Există un singur limbaj al închinării exprimat printr-un stil de muzică de închinare prescris creștinilor în Noul Testament sau nu? Interzice Dumnezeu anumite instrumente sau are El ceva de spus în privința organizării închinării? Ce contează până la urmă – muzica, versurile, compozitorul, și de ce unele biserici cântă pe stiluri asemănătoare culturii din care provin, pe când altele nu? Iată câteva dintre întrebările la care vom căuta să răspundem în această carte, abordând subiectul din punct de vedere biblic, teologic, misiologic, istoric și practic, oferind și câteva criterii care ne vor ajuta să alegem cu înțelepciune bătăliile importante, evitându-le pe cele inutile.
Per ansamblu: O discuție foarte bună despre formele din biserica noastră. Recomand pentru toți liderii de închinare, orice cântăreț/instrumentișt, dar și pastorilor.
Conținut: Cartea începe prin a prezenta o scurtă istorie a închinării în biserică, începând de la biserica primară, la reformă și apoi în zilele noastre. Această incursiune te face să înțelegi că dezbaterea formelor de închinare din biserică a mai fost și va mai fi, însă lucrul important este să concentrăm atenția programelor noastre nu pe orinzontală, ci pe verticală. Pe parcurul următoarelor capitole, Barbosu discută despre filtrele și „uneltele” pe care slujitorii (inclusiv pastorii) trebuie să le aibă când conduc biserica în închinare. Consider că Barbosu recomandă o atitudine echilibrată asupra formelor închinării, deoarece atrage atenția că orice formă de închinare, instrument folosit, stil de muzică abordat, sau schimbare pe care dorești să o implementezi în comunitatea ta, trebuie să fie relevantă contextului tău.
Limbaj folosit: accesibil (parcă Barbosu stă de vorbă cu tine), direct și concis.
“Cea mai grea bătălie pe care o dai pe câmpul adorării nu este cea legată de instrumente, de stil, de melodii, de forme — cea mai grea bătălie în închinare este bătălia pe care o dai cu tine însuți.”