Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine

by Cătălin Mihuleac

„Într-un stil pointillist, cu umorul său inimitabil, Cătălin Mihuleac trezește la viață, prin intermediul unor figuri emblematice, o Românie în plină transformare, pe care eu însămi am cunoscut-o bine. De la Misiunea Militară a generalului Berthelot, din 1916, la Misiunea Universitară Franceză de după război, personajul lui Marcel Fontaine, fir conducător al cărții, și ordonanța sa, soldatul Petru Negru, călăuza lui spre sufletul românesc, restituie întreaga căldură a prieteniei franco–române, pe care mi se pare acum că poveștile atât de evocatoare ale lui Cătălin Mihuleac reușesc să o scoată la lumină.
Printre «domnișoarele lui Fontaine» sunt câteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atât de scump plătite.
O care emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR

244 pages, Paperback

First published May 1, 2022

About the author

Catalin Mihuleac a absolvit Facultatea de Biologie-Geografie-Geologie si Facultatea de Stiinte Economice din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza“, Iasi. Dupa absolvirea primei facultati, a profesat in domeniul geologiei timp de sase ani.
Din 1991 lucreaza ca redactor si colaborator in presa scrisa si audiovizuala.
Catalin Mihuleac a publicat articole satirice in numeroase reviste din tara, printre care: Romania literara, Ziarul de Duminica, Orizont, Timpul, Convorbiri literare, Monitorul, Opinia studenteasca, Dacia Literara, Luceafarul, Cronica etc.
A debutat editorial in anul 1995, cu povestirea „Universitatea Matilda“ in revista Timpul. Este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi.

A publicat volumele:
Garsoniera memoriala confort trei (proza scurta, Masina de scris, 1996)
Disparitia orasului Iasi (roman, Institutul European, 1998)
Titlu neprecizat (povestiri, Polirom, 1999)
Bar de stepa (proza scurta, Timpul, 2001)
Noapte buna, timpitule! (proza scurta, Cronica, 2003)
Patru piese de tranzitie (teatru, EditPrinceps, 2003)
Ratarea unui setter (proza scurta, Polirom, 2004).

Reviews

[Magdalena Chitic · Rating 5 out of 5]

Din cauza faptului că e sesiunea, cartea asta mă așteaptă cu prelungire de la bibliotecă, pe lângă altele. Într-un stil de scriitură unic, pointillist și inimitabil, cum ar spune coperta cărții, Mihuleac surprinde multe aspecte din mentalitate și istorie, făcând o radiografie nu doar a prieteniei franco-române, punându-i verighetă, ci și a momentului 1917, Primul Război Mondial, până la 1948, Al Doilea... În toate cărțile acestui autor contemporan se regăsește o savoare aparte, un stil care începe să-și spună cuvântul în literatura română.

[Corina Giurgia · Rating 5 out of 5]

Mihuleac nu scrie, el orchestrează cuvintele și poveștile, aranajează cu mâna de scriitor stelele pe cer. Dureroasă și plină de divinul comicului, cartea este una care va dăinui.

[Elena-Brandusa Steiciuc]

Plimbându-și cititorul de-a lungul și de-a latul veacului trecut, când două mari conflagrații au zguduit viețile și conștiințele, Cătălin Mihuleac își construiește cel mai recent roman (Ed. Humanitas, 2022) în jurul unei axe care nu este altceva decât interculturalitatea româno-franceză, iubirea lui „juruită” pentru la douce France, raportul dintre realitate și ficțiune, gândirea carteziană și gândirea magică sau dintre povestea cultă și cea folclorică. Cu un umor bine dozat, autorul mixează constant hipertextul și hipotextul, planurile narațiunii (anii Primului Război Mondial; perioada interbelică; a doua conflagrație mondială; perioada stalinistă din România; anii 2000) realizând o poveste originală, bazată pe fapte și evenimente reale, pentru care s-a documentat peste doi ani de zile și pe care a-a scris-o într-un „timp zbuciumat” (evident, anii pandemiei).
România a mers mereu cu un pas în urma Franței, care i-a fost model cultural încă din secolul al XVIII-lea, dar și sprijin. Misiunea generalului Berthelot s-a dovedit benefică armatei noastre („excelent dezorganizate”, după cum spunea acesta) în lupta contra invadatorului german, prin armamentul și pregătirea militară asigurate de ofițerii francezi. Unul dintre aceștia, Marcel Fontaine – persoană reală – a devenit „suflet românesc în carcasă franțuzească” fiind inițiat în practicile militare/ culturale/ gastronomice locale de ordonanța lui, soldatul Petru Negru, absolvent de liceu, aspirant la studii universitare. Cu timpul, tânărul devine „profesor de suflet românesc” al ofițerului francez fascinat de România.
Buna cunoaștere a limbii franceze de către tânărul Petru Negru (în realitate, Petru Caraman, viitorul mare folclorist ieșean, originar din satul Vârlezi, județul Galați, 1898 - 1980 ) se datorează unui coup de foudre pentru Alice, fiica cea mare a consulului francez la Iași, Joseph Sibou (Sibi). Conversațiile cu Marcel Fontaine îl ajută să-și cizeleze franceza, să-i trimită iubitei scrisori corecte gramatical, dar și să primească de la mentorul lui „lecții de verticalitate”.
Optimismul bravului francez numit de toți românii „marselfonten” s-a strecurat încet-încet în sufletul lor, pentru că au înțeles și asimilat replica lui: „Il faut espérer l’inespéré!” Momentul culminant – lupta de la Mărășești – este descris de Cătălin Mihuleac cu acuratețe, într-un registru colocvial, care face apel atunci când trebuie la jargonul popular : „La Mărășești, căpitanul Fontaine a ajuns în combinația clasică românească tren + căruță cu cai, sub un soare neiertător. Din cauza caniculei suferea el, sufereau caii, sufereau în cuști cocoșul Maurice și anturajul lui de găini harnice și tandre. Dar cel mai mult sufereau soldații, care, ca o tortură suplimentară, erau hrăniți constant cu scrumbie sărată.” (p. 46) Căpitanul francez este convins că victoria va fi obținută și rostește îndemnuri mobilizatoare în cel mai pur grai românesc, în versuri percutante: „- Să-i gonim pe nemțălăi / Și să-i dăm de râpă, măi ! / Cu obuzul să-i urăm,/ Din glonț să-i descolindăm” (p. 51)
După încheierea războiului, Petru se căsătorește cu aleasa inimii, franțuzoaica Alice, iar Marcel Fontaine revine într-o misiune universitară - pentru că, așa cum spune naratorul - „venise rândul intelectualilor la injecția de franceză. Ideea de a forma, pe linie francofonă, elita care îi lipsea României nu-l slăbea pe eroul de la Mărășești. România, mica Franță…Pourquoi pas?” (p. 56)
Evoluția profesorului Petru Negru de la Catedra de slavistică a universității ieșene apare în partea a doua : „Meseria mea e basmul”. Deși nu obține o Catedră de folclor și literatură, acesta devine Director al Bibliotecii de Limbi Slave. Poliglot, vorbitor nativ de limba rusă, Petru (sau Pierre, sau Petrușka pentru prietenii din Odessa) se autodefinește ca un „salahor al slovei scrise” și salvează mii de cărți rusești din Basarabia redevenită pământ românesc. „Tobă de documentare” în biblioteconomie, tratează cele 30.000 de volume ca pe niște pacienți, igienizându-le și recondiționându-le într-o manieră proprie, pentru că așa cum Regina Maria fusese „mama oamenilor răniți”, el era „tatăl cărților rănite”. Un travaliu care urma să aibă consecințele cele mai diverse, în toate nuanțele dintre alb și negru, bine și rău.
În perioada interbelică savantul ieșean își dedică o mare parte din timp și energie culegerii și studiului descolindatului, despre care afirmă – în discuțiile cu Victor Papacostea – că „pune magnific în valoare creativitatea poporului, chiar dacă vorbim de-un obicei în general obscur. Și-apoi, descolindatul e tăios și savuros ca împunsătura unei lame de pamflet.” În cursul unei vizite la cârciumarul evreu Willy Katz din Oprișeni, la periferia Fălticenilor (cu care luptase cot la cot în război) Petru Negru notează conștiincios descolindatul adresat mai întâi țiganilor. Cealaltă etnie din sat – evreii – are parte de o altă atitudine, definită clar de Cătălin Mihuleac, bun cunoscător al antisemitismului românesc (a se vedea romanele anterioare, America de peste pogrom și Deborah) : „Dintotdeauna, cuvântul a fost subliniat și întărit prin gest, deci, dacă poarta de la casa evreiască nu era distrusă, dacă șareta nu-i era furată și câinele din curte frăgezit, acela nu se numea descolindat, ci o spoială demnă de toată jena.” (p. 83)
Finalul războiului și victoria anglo-americanilor (aliați cu URSS) împotriva Germaniei naziste aduce o schimbare de 180 de grade în viața protagonistului, ca și în viața tuturor românilor. Petru Negru este inclus în așa-numita „Listă a jefuitorilor URSS”, numele lui regăsindu-se pe poziția a 11-a. Cel ce salvase de la distrugerea iminentă zeci de mii de volume încasează „șocul primelor sale mari frustrări”. Cătălin Mihuleac asumă sarcina dificilă de a reconstitui cu minuțiozitate traiectoria eminentului intelectual ieșean, cu toate loviturile ce urmează în cascadă: în 1947 apare pe lista „comprimaților” de la Universitatea din Iași, profesorii care erau pur și simplu concediați, în noua politică educațională.
Încă din interbelic intră în scenă Michaela Ghițulescu din București, fiică a unui celebru chirurg - o tânără sensibilă, cu o miopie avansată – care va petrece la Iași câteva veri, pentru originalele cursuri din grădina Consulatului francez, ținute de Charlotte Sibou (Sibi). În istoria culturală a „dulcelui târg” puternic francofil, fiica cea mică a consulului a lăsat o amintire indelebilă foștilor elevi. Simplitatea, tactul pedagogic, umorul, au impus-o pe mademoiselle Charlotte, care în „Școala din grădină” agrementa exercițiul didactic cu jocuri și dansuri. Devenind adolescentă, Michaela (viitoarea mare traducătoare Michaela Ghițescu, 1931-2019, redactor-șef al revistei Memoria – revista gândirii arestate) va frecventa la București cursurile de franceză ale lui Marcel Fontaine, pe care îl consideră mult mai modern decât mademoiselle Sibi, net superior din toate punctele de vedere, stăpânind în egală măsură arhaismele, neologismele. Cele 13 studente care frecventează cursurile serale de la Liceul Francez din București - adică Les demoiselles de Fontaine din titlul romanului – vor avea o deschidere fabuloasă pentru trup și minte dar, din păcate, și un loc asigurat în închisorile comuniste.
Cea mai întunecată perioadă urmează după 1947, ani ai sovietizării României, când Direcția Generală a Securității Statului are un plan de dus la îndeplinire. Titlul este semnificativ: „Azi un lot în beci depui, mâine el va face pui!”, o reformulare sarcastică a unui slogan bancar interbelic. Nonconformistul Petru Negru este anchetat 36 de zile de Moise Dulbergher alias Mișu Dulgheru un securist educat, inteligent, care îi obține eliberarea, deși are despre inculpat opinii contradictorii. Discuția de la finalul arestului, când anchetatorul îl conduce pe folclorist acasă, este semnificativă: „Până la urmă, ce e patriotismul, domnule profesor? – Patriotismul e să-ți faci meseria calm și onest, cu sculele ce-ți sunt date.” (p. 130)
Apare puternic conturat – nici nu se putea altfel ! – și Ghiță Gheorghiu, abilul conducător comunist care, luând frâiele puterii, își elimină rivalii întemeind după model sovietic, o „Nouă Inchiziție a României”, furnizând „materia primă” pentru sistemul penitenciar. Șeful Securității, Gheorghe Pintilie (pseudonimul lui Pantelei Bodnarenko, originar din Ucraina) este un „veritabil geniu al dușmăniei” (p. 136) iar ideologia dominantă și practicile sunt descrise la pagina 137 folosind ironic terminologia gastronomică : „Produsul finit – dușmanul de clasă întemnițat – era obținut uneori prin eforturi de galere. Se lua arestatul la tocat, se interoga mărunt, se turna sare de ocnă, se presărau condimente din trecutul lui secret…La urmă, intra la investigat și anturajul lui de prieteni, pentru a mai alege și de acolo câțiva dușmani ai poporului.”
În 1948 Marcel Fontaine trebuie să plece din România. Își părăsește cursantele, acele demoiselles elegante și carismatice și - ajuns la Paris - eroul francez de la Mărășești desfășoară o intensă activitate pro-românească și anti-comunistă, ca angajat al Radiofrance, în cadrul emisiunii bilingve Ora României. Este alimentat cu informații de fostele lui eleve: pe de o parte, scrisori anodine trimise prin poșta obișnuită, pe de altă parte decupaje din ziare despre situația economică și politică, trimise pe cale diplomatică.
Capitolul ce închide fascinantul parcurs în istoria relațiilor franco-române (intitulat „Povestea canișului debarcat în Normandia”) introduce vocea auctorială, care depune o mărturie personală asupra cultului personalității din perioada comunistă, când elevii erau obligați să recite kilometrica odă Cântec pentru tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej de Mihai Beniuc. Tovarășul lăudat de nenumăratele strofe dispune organizarea unor acțiuni vizând eliminarea lui „marselfonten”, dacă nu fizică, cel puțin a emisiunilor sale. Numai după ce francezul renunță la emisiune, simțindu-se amenințat (primește mesajul prin prezența la Paris a fostei ordonanțe) lotul de tinere demoiselles este eliberat. Michaela Ghițulescu iese din închisoare cu un an și jumătate înainte de terminarea pedepsei, putându-și continua studiile. Concluzia? „Les demoiselles de Fontaine intraseră în scenă franțuzoaice și ieșeau românce lecuite de izmeneală.” (p. 214)
Finalul focalizează atenția cititorului pe fiul cârciumarului evreu din Oprișeni, Daniel Katz, primul soldat american debarcat în Normandia în noaptea de 6 spre 7 iunie 1944. Nonagenarul revenit în Franța în 2019 pentru festivitățile de la a 75-a aniversare a victoriei retrăiește secvențe ale trecutului : noaptea în care a fost parașutat în Franța și a devenit erou al 101st Airborne Division ; momentul și mai îndepărtat al descolindatului din 1934 – atroce ! - când părinții au luat hotărârea de a emigra în America pentru a-și salva fiul de trauma fricii. Zborul bătrânului cu parașuta pe cerul senin are ceva prometeian, pentru că îi asigură cea mai completă înțelegere – ultima, înaintea morții - a existenței, a ființei umane, cu toate luminile și negurile ei.
Reconstruind pe hârtie o lume apusă, Cătălin Mihuleac nu încetează să mă uimească prin câteva caracteristici ale scrisului său: o viziune acidă a realității românești din anii ante și post comuniști; o informație precisă și clară, ce poate da acestui roman (și ) statutul de manual de istorie culturală româno-franceză, scris într-un amestec de registre foarte pe placul tinerei generații de azi. „Este, deci, romanul de față o verighetă în plus pentru a consfinți unirea dintre România și Franța? Reprezintă, poate, un act de dreptate târzie pentru un personaj care s-a lămurit că, în realitate, verticalitatea e poziția cea mai acrobatică în toată kamasutra intelectualului? O fi, în egală măsură, un mod de-a arăta cât de complicat e sufletul unei națiuni și că basmele nu sunt doar o lume de hârtie?” – iată câteva întrebări de pe clapeta copertei a IV-a, la care sunt tentată să răspund afirmativ. Am convingerea că „Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine” va intra curând în topul romanului românesc 2022 și că traducerea lui (în primul rând în franceză !) îi va asigura un destin internațional.

Elena-Brândușa Steiciuc

[Catalin · Rating 5 out of 5]

O poveste piperată cu realism magic, care te poartă de la o cârciumă din spatele frontului în catacombele Odessei, de la bătălia de la Mărășești la cea din Ziua Z sau dintr-o bibliotecă din Iași în temnițele comuniste. E structurat ca un basm – cu un Făt Frumos, fratele lui de cruce, felurite alte personaje și tot soiul de încercări prin care trec eroii – care nu se încheie însă cu nunta de basm și un „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ci ți-i duce pe toți ăștia în țara zmeilor. Am dat în basmul ăsta și peste Gheorghiu-Dej, pe care Cătălin îl șfichiuiește la fel de necruțător (dar în alt registru) cum a făcut-o în „Deborah” cu Antonescu, și am dat, spre marea mea bucurie, și peste Borges, care joacă un rol mai mare decât v-ați imagina prima oară când este menționat. Ca și în „Deborah” și „America de peste pogrom”, în „...domnișoarele lui Fontaine” povestea e croșetată în jurul unei perioade întunecate din istoria României (acolo au fost deportările din Transnistria și pogromul de la Iași, aici e vorba de instalarea comunismului). Ca și acolo, în spate e o documentare foarte serioasă, iar toată tragedia și tot întunericul sunt făcute suportabile de umorul lui Cătălin. Cred că nu dau vreun spoiler dacă vă mai spun și că îți lasă un gust dulce-amar, dulceața fiind dată de o neașteptată poveste de salvare.

[Dan Romascanu · Rating 5 out of 5]

De când am citit pentru prima dată o carte a lui Cătălin Mihuleac, o aștept cu nerăbdare pe următoarea încă din momentul în care am citit ultima pagină. Știu că voi fi surprins, șocat, amuzat, delectat de lectură și mai știu că voi dobândi perspective noi și idei diferite de cele comune despre subiecte care mă preocupă și chiar mă pasionează și pe mine. 'Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine', romanul cel mai recent al scriitorului, publicat în acest an în colecția 821.135.1 dedicată scriitorilor români contemporani de Editura Humanitas, nu este o excepție. Avem de-a face cu una dintre cele mai îndrăznețe și mai incitante cărți publicate în ultima vreme despre istoria României secolului 20. Perspectiva din care este privit acest subiect despre care apar sute de cărți și sunt publicate mii de studii și articole în fiecare an este însă complet inedită - istoria ca basm. Cel puțin așa începe cartea. Dar basmele nu sunt toate optimiste, nu toate personajele sunt pozitive, și nu întotdeauna la final binele învinge. Fiind vorba despre personaje și istorie care aparțin secolului 20, coșmarurile nu pot fi nici ele departe.

La fel ca în alte romane ale sale, scriitorul apare din când în când ca personaj. În capitolul care deschide cartea, el călătorește într-un tren prin sudul Moldovei, împreună cu un prieten francez. Întâlnesc o bătrână care le povestește un basm despre un băiețel care refuză să se nască până când nu i se promite o prințesă franco-germană de soție. Basmul va prinde viață în cele ce urmează, căci 'doar proștii nu cred în basme'.

Prințesa franco-germană este un personaj istoric, așa cum sunt și alții dintre eroii romanului. Este fiica unui diplomat francez, consul al Franței la Iași, căsătorit cu o germană alsaciană și stabilit în capitala Moldovei în primele decenii ale secolului 20. Mirele din basm este Petru Negru, nume care dezvăluie mai mult decât ascunde pe cel al lui Petru Caraman (1898 - 1980), profesor universitar și folclorist ieșean, un intelectual provenit de la țară, cu o biografie zbuciumată care traversează secolul 20 de la perioada Primului Război Mondial până în epoca comunistă. Cartea aceasta poate fi considerată a fi scrisa sub semnul prieteniei dintre România și Franța, a profundei afinități culturale și istorice dintre cele două națiuni.

În această tradiție istorică se încadrează misiunea militară franceză care în toamna și iarna lui 1916 va sosi în România într-un moment extrem de nefavorabil militar al Primului Război Mondial, cu scopul de a ajuta material și prin instruire armata română în condițiile în care coeziunea și moralul armatei ruse aliate erau erodate de vânturile care prevesteau revoluția. Printre cei ajunși cu această ocazie se afla căpitanul Fontaine. Ofițerul francez se îndrăgostește de România și își găsește în ordonanța sa, care este nu altcineva decât viitorul savant Petru Negru, persoana care să-l învețe secretele sufletului românesc. Este vorba în fapt despre o simbioză, căci Fontaine îl va învață pe Negru despre democrație, libertate, puterea spiritului și importanța verticalității, și în schimb va primi lecțiile despre sufletul românesc, despre obiceiurile satului, inclusiv despre colindele de Crăciun dar și despre descolindele care reprezintă adevărate blesteme festive adresate celor care refuză sau nu sunt demni de binecuvântările colindelor. Acestea sunt mobilizate pentru a da energie soldaților români în încleștarea mortala cu ocupanții germani.

Cătălin Mihuleac crează aici un fel de istorie rectificată în care personajele sale fictiv-reale capătă forțe magice amplificate de descântece și blesteme, precum eroii basmelor. Procedeul mi-a amintit filmul 'Forest Gump', și datorită inserării personajelor într-o traiectorie alternativă a istoriei, dar și prin umorul situațiilor.

După ce i-au ajutat pe soldații din tranșeele de la Mărășești să câștige bătălia, căpitanul Fontaine și ordonanța sa Petru Negru își continuă cursul vieții în România întregită. Fontaine se căsătorește cu o profesoară româncă, se stabilește la București și înființează aici Liceul Francez de fete, care devine un loc de educație pentru fetele bogate și nu numai, dar și un centru cultural și un simbol al legăturilor dintre Franța și România. Petru Negru o aduce înapoi (cu ajutorul unor fermecate seminăe de rodie) din Franța pe aleasa inimii sale, Alice, împreună cu întreaga familie a consulului care revine la postul său după război. Nunta are loc în satul natal al lui Petru, precum prevăzuse basmul, și unirea celor doi miri are dimensiuni co(s)mico-erotice și simbolice.

Un episod important din biografia lui Negru în perioada interbelică se petrece într-un sat de lângă Fălticeni, unde folcloristul se afla în vizită la tovarășul său de arme, cârciumarul evreu Willy Katz. Este Crăciunul anului 1934 și etnograful ieșean va avea ocazia să fie martor al uneia dintre manifestările întunecate ale tradițiilor populare - descolindarea celor considerați străini și nedemni de a primi binecuvântarea colindului. Episodul violent amintește scene din cărțile precedente ale lui Cătălin Mihuleac, care a studiat în profunzime fenomenul antisemitismului popular din perioada interbelică și din timpul celui de-al doilea război mondial și a scris despre el. Este o scenă cheie, care pare momentan detașată de fluxul narativ, dar care va reveni semnificativ în episoade ulterioare din carte. Petru Negru își va scrie monumentalul studiu 'Descolindul la români', dar va refuza publicarea atunci când cenzorii comuniști vor încercă să-l mituiască sau să-i impună eliminarea capitolelor legate de descolindurile discriminatorii la adresa evreilor și a țiganilor. Ceea ce s-a întâmplat exact în acea noapte de Crăciun va fi clarificat doar în finalul cărții, pe care, desigur, nu-l voi dezvălui.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial profesorul Negru primește misiunea de a salva de la distrugere mii de cărți aflate în pericol în Basarabia și Transnistria revenite sub control românesc, și de a le pune la adăpost în biblioteca Institutului de studii pentru limbi slavice pe care îl conducea la Iași. Destinul cărților în vremuri de război este la fel de fragil ca și cel al oamenilor.

Stilul relatării se schimba parcă odată cu vremurile prin care trec cei doi eroi ai cărții. Vocabularul bogat, plin de metafore surprinzătoare și venerarea cuvântului românesc evoluând sub umbrela tutelară a limbii franceze lasă locul unei relatări mai seci, mai vetuste, mai în ton cu vremurile care se abăteau asupra României. Pana satirică a scriitorului rămâne însă ascuțită. O parte dintre profesoarele de limbă franceză se reprofilează în profesoare de limbă rusă, dar în aceasta transformare își pierd șarmul și magnetismul care făceau din ele obiectul fantasmelor liceenilor. Lui Mihai Beniuc și altor scriitori și intelectuali colaboraționiști autori de ode pentru Stalin, Dej și alti conducători comuniști ai vremii le sunt dedicate pagini satirice dintre cele mai savuroase. Cuvintele pot fi apreciate dar pot fi și depreciate. Folclorul continuă să lucreze în subterane.

Răsturnarea de valori adusă de schimbarea regimului politic are un impact adânc în destinele eroilor și în relația dintre ei. Petru Negru este marginalizat și exclus din corpul profesoral. În ajunul Noului An 1948 este arestat și anchetat vreme de treizeci și ceva de zile. Aveau multe să-i reproșeze noii stăpâni ai României și aparatul lor de represiune. Scrisese cândva un articol în care argumentase științific drepturile istorice ale României asupra Basarabiei prin componența majoritar românească a populației chiar după un secol de stăpânire și colonizare rusească. Salvarea și recuperarea cărților rusești în timpul războiului era acum interpretată ca o crima și Negru se găsea pe poziția a unsprezecea pe lista jefuitorilor de bunuri sovietice. Și totuși, Petru Negru este eliberat din închisoare. Cititorul va afla motivele doar spre sfârșitul cărții, dar până atunci va însoți eroul într-o perioadă incertă, în care activitatea științifică și academică îi este interzisă, dar este și bănuit de cei din jur de colaborare cu Securitatea deoarece nu fusese judecat și întemnițat, spre deosebire de mulți alții din elita intelectuală românească. Chiar și Fontaine se dezice de el și îl critică de la microfonul unui post de radio din exil. Cetățenia sa franceză îi permisese acestuia să plece din România, lăsând în urmă un grup de eleve de la Liceul Francez, care fac imprudența de a continua să comunice cu el. 'Domnișoarele lui Fontaine', educate în spiritul libertății și frumosului, ale prieteniei dintre limbile și culturile română și franceză vor deveni 'lotul de la Liceul Francez' și își vor vedea strivite destinele și sufletele. Întâlnirea târzie și ciudată dintre Fontaine și Negru nu este o conciliere și nici o clarificare, ci mai degrabă un compromis impus de vremuri, din care verticalitatea amândorura va ieși știrbită.

Ce a mai rămas la sfârșitul cărții din basmul care deschidea narațiunea și care era oferit ca o cheie de interpretare ale unor fapte de legendă ale istoriei? Nu prea mult. O parte din el se transformă în coșmar, o alta în farsă. Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictatorul din primele două decenii de istorie comunistă a României, apare și el ca personaj și are parte de o reprezentare cu tente de magie neagră. Luptele interne ale mafiei de la conducerea tarii și destinele adversarilor lui Dej sunt decise de un fel de ghicitorie în lut pe care o practică fostul ucenic în ale olăritului ajuns cel mai mare demnitar în stat. Până și folclorul pare să fi fost pervertit de istorie.

Finalul cărții nu este optimist. Cătălin Mihuleac reinterpretează istoria și rescrie unele dintre detaliile sale semnificative. Îl însoțim în această etapă a călătoriei sale cu placerea de a fi citit încă o carte bine scrisă, care amuză în timp ce incită la reflecție și la neliniște. Și, la fel ca și cu cărțile precedente, din momentul în care am închis volumul după lectura ultimei pagini, am început să o aștept pe următoarea.

[Alex Prodrom · Rating 1 out of 5]

Plictisitoare, nu intelegeam de ce o citesc, asa ca dupa 100 am renuntat

[Ionut Tudor · Rating 5 out of 5]

Un roman savuros, care m-a dus cu gândul la realismul magic sud-american. Catalin Mihuleac nu e doar un povestitor minunat, dar mai ales un om pasionat de istorie, un căutător al întâmplărilor “mărunte” - dar semnificative - din ultimul secol. Erudit, cu umor, creează o lume cu imagini și personaje fantastice. Iată o imagine :

“…cam pe când Jorge Luis Borges începea să-și imagineze raiul ca pe o bibliotecă, Petru Negru constata că iadul tot ca o bibliotecă putea fi. Recupera tomuri bătute de soartă - exemplare de pripas, sortite celor mai mizere descompuneri…Volume maidaneze, fără stăpân și dumnezeu, cu coperte aidoma cojoacelor jerpelite și cu pagini despuiate și scheletice…Cărți nefericite, rămase să dârdâie în ger, să se înece în ploaie și să se deshidrateze pe caniculă…”

[Liliana Grumaz · Rating 5 out of 5]

https://omiedesemne.ro/pozitia-a-unsp...
Ce se poate spune mai mult?

[Anca Craveta · Rating 5 out of 5]

Cel mai bun roman pe care l-am citit anul acesta. Remarcabil, atașant, complex. Ceea ce m-a atras cel mai mult este atmosfera de magie, de basm, ce parfumează paginile acestei cărți. E un roman izbutit din toate punctele de vedere, regăsim în el stilul inconfundabil al lui Cătălin Mihuleac, acel stil alert, sclipitor, puternic, un amestec de umor, deriziune, ironie si sensibilitate, facem cunoștință cu o multitudine de personaje, unele dintre ele memorabile, pe care ne-am dori să le fi cunoscut în realitate căci au un profil marcant pe care autorul ni-l prezintă cu o măiestrie de fin psiholog, e o poveste complexă care evoluează pe mai multe planuri care se întrepătrund într-o tramă narativă desăvârșită. Cătălin Mihuleac, așa cum ne-a obișnuit în toate celelalte romane, ne prezintă cu erudiție contextul istoric în care își plasează povestea. Este mai ales o carte despre prietenia dintre poporul francez si poporul român, încarnată în carte de prietenia dintre Petru Negru care va deveni un renumit cercetător al folklorului românesc si francezul Marcel Fontaine ajuns în România odată cu misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelor, care a participat activ la reorganizarea armatei române si la elaborarea planurilor de operații în vederea desfăsurării bătăliilor din vara lui 1917 contra armatei germane.

[Mari Nyaradi · Rating 5 out of 5]

Dupa America si Deborah, am trepidat de nerabdare sa citesc si Pozitia a 11-a. Curiozitatea mi-a fost recompensata inca de la primele pagini, sur le fond comme sur la forme. M-am delectat cu limbajul sau atat de pitoresc, umorul caracteristic (m-am prapadit de râs) si metaforele irezistibile; am descoperit cu mare interes acele pagini sumbre din istoria Romaniei. O carte care ar trebui musai tradusa si in limba franceza si descoperita de publicul francez.

[Emanuel Pope · Rating 4 out of 5]

A fost cea de a doua carte a autorului pe care am citit o dupa "America dupa pogrom" si nu pot spune ca nu am citit o si pe aceasta cu placere, dar predictibila cumva in orizontul firesc de asteptare in ciuda eforturilor stilistice.

[Ioana WM · Rating 5 out of 5]

Perioade sumbre din istoria României prezentate ca un basm. Realitate ṣi magie. Un roman despre prietenia româno-franceză, despre cum sufletul românesc îṣi găseṣte sălaṣ într-un cetăṭean francez. În stilul inconfundabil al lui Cătălin Mihuleac.

„Nu e pe lume sârmă ghimpată care să poată îngrădi fantezia noastră populară…Ţăranul nostru crede în poveṣti, în puterea miracolelor, în magia lor, în victoria celui mic ṣi bun în faṭa celui mare ṣi rău. (...) Soldatul care crede în basme e în stare de fapte eroice.”

„Gloanṭele germane răgeau ṣi împroṣcau demenṭă, cele româneṣti schelălăiau ṣi cerṣeau îndurare.”
„Căpitanul Marcel Fontaine, din care româna ricoṣase ca dintr-un scut impenetrabil,..., s-a apucat să descolinde în cea mai autentică limbă neaoṣă : - Descolindă-i, drace, / Împinge-i cu curu-n ace, / Nu-i lăsa nespintecaṭi, / Fă-le din maṭe cârnaṭi !”
„Sufletul românesc în carcasă franceză răsturna soarta bătăliei. Transformată în vitejie soldăṭească, puterea supranaturală a descolindatului îl silea pe duṣman să degringoleze, copleṣit ca număr ṣi putere.”

„Rămasă într-o ceaṭă permanentă în urma confiscării ochelarilor la arestare, Michaela a tras ceaṭa mai spre ea, făcându-ṣi-o aliată.”
„Ceaṭa îi hidrata amintirile, crescându-le volumul, că nimic nu putea fi mai barbar, în lumea ṣi-aṣa barbară a puṣcăriilor comuniste, decât încarcerarea unei fete de 20 de ani, ale cărei resurse de amintiri erau insuficiente pentru a-i uṣura singurătatea.”
„Ṣi, mai presus de toate, protecṭia maternă a ceṭii îi plivea mintea ṣi o fertiliza cu gânduri roditoare.”

„Auzise de obiceiul francezilor de a-ṣi boteza casele ṣi de-a le scrie vizibil numele la intrare, cu litere de mână. Dar a lui Fontaine nu avea identitate franṭuzească, ci românească : „Mi-e dor!””
„„Mi-e dor!” – cu un semn al exclamării bubuitor ca două inimi topite una în alta.”

O carte pe care am citit-o ṣi la care voi reveni cu plăcere. Care ar trebui tradusă, pentru a fi accesibilă publicului francez ṣi nu numai. Eu o aṣtept cu nerăbdare pe următoarea.

[Razvan Banciu · Rating 4 out of 5]

N-aș putea să vă răspund cum s-au strâns cele patru steluțe mai sus menționate, pentru că un ochi critic găsește suficiente motive de mirare, dacă nu și de reproș.
Poți fi, sau nu de acord cu modul de abordare, la granița comună între basm, ironie și umor, chit că uneori ajungi să fii surprins de iuțeala cu care autorul schimbă cheile. Astfel trecem de la un armăsar care, mă scuzați, bălega napoleoni de aur, la cântecele vesele sau triste, apoi la personaje istorice, schițate în tușe groase. Impresia generală este că viața însăși, cu bunele și, mai ales, relele ei, e tratată pe undeva a la legere, poate de fapt exact așa cum merită, altfel infarctul ne paște la fiece pas.
Sunt și imagini memorabile, precum portretul Mihaelei care "se purta miop, vorbea miop, se deplasa miop și avea o imunitate mioapă", sau găselnița cu Gheorghiu Dej și "detectorul ceramic de minciuni", altele mai puțin reușite, precum cea cu dușurile scoțiene, dar impresia finală este una singură și destul de clară: sunt șanse mari ca peste ani și ani să-ți amintești de această carte.
Ceea ce-i departe de a fi puțin...