usor recognoscibile. Le pune sa actioneze pe baza unei logici perfect aliniate cu frustrarile, golurile si fricile lor, pe care poate, le-am intalnit si noi, in persoana altora in viata reala. Ori pe care, cine stie, le avem si noi insine. Iar, pentru final, le rezerva o iesire din scena in stil mare: un gest/accident elocvent, o marca a personalitatii, un simbol al unei vieti care vorbeste mult despre ceea ce ar fi putut sa fie, dar nu a fost...
Per total, De la zero este o carte foarte buna, foarte bine scrisa, care cu siguranta nu o sa va lase indiferent. Dupa mine, este mai buna, mai intensa, mai socanta, mai CREDIBILA decat predecesoarea ei. Mai credibila adica acele cuvinte chiar par a fi spuse ori gandite de personaj. Ca sa reformulez, aici chiar am crezut ca citesc NON-FICTIUNE, in timp ce in primul caz am simtit pe tot parcursul lecturii ca citesc FICTIUNE PURA!
Recunosc, nu sunt genul de cititor care să fie scos cu uşurinţă din zona lui de confort literar. Însă se întâmplă să cunoşti în realitate un autor pe care să-l admiri pentru felul articulat în care îşi susţine crezul artistic şi ideile care îl compun, cu toate că respectivele idei provin dintr-o sferă de gândire diferită (aş îndrăzni să spun chiar diametral opusă) faţă de a ta. Aşa mi s-a întâmplat cu Emilia Toma şi cele două romane ale ei scrise în oglindă – O numărătoare inversă, respectiv De la zero. Dacă în privinţa lui Ovidiu (protagonistul romanului O numărătoare inversă), am simţit că autoarea calcă pedala abjecţiei un pic prea apăsat pentru gusturile mele, ei bine, iată că Emilia nu se dezminte nici în legătură cu Vanda (iubita lui Ovidiu şi personajul principal din De la zero). Numai că aici am remarcat o evoluţie binevenită a scriiturii – da, lipsesc şi de această dată zorzoanele şi preţiozităţile – în schimb, frazele sunt mai şlefuite şi mai atent construite, dialogurile, mai vii şi autentice, iar discursul epic, mai elaborat şi imersiv. Apropo de imersiune, structura romanului De la zero aduce şi ea noutăţi în materie de construcţie – desfăşurarea evenimentelor este non-lineară, se face joncţiunea între persoana întâi şi persoana a treia, între monolog interior, naraţiune şi dialog, între trecut, prezent şi viitor – toate acestea realizându-se cu uşurinţă, fapt ce nu oboseşte cititorul, dimpotrivă, îl atrage şi mai puternic în poveste. În esenţă, De la zero problematizează, printre altele, sexul-capcană. Scenele erotice, multe la număr, sunt descrise explicit, visceral, fără cosmetizări şi aiureli siropoase, însă focusul nu este pe actul în sine, ci pe trăirile Vandei. De fapt, cu cât Vanda are parte de mai multă acţiune, cu atât observăm că ea se afundă şi mai adânc în propriile ei iluzii şi alegeri iraţionale. Poate să nu-ţi placă povestea pe care o propune Emilia aici, poţi să ai stomacul fin şi obrazul subţire, dar, oricât ai fi de subiectiv sau de părtinitor, calitatea introspecţiilor şi fineţea analizei psihologice (lucru pe care, între noi fie vorba, nu prea îl regăseşti nici la case mai mari în literatura contemporană) te împiedică să-i lipeşti romanului eticheta de „shock value”. Iată, spre exemplificare, un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit. „Nu se spune că timpul le vindecă pe toate? La mine este invers? Este ca la entorse? După ce ţi se dizlocă articulaţia nu prea simţi mare lucru, iar pe măsură ce ţi se dezumflă, încep durerile înţepătoare. […] Pe măsură ce trece timpul ştiu că acele opt luni vor sta mereu la pândă pentru a pune punct relaţiei ăsteia care a început atât de greşit şi care a continuat mereu…din greşeli. Din greşelile lui, din greşelile mele. Greşeli de viziune, de interpretare, de principii, de reacţie şi opţiuni. Numai greşeli. Azi Ovidiu mă îmbrăţişează şi mă pupă cu ţuc prelung pe tâmple şi eu mă întreb ce caut în braţele lui. Focul meu este cenuşă de mult timp.” Stau câteodată şi mă întreb dacă nu cumva literatura mare, cea care e destinată să treacă testul timpului, trebuie să funcţioneze ca un pumn în plex (şi aici mă refer la scriitorii din ziua de azi, nu la cei deja clasicizaţi). Din acest punct de vedere, fiţi fără grijă. Condeiul Emiliei loveşte la fel de năprasnic ca Muhammad Ali.
PS: Vanda este un antiexemplu. Nu vă lăsați păcăliți de sinopsis, nu va exista un ”redemtion arc” și nici ”healing”.
Vanda a fost un „copil exemplu”. Toată lumea din jurul ei o felicita și era mândra de rezultatele ei, dar traumele instalate, viața pe care a trăit-o până să se mute la București, au lăsat amprente pe gândirea și comportamentul ei. Prin acest roman putem descoperii cum copilăria ne epoate influența toată viața și cum comportamente pe care le-am putea considera ”corecte” din anumite puncte de vedere, pot fi distructive atunci când sunt duse la extrem. Vanda este tipul de personaj din a cărei viață să învățăm să cunoaștem ”steagurile roșii” ale persoanelor din jur, dar și ale noastre. Aceasta se plimbă din dependență în dependență, fiecare fiind o consecință a nevindecării celei precedente.
Ce mi-a plăcut: - scrierea oscilează între persoana I și persoana a III-a, naratorul intervenind pentru a explica contextul dintr-un punct obiectiv - avem secvențe din ședințele de terapie - avem parte de câteva subiecte ”tabu” - paralele între sexe și mai apoi între cei 2 bărbați - descrierile instalării adicțiilor
Ce nu mi-a plăcut: - sinopsisul m-a dus în eroare, crezând că va fi o carte de tipul ”așa am luat-o de la zero” când de fapt este o carte de tipul ”exagerare totala, nu luați ca exemplu” - terapia a fost privită superficial din punct de vedere al beneficiilor pe care le aduce, dar acest lucru este de înteles dupa ce conștientizezi punctul precedent - sentimentul de speranță că se vor schimba lucrurile spre bine, mi-aș fi dorit să știu că nu pe aceasta se bazează romanul - trecerile bruște prin amintirile Vandei (nu în cazul meu, dar ar putea să zăpăcească puțin povestea)
Acest roman socio-psihologic are ca scop evidențierea adicțiilor, cum se preced una pe cealaltă, toxicitate dusă la extrem și traumele generate de orice eveniment cu un puternic impact emoțional. Sinopsisul poate oferă o mică speranță, dar ”de la zero” nu înseamnă un nou început sănătos. Finalul nu este unul fericit, este mai mult o dramă inevitabilă. Recomand cartea doar persoanelor 18+ nu pentru că ar fi ”spicy”, așa că nu vă considerați rebeli, ci pentru că este nevoie de baze bine fondate în psihologie și sociologie pentru a întelege morala și ceea ce a încercat de fapt să transmită autorul.
Am citit „De la zero” într-o perioadă în care, sincer, nu aveam chef de nimic greu. Evident, fix asta am primit: o carte care nu doar că nu te menajează, dar parcă îți mai și șoptește din când în când „Stai, că n-am terminat cu tine!”
Povestea Vandei e genul ăla care te face să te întrebi dacă oamenii chiar pot lua lucrurile „de la zero” sau dacă doar schimbă decorul și își cară aceleași bagaje emoționale după ei. Și aici m-a lovit un pic personal — pentru că, dacă stau bine să mă gândesc, de câte ori n-am zis și eu „gata, de mâine sunt alt om”? Însă nu funcționează așa simplu.
Acțiunea se concentrează pe zona de traumă, relații toxice și dependențe, fără să le cosmetizeze deloc — ba dimpotrivă, le arată destul de brutal, aproape inconfortabil . Uneori am simțit că citesc ceva prea real, genul de realitate pe care o eviți în viața de zi cu zi. Și da, sunt momente în care parcă vrei să o lași jos…, dar n-o lași.
Mi-a plăcut că nu e o poveste „motivațională” în sensul clasic al cuvântului. Nu e genul în care personajul cade, se ridică, învață o lecție frumoasă și toată lumea pleacă acasă liniștită. Aici lucrurile sunt mai murdare, mai complicate, mai… umane.
Pe de altă parte, stilul are ceva fragmentat — sare între trecut și prezent, între confesiune și observație — ceea ce uneori m-a prins, alteori m-a obosit. E ca și cum ai asculta pe cineva povestind haotic, dar sincer, la 2 noaptea. Depinde de tine dacă ai răbdare pentru asta.
Finalul… (fără spoilere) nu-ți dă senzația de „gata, s-a închis cercul”. Mai degrabă rămâi cu un gol ciudat și cu niște întrebări care n-au chef să plece.
Per total, e o carte care nu te face neapărat să te simți bine, dar te face să simți ceva — și, câteodată, asta e mai valoros.
Dacă o citești, recomand să o faci într-o perioadă în care ești OK cu tine — nu e chiar o lectură de dinainte de somnic :)
🔸Pentru început, mă așteptam la genul de relație toxică care să se rezume la "atacuri" psihologice, nu și fizice. Vanda este evident victima lui Ovidiu, dar m-a lăsat rece tot ceea ce s-a întâmplat între ei. Eu nu pot înțelege de ce ar alege cineva să își tot complice existența într-un asemenea mod. Deci, până pe la ultimele capitole, am reușit să empatizez doar cu Vanda cea din copilărie/adolescență, înțelegând și felul de a se raporta la părinții ei. 🔸Nu cred că am mai citit de curând vreun roman care să se concentreze pe trăirile și sentimentele unui personaj, iar din păcate, cu acesta nu am rezonat. Așa mi-am amintit de ”Întreab-o pe Alice”, unde avem tot o protagonistă care dă peste lumea viciilor, însă totuși, era în perioada de descoperire a lumii și sinelui, unde curiozitatea în combinație cu naivitatea adolescentină reprezenta o scuză pentru astfel de acțiuni. 🔸Mi-au plăcut conversațiile cu psihologul, iar combinându-le cu propria mea analiză mentală a restului de personaje, mi-am amintit cât de complexă poate fi natura umană. M-am bucurat de apariția Hedonei, fiindcă începusem să mă plictisesc tot mai rău, iar abia de atunci pot spune că romanul a devenit interesant. 🔸Ultimele 50 de pagini au fost cele 'greu de digerat', când în sfârșit mi-a părut rău pentru Vanda. Ajungând la aceste capitole finale, mi-a devenit clar cum se va sfârși cartea și cumva m-am simțit ușurată să văd acest final. 🔸Cred că părerile despre această carte o să difere în funcție de maturitatea și inteligența emoțională, nivelul de rațiune și empatie, poate chiar și de experiențele de viață ale fiecăruia, așa că vă încurajez să îi oferiți și voi o șansă.